Pages

Monday, July 2, 2012

Un post foarte personal


Ferenc Molnar spune că a devenit scriitor aşa cum o femeie devine prostituată: întâi a făcut-o pentru plăcerea lui, apoi pentru plăcerea prietenilor iar în cele din urmă a făcut-o pentru bani.

Pe blogul scriitorului american Matthew Ferrill, am povestit The Story of My Writing, la invitația lui. Din articol rezultă că eu scriu cam de pe la începutul şcolii generale. Şi am scris nu în sensul că am ținut jurnale, ci în sensul că mi-am făcut viața de poveste. Scrisul era refugiul meu. Nu am arătat niciodată nimănui ceea ce scriam. Nu scriam pentru audiență. Scriam pentru mine. Era o plăcere imensă, pe care nu o înţelegeam dar nici nu căutam s-o explic. Pur şi simplu o luam ca atare. La un moment dat m-am oprit, absolut din senin şi pauza a durat ceva vreme. Au trecut ani de zile până când m-am reapucat de scris, dintr-o simplă glumă. Şi uite aşa, din glumă în glumă, am redescoperit voluptatea de a scrie. Pentru că este o voluptate pentru mine. Am o satisfacție aproape sexuală când scriu, îmi eliberez mintea de demonii care mă hăituiesc, îmi pun ordine în suflet, îmi aliniez energiile.

Când mi-am făcut blog, nu știam ce e aia. Îmi doream mai mult o casă pentru scrierile mele, să le văd organizate pe categorii, să le recitesc, să le editez ori de câte ori mă răzgândeam. În primă fază, mi-am căutat vocea. Sunt citită şi am cunoştinţe de teorie literară, deci pot scrie pe orice temă îmi dai. Și asta poate fi înșelător. Așa că am scris variat, să văd cu ce stil rezonez mai bine, în care care stil mă simt cel mai confortabil, ca în nişte papuci pufoşi de casă. În paralel, am explorat beneficiile pe care le poate aduce un blog. Ce am învăţat? Păi...Am nevoie de audiență? Da! Am nevoie de orice fel de audienţă? Nu! Şi aşa am hotărât să nu-mi prostituez blogul pentru a-mi creşte numărul de vizitatori. De exemplu, particip la concursurile pentru bloggeri doar dacă pot scrie cum am eu chef şi dacă pot strecura reclama respectivă într-o poveste. Apoi, acesta nu va fi nicicând un blog de informare sau de opinie, nu voi discuta subiecte mondene, eurovizioane, campionate, sinucideri etc. Acest blog este şi va rămâne un blog de creaţie în mare parte iar uneori voi scrie posturi personale, despre lucruri care mi s-au întâmplat mie. Şi asta pentru că nu am aptitudini de formator de opinie. Nu pot relata cea mai simplă întâmplare fără s-o împopistrez cu detalii care poate nici nu există,  nu am abilitatea să nu amestec fantezia cu realitatea, pentru că eu sunt povestitor, nu sunt jurnalist.

Toate aceste decizii au dus la întrebarea următoare: am nevoie de critică? Multă vreme am crezut că da. Însă ulterior mi-am dat seama că am nevoie de critică avizată, nu de părerile unor indivizi care poate nu au mai citit o carte de ani de zile, asta în cel mai bun caz, pentru că există mulţi isteţi de internet care nu pot procesa complet un articol din Cancan, darămite să fi citit vreo carte. Și mai ales, mi-am dat seama că nu am nevoie de critică din partea unor indivizi care nu au nici o chemare artistică, în nici un domeniu. Așa că, atâta timp cât nu ai creat în viața ta ceva, nu te-ai trezit noaptea din somn, pentru că o frază vroia să iasă din creierul tău în rânduri înșirate pe hârtie, nu poți să-mi spui că este bun sau prost ceea ce scriu eu . Poți să-mi spui că îți place sau că nu-ți place. Atât. Și dacă nu-ți place, nu am cum să te ajut, pentru că eu nu-mi cenzurez  pornirile creative ca să mă aplauzi tu. 

Poți să citești mii de cărți, poți să înveți la școală să pui vorbe pe hârtie. Să înveți cum să construiești fraza, s-o faci frumoasă cu figuri de stil. Dar oricâte note de 10 ai fi luat la compunere în școala generală, asta nu te face scriitor. Este la fel ca orice altă artă. Poți să studiezi pictura ani de zile. Daca nu ai talent, nu vei ajunge pictor în veci.

