Pages

Tuesday, December 31, 2013

Astăzi e ziua mea, zi frumoasă ca sora mea...

Da, că v-am mai zis, ea a frumoasa familiei. Eu sunt deșteapta. În fine...

Ce vreau eu să vă întreb...voi aveți focuri de artificii la nivel global de ziua voastră? Nu? N-aveți? Nasol...eu am...

Azi fac 33 de ani și mi-e drag de anii mei de mor.

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place deceniul 3 al vietii mele cel mai mult de până acum. Lucrurile sunt mai clare și mai așezate, știu ce vreau, nu mă mai învârt ca nebuna în jurul propriei axe complet pierdută în negurile minților mele nehotărâte.

Am trăit intens, am simțit mult, știu cum stă treaba și cu viața și cu munca și cu dragostea și cu planurile și cu aștepările. Și asta face totul mult, mult mai ușor, viața e faină fără cai verzi pe pereți.

În plus, îmi știu limitele, știu cât pot să duc și nu mai simt nevoia să îmi demonstrez că sunt super femeie, că nu sunt și asta e. Nu mai cer marea cu sarea și nici eu nu dau mai mult decât e cazul. 

Nu mă mai grăbesc, că n-am unde. Iau viața încet, ca pe o plimbare în parc și când vreau o pauză, d-apăi îmi iau o pauză, că nu-s la maraton. Nu mai am planuri cincinale și nici un triliard de liste cu ce am de făcut, că până fac eu liste, trece viața pe lângă mine. Așa că mai nou, îmi scriu listele din mers. 

Nu mă mai interesează să am controlul asupra fiecărui aspect al existenței mele, important e  să nu fie haos. Și nu e. Nu-mi mai configurez viitorul, pentru simplul fapt că vreau ca viitorul să mă surprindă, plăcut sau neplăcut, cum o fi, surprinzător să fie. 

În deceniul trecut aveam impresia că le știu pe toate. Acum mi-e clar că nu știu nimic și nici măcar nu-mi mai amintesc de ce naiba îmi era atât de esențială omisciența. 

Și poate partea cea mai frumoasă este că sunt suficient de bătrână să știu cum ar trebui să fac lucrurile ca să fie bine, dar în același timp sunt suficient de înțeleaptă ca să nu-mi mai pese dacă ies bine au ba. Că dacă ies prost, e treaba mea, eu le repar, ce atâta panică? La 20 de ani tot ce faci, faci pentru ceilalți, să fii plăcut, admirat, inclus. La 30 de ani faci totul pentru tine, să fii fericit, liniștit, mulțumit.

Și vă fac o mărturisire. Am avut planuri multe și mărețe și totuși nimic în viața mea nu a mers conform planurilor. A mers mai bine. 

Ce vă sfătuiesc eu, femeie ajunsă la venerabila vârstă de 33 de ani, pe voi, ăștia de 20 de ani, care dați din colț în colț cu viața, cu idealurile, agitați că uite acu' faceți 30 de ani și că mamă, ce vă faceți, cum ziceam, ce vă sfătuiesc, este să o luați încet că dacă alergați în goana mare, nu mai vedeți peisajul și e păcat, zău așa. Viitorul vine oricum, că ești pregătit sau nu, dar prezentul îl pierzi pe veci, dacă nu-l trăiești.

Monday, December 30, 2013

Măi 2013, măi, ce drăguț fuseși!

2013 s-a dovedit a fi un an minunat, deși nu am vrut nimic de la el. Profund zdruncinată de toate relele care s-au adunat pe capul meu în 2012, pe 31 decembrie anul trecut am zis doar doamne ajută că s-a terminat cu bine. Am sperat ca 2013 să fie mai ușor, că așa sunt eu, veșnic plină de speranțe, și mi-am propus doar să învăț franceză și să îmi termin cartea. Atât. 

Cartea e aproape gata, de franceză m-am apucat și am lăsat-o baltă, dar am învățat italiană în schimb, mai mult din motive masculine, decât din motive intelectuale. De fapt, ce s-o mai dau pe după vișin! Da, am învățat italiană dintr-un motiv masculin, foarte chipeș de altfel. Dar am citit o carte în italiană și asta trebuie să se pună ca evoluție intelectuală, vă rog!

Alte chestii pe care le-am făcut în 2013: am bătut la depresie ca la fasole, în sfârșit sunt aproximativ zdravănă la cap, mi-am luat încă o vacanță de artistă, adică am plecat singură la plajă în Grecia ca să scriu (am și scris dar m-am și distrat crunt cu italianul pe care l-am cunoscut pe plajă, în timp ce citeam Orphan Pamuk, deci artistă până la capăt, domne!), am citit vreo 30 de cărți, m-am mutat la Londra, am vizitat Milano, am cunoscut oameni faini, am stat prin muzee și prin anticariate cu orele și am fost la musicaluri, noua mea pasiune.

Pe plan personal am crescut mult și mi-e tare drag de mine: nu mă mai învinovățesc atât de mult pentru toate tâmpeniile, nu mai accept să rămân în situații care mă fac nefericită doar pentru că resemnarea e mai simplă decât schimbarea, am mai mult curaj și mai multă încredere în mine, am făcut pace cu mine, m-am acceptat așa cum sunt și am decis că sunt extraordinar de mișto, le dau oamenilor din viața mea șanse și nu îi mai judec, încerc să nu mai fug când e greu și învăț să îmi accept trecutul. 

În 2014 vreau să fac un curs de creative writing și cursuri de salsa, vreau să învăț totuși franceză, să vizitez Amstardamul și Parisul, să merg într-o vacanță exotică, să merg mai mult la teatru și la musicaluri, să cunosc oameni frumoși, să îmi public cartea, să găsesc o cale să ajut măcar un copil, într-un fel sau altul, încă nu știu cum, și să mă fac om mare. Mare la minte și la fapte. 

În plus, VOI FACE CEVA NOU ÎN FIECARE LUNĂ and that's a promise. 

Bineînțeles că în drum spre țeurile mele voi fi mai atentă la drum decât la țeluri, deci s-ar putea să mă ia valul și să fac cu totul alte chestii în 2014, și o să mă bucur dacă o să fie așa, pentru că viața e cea mai frumoasă atunci când te fură peisajul arterelor secundare ale drumului principal, ca atunci când vizitezi Roma, de exemplu, și găsești atât de multă poezie departe de larma turiștilor de pe Via del Corso, pe străduțele lăturalnice. Dar despre asta să vorbim în decembrie 2014, zic.


Friday, December 27, 2013

De Crăciun am mâncat, am dormit, am făcut oleacă de shopping și m-a părăsit iubitul. Na belea!

Și ce-ați făcut de Crăciun? Eu am citit, am scris, am dormit, am mâncat și am fost părăsită de iubit. Ho ușor, nu-mi plângeți de milă, că am primit cadourile anterior. Printre altele mi-a făcut cadou un curs de salsa, că a observat el cum îmi ridică latinii nivelul de serotonină până în stratosferă. 

Dar să o iau cu începutul, că voi pe el îl știați plecat în pustiu, să mediteze timp de zece zile.

Pe 25 fu fain, desfăcui cadouri, mă jucai cu e-readerul meu de la Moșu, făcui mâncare pe care mâncai de parcă era The Last Supper, mă uitai la The Big Bang Theory, scrisăi pe bloguri, mă uitai la două filme (unul drăguț și unul cretin), mă culcai și mă trezii pe 26. 

Când îmi beam eu mai cu spor cafeaua în pat, sună el. A trebuit să întrerupă meditația, să se întoarcă la Londra cu chiu cu vai (e cam complicat să vii din pustiu de boxing day) și a doua zi să zboare în Tunisia, că a murit bunica lui. Dar pe principiul morții cu morții și vii cu vii, a zis să ne întâlnim și noi un pic, că a meditat el trei zile la relația noastră and we need to talk.

No bine, făcui somon la cuptor, mă pregătii să mă văd cu Tomata cu care nu mă mai văzui, mâncai somonul și plecai la un mall, în principiu să schimb un cadou, dar na...îmi cumpărai și niște pantaloni scurți, dacă tot eram acolo și erau reduceri. Apoi mă dusei să mă întâlnesc cu iubitul, precisă că a meditat strâmb și mă lasă, că eu presimt asa, un pic, lucurile înainte să se întâmple.

Ne duserăm la restaurant, el își luă mâncare, eu îmi luai sangria, că după două hălci de somon nu mai intră nimic, pe cuvântul meu, vorbirăm de meditația lui, de bunica, de mama, de tata etc. și eu trebuia să plec că era târziu așa că l-am rugat să îmi zică totuși ce-a meditat, că pierd mijloacele de transport în comun spre casă.

Ce a urmat, e din ciclul "și băieții deștepți sunt prostovani ". Deci domne, problema cea mai gravă din relația noastră este că relația merge prea bine și prea repede și el nu e pregătit pentru așa ceva. De unde deduc că el se aștepta ca relația să meargă prost și atunci ar fi fost ok. 

Faza e că eu nu știu în ce relație a fost el, că în relația în care am fost eu, el a fost cel care s-a avântat de parcă vroia să se însoare mâine, în timp ce eu am stat la locul meu, relaxată, fără nici o pretenție de la el sau de la relația lui pește prăjit, că până la urmă ne întâlneam abia de două luni, nu de doi ani. Dar pare-se că bărbaților dacă nu le spui clar, pe litere și cu o diagramă alăturată că nu, nu vrei să te măriți mâine și nu, nu vrei să faci copii chiar acum și nici prea curând și nu, dacă ești drăguță cu el nu înseamnă că îl iubești cât China și că nu îți imaginezi viața fără el și nu, dacă faci mâncare nu vrei să îl impresionezi, ci pur și simplu ți-e foame și îți place mâncarea gătită.

Așadar, când el se despărțea de mine, amărât de ziceai că eu mă despart de el și încerca să mă încurajeze că voi fi bine, că sunt puternică, eu m-am pus pe râs. Îi ziceam ok, no problem și râdeam și el se uita săracul debusolat și atât de plouat că a trebuit să-l iau de mână, să-l consolez. 

I-am explicat că eu se pare că am fost în alt film cu relația asta și el, ofensat, zice:
-  Îmi cer scuze că am crezut că e o relație serioasă și de lungă durată, eu am fost numai în relații serioase, nu știam că tu nu mă iei în serios! 

Eu, biata de mine, l-am luat în serios dar mai încet. Cât de serios poți să iei pe cineva în două luni, pe bune? Tu, ca femeie, ești zdravănă la cap dacă îți visezi copiii cu moaca ăluia cu care te întâlnești de doar două luni? Oricum, nu mă pot abține să nu remarc ironia, așa că îi zic:

- Dar tu de ce iei relațiile atât de în serios, atât de repede, după care le termini că sunt prea serioase?

Păi ziceți și voi, nu e așa? 

Eu acum stau și mă gândesc, ce naiba se întâmplă cu oamenii? Femeile au stricat bărbații sau bărbații au stricat femeile? De ce bărbații au impresia că femeile vor să pună mâna pe ei, să îi ia de soți și să le toarne copii? Câte femei există care nu au răbdare să vadă unde duce relația și fac salturi până ajung în punctul dorit de ele? Atât de multe încât bărbații văd o devoratoare de libertate masculină în orice femeie întâlnită?