Eu am un dar care este încă în formă brută. Acum caut căile să dezvolt darul acesta, să învăţ să-l controlez şi să-l modelez. Acum sunt în etapa în care conştientizez acest talent şi încerc să mă obişnuiesc cu el şi mă străduiesc să-l fructific. Exersez, mă joc, îmi testez limitele, să văd ce pot scriu, cum pot să scriu. Fac exerciții. Câteodată scriu dimineața când mă trezesc, alteori am perioade în care îmi impun să scriu zilnic un număr de cuvinte, despre orice. Am şi zile în care nu scriu absolut nimic. Rubrica pe care o am pe examiner.com , mă obligă la cel puţin un articol pe lună, pe temă dată. Şi astfel încerc să învăţ să nu îmi mai displacă să scriu forţat. Mai mult de jumătate din ce este pe blogul acesta, este scris în felul următor: fac ceva (gătesc sau dorm sau merg pe stradă) și mintea mea începe să lege idei, să facă fraze și eu am atunci impulsul de a întrerupe ceea ce fac și să scriu ce e în mintea mea. Și scriu repede, pentru că mintea mi-o ia mereu înaintea pixului sau a tastaturii și când termin, citesc. Citesc cu sufletul la gură, că în atâta grabă, nici nu am văzut ce am scris. Și la absolut toate posturile scrise în felul acesta, la sfârșit am corectat doar ortografia. Asta este insipraţie. Aşa că nu poate nimeni să vină să-mi spună că nişte rânduri scrise într-un moment de inspiraţie sunt bune sau proaste, pentru că sunt efectiv o răbufnire a minţii mele copleşită de întâmplări, amintiri, angoase, întrebări, idealuri, eşecuri şi alte lucruri care se întâmplă în orice creier de om în fiecare zi a vieţii lui. Poţi să critici forma, gramatica, ortografia dar nu ideea sau registrul. Nu pot şi nici nu vreau să-mi canalizez aceste momente de inspiraţie într-o anumită direcţie. Ce va ieşi trist, va rămâne trist, ce va ieşi vesel, va rămâne vesel. Sunt civilizată în societate, încerc să nu spun tot ce-mi trece prin cap, dar când scriu, am pretenţia să am libertatea scriu tot ce vreau fără ca un nimeni care nu ştie despre ce vorbeşte, să decreteze că este urât pentru că este trist. Poate neica nimeni acela, vrea să spună că nu-i PLACE, pentru că este trist. Poate că neica nimeni trece printr-o perioadă fericită şi nu poate empatiza cu tristeţea altora. Nu-i bai. În cazul acesta, caută bloguri cu bancuri şi nu te supăra pe mine că nu sunt fericită în acelaşi timp cu tine.

Nu îmi voi justifica niciodată scrisul. Deocamdată sunt în stadiul în care scriu pentru mine, din toate motivele explicate mai sus. Când voi scrie pentru bani, voi scrie pentru un anumit public, deci voi scrie în registrul agreeat de publicul respectiv. Am scris şi articole pentru amuzamentul prietenilor, dar nu voi face o etapă din scrisul pentru prieteni, aşa cum a făcut Ferenc Molnar, pentru că mi se pare o pierdere de vreme. Prefer să experimentez şi să îmi explorez această latură creativă cât pot de mult, în loc să primesc false aprecieri, care de fapt sunt felicitări pentru că i-am făcut să râdă, nu pentru că am scris ceva de calitate.

În concluzie, nu sunt bloggeriţă ci o viitoare scriitoare. Nu am nevoie de mii de hituri pe zi, de comentarii aprobatoare sau de critici neavizate. Atâta timp cât am câteva zeci de cititori care revin pe blogul meu frecvent, sunt o viitoare scriitoare fericită. Înseamnă că rândurile mele au ajuns la nişte inimi şi au trezit nişte sentimente. Şi ce îşi poate dori mai mult un om care scrie aşa cum îi dictează sufletul? 








Poate îţi mai plac: Ce mă enervează pe mine pe lumea asta, Scrisoare către Papa, Babel.