Chiar este atât de greu să ne bucurăm unii de alții fără grabă, fără panică, fără teste și condiții, fără planuri cincinale? Sentimentele trebuie să vină organic, așa cum vine traficul de la google și dragostea trebuie să dospească molcolm, ca un un aluat de cozonac de-al bunicii, al cărui gust nu-l poți uita niciodată, chiar dacă ai mâncat ultima felie acum douăzeci de ani.

Iubirea se cultivă, se crește și se îngrijește, nu vine la pachet ca mâncarea semipreparată, gata după un minut de stat la microunde. Planurile în doi se fac atunci când ești doi, nu vii cu lista de deadlinuri personale în relație, că nu e treaba lui că tu ți-ai propus să naști la 29 de ani și acum ai 28 de ani jumate, ești în criză de timp, deci el să mai termine cu tatonările și cu cinele romantice, te vrea de nevastă sau nu te vrea? Sau, de fapt, oricum n-ai timp de nuntă, vrea să fie tatăl copilului tău sau nu vrea, că faceți nunta în același timp cu botezul, dacă e...și pui de o cezariană înainte de termen, ca să te încadrezi în deadline. Numai să te lase gravidă mai repede, că trece moda la pătuțul pe care l-ai cumpărat deja.

Păi da!

Tuesday, December 24, 2013

Seara de ajun...

...nu știu cum e la voi, dar la mine nu e magică deloc. Tradițională nici atât.

Suntem doar noi trei, româncele și indianul, că tunisianul a plecat să mediteze, v-am spus. 

Eu am făcut o tocană de legume.

Indianul marinează niște miel în iaurt and stuff, în stil indian. Sau o deleagă pe soră-mea, naiba știe.

Soră-mea face salată boeuf și ascultă Hrușcă, care mie îmi amintește o vacanță la mare în Grecia, când l-am ascultat la plajă șapte zile, pentru că sora a încurcat folderul de muzică grecească cu folderul cu muzică de Crăciun când a pregătit Ipodul pentru călătorie. 

Eu mâine nu cred că mănânc mielul lor, că mi-am luat niște carne de porc, pe care încă nu m-am hotărât cum s-o pregătesc. Nu știu ce mi-a venit cu carnea de porc, că nici nu-mi place. De ani de zile nu mai mănânc porc, să nu credeți cumva că m-a convertit tunisianul musulman. Oricum, el mănâncă, n-are treabă. De fapt, a mâncat până acum o lună, când s-a făcut vegetarian. Cred că se reorientează religios spre budism. Sau filosofic? Nu-i bai, în viață trebuie să le încerci pe toate.

Indianul soră-mii nu e budist, e hindus, deci pentru el vaca e sfântă. Drept pentru care nu fac sarmale. Plus că mi-e și lene, tocana aia de legume m-a terminat psihic. Credeam că nu mai termin de tocat! Bine, eram și obosită după încă o rundă de cumpărături. Ultima!

Îmi luai și eu niște ghete drăguțe, pentru că merit. De câte ori cumpăr cadouri cuiva, îmi cumpăr și mie ceva, pentru că sunt cea mai importantă persoană din viața mea. 

Soră-mea ar vrea să deschidem cadourile azi. Eu m-aș culca. 


Fie ca merry christmas! Și leru-i ler și jingle bells!

Thursday, December 19, 2013

Cuvânta, Lana del Rey și eu însămi

Se dă fotografia următoare:

Lana del Rey

Fotografie pe care am găsit-o pe blogul Cuvântei, ca exemplificare la un text, text care de fapt e reacția ei la poză, mă rog...înțelegeți voi ce vreau să zic.

Și vă dau câteva citate din text, în cazul în care nu aveți chef să mergeți la sursă:

"Locaţia este foarte strâmtă şi plină de bare inestetice şi tot inestetic este fizicul Lanei del Rey. Am trăit cu impresia greşită că toate artistele se îngrijesc corporal. Când- colo…braţe cu păr lung, negru, neepilat, celulită pe coapse, grăsime abdominală…"

"Dincolo de corpul expus în acest mod, eu mi-am ridicat semne de întrebare asupra stilului de viaţă al solistei- dacă ai banii ei şi corpul din imagine, nu-mi pot explica ce face tată toată ziua. Ce ar avea mai bun de făcut decât să se îngrijească? În plus, mă întreb ce gen de sfătuitori are în jur. Chiar nu are pe nimeni cu capul pe umeri care să prevină acte stupide de expunere publică inutilă?"

Asta e părerea Cuvântei și o respectăm. Cuvânta e o fată faină, isteață și cu condei. V-o recomand din suflet. Și deși mi-e dragă, am ceva de comentat vizavi de reacția ei, o reacție obișnuită de altfel, marea majoritate a oamenilor având cam aceleași gânduri când sunt puși în fața unei fotografii ca cea de mai sus. 

De vină pentru toată tevatura asta este poza însăși. Da, fotografia cu pricina are o problemă foarte, foarte mare. Și anume e reală. Netrucată, nefotoșopată, nenimic. Și noi nu mai suntem obișnuiți cu așa ceva. 

Și acum să vă spun care e problema mea. Problema mea e că aș vrea să văd reacții negative la poze măsluite, cu sâni măriți, sprâncene și funduri ridicate, picioare alungite și subțiate, șolduri rotunjite și talii micșorate, piele colorată uniform și celulită îndepărtată. 

Dar nu...Noi ne extaziem la pozele ireal de frumoase, complimentăm modelele, care de fapt n-au nici un merit, osanalele trebuie aduse mărețului Photoshop care poate face chiar și din mine o blondă înaltă, slabă și cu țâțe mari. După ce ne extaziem, ne ducem la oglindă, unde, ce să vezi? Iată-ne pe noi, în toată splendoarea noastră, cu pistrui, coșuri, pete și niscaiva peri în nas și în mustață, că doar nu ne epilăm zilnic și toate trecem prin faza aia dinainte de epilare, adică aia în care avem părul crescut, că doar părul trebuie să fie crescut ca să poată fi epilat. Și mai avem și celulită, unele mai puțină, altele mai multă, în funcție de materialul genetic, de câtă mișcare facem fiecare, de câtă apă bem și de câți ani avem. Și n-avem nici pătrățele și nici picioare lungi și subțiri! Și mamă, ce nașpa suntem, urâte cu spume, nu ca fetele alea din reviste, parcă a stat dumnezeu numai de ele, parcă le-a creat pe fiecare în parte, migălos, ca pe un puzzle prețios. 

Și cred că marea majoritate feminină de pe planetă nu are pătrățele, că se fac greu, cu sudoare și muncă și energie și nu toate ne-am născut atlete. Și nici nu vrem să devenim. Și suntem fericite cu burtica noastră moale și dacă suntem fericite, de ce naibilui să nu mâncăm ciocolată și să transpirăm cu orele la sală? Ca să fie gura lumii fericită?

Ce vreau de fapt să zic este că mass media face așa o presiune asupra noastră încât nu mai judecăm limpede iar reacțiile noastre sunt nefirești. Ridicăm în slăvi falsul și ponegrim normalul. Bărbații vor femei ca în reviste, pentru că ei merită, domne, chiar dacă ei înșiși au burți și chelii, iar femeile își fac o autocritică nemiloasă, unele își adaugă ele ce nu le-a dat natura și mă refer la sâni și buze și funduri (nu știu dacă se fac implanturi de pătrățele pe abdomen) că încredere în ele însele și în valoarea lor ca ființe umane nu le poate da nici un doctor. 

Revenind la poză, eu văd acolo o femeie frumoasă și ABSOLUT normală. Poziția e ușor nefericită, cred că 99% din femeile care stau în respectiva poziție vor afișa niscaiva celulită. Dacă Lana nu își petrece juma de zi la sala de sport și la cabinetul de cosmetică, chiar dacă își permite, e treaba ei, alegerea ei. Până la urmă, e cântăreață, nu manechin. 

Și dacă ai un confort material nu-i musai să îți dedici restul vietii tale scopului de arăta cum zice norma socială. Că poate nu-i important pentru tine. Poate pentru tine e important să te trezești la prânz, să ieși la bere cu prietenii, să călătorești etc. Adică, dacă tot ai făcut un purcoi de bani, de nu mai trebuie să muncești în următorul deceniu, măcar să profiți de asta și să faci ce ai chef, nu?

V-am zis de Cuvânta, de Lana, acum să vă zic de mine, că doar e blogul meu, ce mama naibilui. Poate partea bună a faptului că întreaga mea viață am avut probleme mai importante de rezolvat, gen cum să supraviețuiesc iadului familiei mele, creditului ipotecar etc, aspectul meu fizic a fost mereu pe locul N-șpe. 

Până să-mi dau seama că nu-s ca în reviste și nici n-am vreo șansă să devin, eram deja femeie adultă, cu studii universitare și școala vieții, sigură pe mine, conștientă de ceea ce sunt, ce reprezint, cât valorez (adică am valoare inestimabilă) cu un loc de muncă stabil și cu o viață sexuală sănătoasă.

Iar băieții și ulterior bărbații care m-au respins pe criterii estetice mi-au făcut un mare bine, pentru că un bărbat care nu vede mai încolo de aspectul fizic al unei femei în general și al meu în special, nu are ce să caute în viața mea pentru că pur și simplu n-am ce face cu el. Până la urmă, frumusețea trece prima și nici o femeie nu arată în realitate ca în pozele din reviste, nici măcar fotomodelele din pozele respective.





Thursday, November 28, 2013

Să nu vă puneți cu surorile Sister, adică eu și soră-mea, că suntem date dracu'

Atât vă spun, că surorile Sisters, adică io și soră-mea, suntem niște brave, măi. Să vedeți cum s-a întâmplat.

Vin eu aseară acasă și în fața intrării în bloc, na un homeless. Scotocesc după chei, nu le găsesc, între timp întorc de câteva ori capul, să văd dacă mă atacă individul au ba, individul, la fiecare întoarcere de cap mă întreabă: Are you ok? Eu zic yes dar în gândul meu mă întreb de ce dracului nu poate să fie el homeless la altă scară? În fine, găsesc cheia, intru în bloc, el îmi zice că nu face nici un rău, e doar homeless și să nu chem poliția. Zic că yes yes și fug sus să bag telefonul la încărcat și să sun sora. Că sora e cu nervii slabi, știam că se va pune pe urlat de cum îl va zări pe biet.

Nici nu apuc bine să îi explic, că a mea începe: e la noi la scara? beat? drogat? mi-e frică! să cobori să mă iei!!! No bine. Am convenit să dea un apel când se apropie și eu s-o zbughesc jos, s-o apăr, dacă e! Suntem niște blege amândouă, cu mușchi de curci bete, dar măcar să luptăm până la moarte zic. Să nu credeți că am plecat la luptă așa, câine sur la vânătoare. Nuuuu, m-am înarmat, dacă vreți să știți! Am luat un deodorant din baie. Nu roll-on, din ala, spray, că nu sunt proastă. Bine, aș fi putut lua un cuțit din bucătărie, sau măcar o foarfecă. Ok, sunt puțin proastă. Dar doar puțin. Cobor și na belea, soră-mea intrase în scară deja! Am întârziat în operațiunea de salvare. 