10 comments:

clio said...

wow......cine te-a suparat asa de tare? Eu personal ma bucur ca nu esti "pe parte comerciala" si ca scrii ce-ti trece prin minte, fara constrangeri, fara subiecte impuse. Ti-am spus de la inceput ca imi place stilul tau si datorita lui revin pe blog. Cand n-o sa-mi mai placa, n-o sa mai auzi de mine :D, dar pana atunci o sa tot intru pe blogul tau, fara sa caut empatie sau umor... vreau doar sa fiu surprins de posturi misto care sa ma faca sa-mi jertfesc ochii pe altarul monitorului :).

Lavinia said...

Haha, nu m-a supărat nimeni, am vrut doar să clarific subiectul, pentru că mă plictiseşte să explic ce am scris în postul acesta, de câte ori cineva se simte obligat să îmi atragă atenţia că ar trebui să schimb stilul, că unele posturi nu sunt tocmai în regulă, că ba sunt prea porcoase, ba prea sarcastice, ba pline de blasfemii şi că se vede clar că nu sunt agreate, pentru că n-au like-uri, n-au comentarii etc. M-am săturat să explic că blogul meu nu este un astfel de blog, că pe mine mă bucură cititorii fideli care vin pe şoptite, citesc şi pleacă cu discreţie, aşa cum au venit. Şi că eu nu scriu ca să placă cititorilor, eu scriu pentru cititorii cărora le place ceea ce scriu. Şi nu contează că cititorii aceştia nu sunt mulţi, contează că sunt acolo şi că sunt fideli.

clio said...

pai da-le peste nas carcotasilor si scrie un post care sa-i oripileze definitiv. Fa-l exact invers de cum si-l doresc ei. Si ca sa le fie clar, eu sunt dintre cei care dau like post-urilor tale si care comenteaza, fara ca macar sa stie cine esti. Imi place blog-ul tocmai pentru ca nu are false pudori si pentru ca are coaie sa se ia in piept cu problemele religioase, de care alte bloguri nu se ating. Asadar, LIKE!!!!

Lavinia said...

Dragă Clio, la sugestia ta, i-am scris papei și în română. Lectură plăcută!:)

Unknown said...

Nici nu cred ca trebuia sa te justifici atata aici. Carcotasii vor aparea oricum.
Eu, cam tot asa, scriu ce si cand imi trece prin cap. Fara advertoriale. Am pe tot blogul doar doua si asta pentru ca am fost rugata.
Dar nu prea m-am lovit de persoane care sa-mi spuna cum si ce sa scriu...inca...
Spor la scris! Si weekend placut!

Lavinia said...

Incepuse sa ma deranjeze foarte tare si asa am hotarat sa scriu o prima si ultima justificare. Mie tocmai asta imi place la bloguri, ca pot intra in mintea unor oameni fara sa ma simta, parca as trage cu ochiul la cineva in casa, seara dupa ce se aprind luminile, cam asta este sentimentul pe care il am cand citesc posturi scrise din suflet, pe criteriul "asta am avut chef sa scriu". Spor la scris si tie!

Tomata cu scufita said...

foarte frumos ai scris. si-ti doresc sa nu se schimbe niciodata nimic din ce-ai scris aici. la mine s-a schimbat. de foarte multe ori imi pierd inspiratia, de foarte multe ori uit sa-mi las gandurile sa zburde... nu-mi place intotdeauna de blogul meu, dar asa cum e, ii tot promit ca ma voi regasi.

Lavinia said...

Îți vizitez blogul cu plăcere. Îmi place cum povestești despre tine, despre ce ți se întâmplă în fiecare zi. O faci modest, fără să mă încarci emoțional, dar în același timp rămân cu gândul la tine o vreme. Poate că unele posturi le scoți forțat din drafturi uitate, dar nici acelea nu sunt de umplutură. Oricum, îți doresc să îți placă întotdeauna de blogul tău și îți mulțumesc că ai trecut pe la mine. Te mai aștept și altădată, cu mare drag:)

Dragos Geornoiu said...

Ador momentele cand tot ce pot spune e "chapeau bas !" (adica o versiune mai eleganta a romanescului "Jos palaria") Felicitari pentru articol si multa bafta in cele propuse. Astept cu nerabdare momentul cand voi rasfoi o carte pe a carei coperta sa fie numele tau...

Lavinia said...

Multumesc, Dragos si bine ai venit pe blogul meu:)