Bietul homeless, s-a simțit și prost când a văzut așa adunare de forțe. Ne-a mai întrebat o dată dacă suntem ok și a zis că se duce în spatele blocului, totuși. Noi am ajuns acasă tefere și nevătămate. Soră-mea era și ea înarmată, cu cheile. Și bineînțeles că în mai puțin de cinci minute mi-a reproșat că, dacă era după mine, o întârziată, ar fi fost deja înjunghiată și tranșată. Ceea ce ar fi fost nașpa, că aveam rufe de spălat și nu știu să pornesc mașina.

Tuesday, November 26, 2013

Ce au în comun A Thousand Splendid Suns, Hunger Games, Winter Wonderland și Steve Jobs? Răspuns: pe mine!


Aseară bucătăream cu soră-mea, ea făcea curry, eu făceam un pește (detaliile acestea le dau ca să se oftice ea, o să vedeți voi de ce) când zice, plină de spirite, ca de obicei:
-        
-       - Cum, fată, e luni seara și n-ai scris pe blog ce ai făcut în weekend? 

Da, este împotriva acestui obicei al meu, de a spune lumii ce fac, ea fiind o discretă de fel, care cred că nici nu se gândește la viața ei personală, de teamă să nu-i citească vreun paranormal gândurile și să dezvăluie intimitățile ei universului.

Și eu nu înțeleg ce atâta discreție, că doar nu e Madonna sau papa, nici măcar Bianca Drăgușanu nu e. Ambele avem vieți la fel de normale și monotone și sincer, pe mine doar povestitul pe blog mă ajută să văd extraordinarul din banala mea existență. Când pun în cuvinte niște întâmplări comune, parcă mă uit altfel la ele și mai ales, rămân acolo, scrise, pentru totdeauna. Mă umflă râsul când mă gândesc ce jenați vor fi copiii mei de blogurile mele, cum își vor schimba identitatea numai să nu creadă prietenii lor că o vreo legătură cu Lavinia aia care, în vechime,  scria pe blog toate prostiile pe care le făcea.

Dar să revenim la cea am făcut weekendul acesta. Păi, în principiu am citit A Thousand Splendid Suns și restul activităților au fost efectuate fără tragere de inimă, între reprizele de citit, că timp de trei zile mintea mea a fost în Afghanistan. Întregul weekend de patru zile l-am petrecut la prietenul meu, care, slavă domnului, nu m-a deranjat, că a fost răcit. Oricum am fost o drăguță. Pe lângă faptul că i-am gătit de două ori și i-am spus cât e de sexy când spală vasele, nici nu am ținut lumina aprinsă noaptea, ca să nu-l deranjez. Am citit la lumina care venea de afară și chiar la lumina telefonului. Jur că nu m-a mai prins o carte în acest hal de ani de zile. 

Am văzut Hunger Games. Nu mi-a plăcut, la al treilea nu mă mai duc, gata. Primul film din serie a fost foarte mișto. Acum, înafară de rochii și machiaj nu mi-a plăcut nimic. A, mi-a plăcut Lenny, că Lenny e iubirea mea. Mă rog, una dintre multiplele mele iubiri. 

Am fost la Winter Wonderland în Hyde Park. M-am dus plină de entuziasm, că toată lumea zicea că e în stilul unei German Market. E pe naiba. E un fel de Disneyland pe timp de iarnă, foarte kitchos, după umila mea părere. Dar am dat cu vin fiert și cu chocolate waffles până la ora închiderii, așa că a fost ok. Am dormit tun când am ajuns acasă. După ce am mai citit câteva pagini la lumina telefonului, bineînțeles.

Drăguțul meu s-a uitat la Steve Jobs și la V from Vendetta. Când s-a uitat la Steve Jobs, mai aruncam și eu câte un ochi. M-am enervat. Deci, acest film este făcut pentru cei care au citit cartea înainte sau pentru cei care știu foarte multe despre viața lui Steve Jobs. Două ore și ceva de povești derulate rapid, fără legătură între ele, că până te dumireai că a început altă etapă din viața lui Steve, erai de fapt la jumătatea etapei următoare. Ashton Kutcher n-a jucat în viața lui mai prost iar scenariul cred că a fost scris în maxim o oră. Dar repet, nu m-am uitat cu atenție și eram cu sufletul în Kabul.

După cum vedeți, weekendul acesta nu mi-a convenit nimic. Cu excepția cărții, totul a fost nașpa. Poate pentru că mă ținea din citit, naiba știe.  Și, ca să moară soră-mea de necaz, data viitoare o să vă povestesc despre cum l-a cunoscut ea pe prietenul meu și despre cum faptul că ea a găsit apartamentul în care stăm și deci ea este factor de decizie în casă, se poate întoarce împotriva ei, chiar într-una din zilele ei libere, când tot ce vrea să facă este să doarmă. (Insert evil laugh).

Sunday, November 17, 2013

Chiar și eu și dumnezeu ne odihnim duminica

Stau in patul lui, cu plapuma până la gât,că mi-e frig, domne, mi-e frig. El calculatorește la birou, cu două laptopuri deschise și cu unul pregătit pentru orice eventualitate. Scrie în vreo două caiete, are părul ciufulit și din când în când mai șoptește ceva în franceză. Mi se pare atât de sexy, că o să trebuiască să mă leg de pat cât de curând. Am cerut să fie deștept, d-apăi așa l-am primit. Chipeș nu l-am cerut dar na, mai primesc și eu bonusuri că prea sunt cuminte. Câteodată. 

Aseară l-am învățat să facă orez cu brocolli și somon la cuptor apoi el m-a dus într-un club de jazz. Acolo, pe muzică live și pe bere Carlsberg, i-am mărturisit că nu i-am căzut pradă la așternut datorită multiplelor complimente pe care mi le adresa cu ochii pierduți în privirea mea minunat de feerică, ci ca să mai tacă naibilui. Că experiența m-a învățat o chestie: ce îți aud urechile înainte de prima noapte împreună, nu mai auzi în veci. El nu știa dacă să râdă sau să plângă, că vezi doamne, vorba dulce e atuul lui esențial. Așa credea el, până am venit eu să-i dau viața și încrederea peste cap. Eu i-am spus de la început că există viața dinainte de Lavinia și viața de după Lavinia. Că o să-l stric, că asta fac eu. După mine, potopul. 

Azi mi-a făcut pui cu brânză brie (o rețetă inventată de el, probabil) și a stat lângă mine cât am spălat vasele. Ca să se facă util, îmi mai ridica mânecile din când în când. Apoi mi-a făcut un ceai. 

Și uite așa, a trecut ziua. El a calculatorit, că are un deadline, eu am citit și am scris. Din când în când se mai oprea să mă țină la curent cu câte fișiere a recuperat or something. Și mie mi se părea așa, adorabil, cu părul vâlvoi și foarte fericit pentru niște chestii pe care eu nu le pricep, dar dau din cap că da. 

În seara asta mă duc la mine acasă. Abia aștept să dorm sub așternuturile hello kitty pe care mi le-a cumpărat el. Că abia aștept să-l bag pe el în așternuturile hello kitty, nu mai spun, că se subînțelege. Cred o să fie haios. La mine în pat, el e haios în orice așternuturi, oricum, că îi e patul mic și îi atârnă picioarele pe afară de zici că e Albă ca Zăpada în patul unuia dintre pitici. Piticul fiind eu, v-ați prins. 

Monday, November 4, 2013

Weekendul meu, un fel de Turnul Babel

Joi

M-am dat jos din pat cu noaptea în cap și am purces spre Heathrow. Vă rog să notați că nu am precizat că m-am și trezit. Doar m-am dat jos din pat. Am ajuns la terminalul 1 cu 45 de minute întârziere și cu amintiri neclare despre cele două ore petrecute în metrou. De la aeroport trebuia să o iau pe prietena mea nemțoaică însă până la urmă m-a luat ea pe mine (că eu n-o vedeam de somn) și prietenul ei a găsit ieșirea. Eram atât de adormită că dacă închideam ochii un minut, începeam să visez. 

După încă o oră de mers cu metroul și de povestit cu nemțoaica (vorba vine, ea vorbea și eu încercam să nu adorm) am ajuns în Camden Town să luăm micul dejun. Stupoare de partea nemțească! Nu am făcut rezervări??? Nu știu unde mergem???? Am spus sincer că eu speram să ne plimbăm oleacă pe high road (adică pe drumul mare) și să intrăm unde ni se pare că arată drăguț. Partea nemțească a fost dezolată. Dar n-a avut încotro. Dezolarea a durat cinci minute până am găsit un pub frumos decorat de Halloween, cu papa bun și cafea din belșug. 

Părea că încep să-mi revin după un mic dejun tipic englezesc (colesterol cât cuprinde) și două căni de cafea. Am făcut poze, am râs, prietenul nemțoaicei a încercat să-mi explice cu ce se ocupă dar după ce a pronunțat cuvântul inginer n-am mai fost atentă și am propus să revenim la mine, nu că aș face chestii mai interesante, dar măcar înțelege toată lumea ce fac. Ne-am plimbat. Am mai băut cafea. Iar ne-am plimbat. Apoi ura și la gară, că ei de fapt erau în drum spre York unde un suedez lua de nevastă o englezoaică, pentru a trăi fericiți până la adânci bătrâneți la Bruxelles. Sau măcar până se relochează. Apoi pot trăi fericiți altundeva. Partea de cancan a fost că mirii au cerut bani în loc de cadou. Dar nu cash, ci transfer bancar. Nunțile contemporane sunt din ce în ce mai emoționante, după cum vedeți. La nunta mea o să iau POS, să facă invitații plata cu cardul, ca la restaurant. 

Am ajuns acasă pe extraordinar de multe cărări din cauza a 38.5 grade temperatură, m-am băgat în pat, am anulat întâlnirea cu băiatul cel frumos și am dormit dusă până a doua zi.

Vineri

Ziua a decurs alene, cu mine ocupată cu treburi casnice, gen să-mi vopsesc cosițele încărunțite de vreme etc. Neinteresant. 

La ceas de seară m-am întâlnit cu băiatul cel frumos și cu un prieten de-ai lui, să mergem la o petrecere de Halloween, într-un club din Mayfair. Intrăm noi în club, mai mulți bărbați decât femei. Mult mai mulți. Fir-ar să fie, exact când eram însoțită, ca să vedeți cum e viața asta. Ei, și cum ne vânturam noi prin club, iaca apare un june prim tot numai zâmbete și începe să vorbească cu al meu. Am crezut că-s prieteni din copilărie, așa exulta junele când l-a văzut pe al meu. Ei fiind înalți și muzica fiind tare, nu prea auzeam ce-și zic. Nici nu eram prea atentă, sinceră să fiu, că ochisem barul și deja analizam sticlele. Și cum analizam eu așa, cu sârg, dacă nu mă smucește frumosul meu de umeri, de am crezut că vrea să mă ia în brațe și alta nu, simultan spunându-i partenerului de conversație "no, I am not gay". După care mi-a tras o pupătură apăsată și edificatoare. 

În următorul minut, cu amabilitatea unui chelner, am priceput și noi cum stă treaba. Clubul confirmase rezervări pentru două petreceri: o petrecere de Halloween și o petrecere gay. Fuck this shit, mi-am zis în sinea mea. Acum trebuie să mă țin și la bărbați, să nu îmi asalteze feciorul, nu numai la femei. Până la urmă am hotărât să-l las să aibă grijă de el singur, și eu să stau la bar și să beau ceva. A fost amuzant. Un rus s-a îndrăgostit de el. A venit la el cu vopsea, să-l întrebe dacă vrea să se vopsească pe față. Al meu n-a vrut și i-am zis rusului că vreau eu. La care rusul mi-a zis să mă duc să întreb organizatorii, că aia e vopseaua lui de acasă. Apoi i-a adus alui meu o mască de fantomă de pirat or something, că nu era accesorizat în spiritul Halloweenului, apoi i-a adus și niște sushi, pe care l-am mâncat eu, i-a făcut poze, ce mai, pe care parte se întorcea al meu, rusul era acolo. Superb!

Pentru că sushi ăla mai mult m-a ațâțat, am plecat cu anturajul meu la un restaurant spaniol să ne încărcăm spiritual cu niște tapas și sangria. Pe drum am purtat masca de fantomă de pirat și cum vedeam un om că-și vede de ale lui mai liniștit, cum îi săream în cale urlând. Unii au râs, unii m-ar fi pocnit, noi ne-am distrat. De murit, n-a murit nimeni. Cel puțin nu pe loc. 

Sâmbătă

Am stat naibilui acasă, că al meu vroia în club din ăla până în zori dar am considerat că-s too old for this shit. S-a dus cu un prieten elvețian, venit special la Londra pentru petrecerea cu pricina. I-am lăsat în plata domnului să se ducă singuri, ca băieții, să se uite și ei liniștiți după funduri și țâțe, că eu mai aveam și treabă. Gen să văd un film, două, să mănânc ciocolata pe care mi-a adus-o nemțoaica, să beau un pahar cu vin și să mă culc la maxim ora 23, ca orice femeie de vârsta mea care se respectă.

Duminică

Ne-am dus noi doi, ca doi porumbei, la London Bridge, să mâncăm tocăniță catalană și să bem vin fiert, apoi ne-am dus la Tate Modern unde am stat mai mult pe la toaletă, că nu știu ce ne-au pus ăia în tocănița catalană, apoi ne-am întâlnit cu prietenul lui elvețian și cu niște prietene tot de-ale lui, franțuzoaice. După o bere și două căni de vin fiert mi s-a activat și mie franceza, la timp să-l prind pe al meu că vroia să se dea de 30 de ani în fața fetelor. Și l-am dat de gol chiar în franceză. E bun alcoolul pentru limbi străine, zău. Ce atâtea meditații! O băută cu un nativ și gata limba! Elvețianul mi-a povestit de sora lui, care o dată pe an, călătorește două zile cu trenul până la Vișeul de Sus, unde face voluntariat. Franțuzoaicele mi-au povestit de cât de frumos e la Paris, așa că acum deja planific un weekend franțuzesc, pentru că merit.

Când am ajuns acasă, puhoi de lumânări, am crezut că și-au deschis ai mei biserică pe persoană fizică în absența mea. Dar nu, sărbătoreau Diwali, anul nou indian. Cică dacă aprinzi lumânări, vin banii puhoi peste tine. La câte lumânări au fost la noi, cred că deja trebuie să ne cumpărăm o bancă, că n-o să avem unde să ne ținem bogățiile ce or să vină.

Și cu asta, basta!

P.S. Mâine se împlinesc patru luni de când sunt la Londra. Mult înainte, zic, că tare îmi mai priește. Voi ce ziceți? 

Thursday, October 24, 2013

Și am mai adăugat un păcat pe listă

Aseară am fost la un spectacol de stand up comedy bilingv, în engleză și în italiană. Dar nu faptul că sunt trilingvă e important, ci faptul că m-a însoțit un baiat atât de frumos, că nu mai avea stare suflarea feminină din sală (sala era destul de mică, dar mă rog). Ziceai că au pureci, așa se fâțâiau gagicile pe scaune, cu ochii după băiatul meu, ca girofarul. Aproape că m-am simțit vinovată că îl țin numai pentru mine și în timp ce ele nu mai știau cum să semnalizeze că există, mintea mea activă începuse să coacă un business plan și anume să îl scot pe băiat la închiriat:  5 lire să pui mâna pe el, 10 lire să pună el mâna pe tine, 15 lire să îl pupi, 20 de lire să te pupe el pe tine etc. 

I-am și spus despre ideea mea genială la un moment dat, când m-am întors după cinci minute petrecute la budă și l-am găsit asaltat. La care el m-a întrebat cât la sută primește din profit. Și i-am spus că nimic, că el se alege cu pupatul și cu mângâierile, să nu fie obraznic și să mai ceară și bani.

Desigur că vă întrebați ce are băiatul de e așa frumos. Păi în primul rând e înalt (dacă stă pe scaun este cât mine în picioare) apoi e brunet și exotic și la spectacolul cu pricina erau doar italieni și englezi, deci arieni spălăciți. Apoi, nu avea ochi pentru nimeni, era grămadă pe mine, copleșindu-mă cu gesturi de tandrețe și un bărbat care e și înalt și frumos și tandru, face să ticăie ceasul biologic în femei, chiar dacă tandrețea nu le este adresată.  

Și desigur că vă întrebați ce vede frumosul acesta la mine. Nu sunteți singurii, și eu mă întreb, deși știu sigur că sunt cea mai fabuloasă ființă din univers. Totuși, bănuiesc că mă place pentru că este programator. Și pentru că programatorii sunt ciudați ei ca specie, într-un mod șarmant, desigur.

Și acum, mai mult ca sigur, vă întrebați: da' italianu'? da' italianu'? Să știți că un italian, cât e el de italian, devine ușor istorie când trăiești într-un oraș ca Londra, plin de ispite. Și da, eu uit ochii pe care nu-i văd măcar de două-trei ori pe săptămână. Mai ales dacă văd alți ochi...I know, I know...sunt incorigibilă. Și plină de păcate. Doamne, iartă-mă. Dacă vrei...Dacă poți...

Apropo: oare mărturisirea păcatelor pe blog se ia în calculele divine ca și spovedanie? Ce credeți? Dacă da, eu cred ca ar trebui să fiu avansată la rang de sfântă. Aș fi cu cruce roșie în calendar și de ziua mea s-ar da dezlegare la bere. 

Saturday, October 19, 2013

BREAKING NEWS: Alain de Botton tocmai a aflat că exist!

Să vă spun ce mi se întâmplă! 

Cum stăteam eu așa, cuibărită în pat, cu o cafea caldă, citind The Pleasures and Sorrows of Work de Alain de Botton, unul dintre scriitorii mei "cei mai" preferați, dau peste următoarele rânduri:



Eu, repede subliniez, pozez și pun pe Facebook, să împart gloria momentului în care aflu că Alain a auzit de orașul meu de baștină, cu restul omenirii. Am pus și pe Twitter și nu ziceți măi fraților că a văzut Alain și că mi-a dat follow pe Twitter!

Și cum mă extaziam eu toată în fața emailului care zicea că Alain de Botton is now following you on Twitter, hop alt email: Alain de Botton has sent you a direct message on Twitter! Am deschis mesajul cu emoție, doamne, tremuram, aveam fluturi în stomac, simțeam că-mi cade calciul! Și ne-am conversat noi oleacă și bineînțeles că eu, Lavinia necredincioasa tot întrebam, is it you? is it really you? Mă rog...Printre altele i-am explicat că a scris greșit Craiova și și-a cerut omul scuze pentru eroare. Eu una, l-am iertat, și zic să-l iertați și voi, dragi craioveni și dragi români, că prea e simpatic, să-și rupă el zece minute din timpul lui, să stea de taină cu mine. Nu?

Monday, October 14, 2013

Lavinia la Londra - ultimele noutăți

Sunt absolut convinsă că nu vă mai puteți desfășura existențele pentru că nu știți ce mai fac, cum o mai duc. Și mi se pare normal, adică, să ne înțelegem, mă mir nespus că mai răsare soarele și că mai funcționează forța gravitațională, având în vedere că n-am mai scris eu pe blog de atâta timp.

Ultima dată când v-am lăsat să intrați în cercul meu strâmt, eram chelneriță într-un restaurant indian și foarte mândră de asta, pentru că mi se pare primordial să fii chelner înainte să ajungi scriitor celebru. Cumva, mă simțeam mai aproape de premiul Nobel pentru literatură, ducând mâncare și băutură la mese.

De când s-a așternut liniștea și praful pe blog, mi s-au întâmplat nenumărate lucruri. Experimentez atâtea soiuri de impresii și trăiri aici, că umblu cu agenda după mine, să-mi notez, că deh, mai uită baba. În primul rând, am ajuns să chelneresc în încă un restaurant indian, cumva freelance, adică mă chemau când aveau nevoie. Freelance writer, freelance waitress, same shit, zic. Povești din cele două restaurante vă zic altădată. 

Și cu cât chelnăream mai mult, adică mai multe seri pe săptămână, cu atât simțeam că mă lasă mai mult nervii. Nu jobul în sine mă obosea, ci orele de lucru. Mi se întorsese viața cu fundul în sus: seara munceam, noaptea până a doua zi la prânz dormeam, apoi până la 5 când trebuia să plec, leneveam. Și cât mă bucurasem eu că nu mai trebuie să mă trezesc dimineața! Ideea e clară, mie nu-mi convine nimic. Daca am job de zi, mă enervează că trebuie să mă trezesc devreme, dacă am job de seară mă enervează că trebuie să mă trezesc târziu. 

Așa că a stat dumnezeu cel în care nu cred eu, a cumpănit el cum s-o mai dea cu mine, doar-doar oi începe să scriu iar pe blog, așa că m-a reorientat profesional spre meseria de dădacă. Nu râdeți, mie chiar îmi plac copiii. După adulți nu mă omor eu, dar copiii îmi plac mult și nu știu cum naiba, dar mă plac și ei, deși nu-s vreo Mary Poppins.

Dar să vedeți cu ce a venit la pachet acest nou job, țineți-vă bine! Deci, lucrez 3 TREI zile pe săptămână, de luni până miercuri. Sarcinile de serviciu constau în a duce în parcuri, la zoo, la muzee etc o păpușică de 2 ani. Și bineînțeles, trebuie s-o distrez. Practic sunt plătită s-o dau în mintea copiilor și mai am și patru zile de weekend. Pe deasupra, locul de muncă se află la vreo juma de oră distanță de vastele mele apartamente, ceea ce pentru Londra e mare lucru. Puii mei, atâta făceam de la mine din cartier până la muzeul la care lucram, când stăteam în Craiova. Și uite așa, au fost împăcate și capra și varza, ambele fiind eu în această ecuație. M-am gândit cum ar putea fi îmbunătățit acest aranjament și tot ce am găsit a fost să pot lucra de marți până joi, că și așa nu-mi place lunea. Sunt foarte pretențioasă, după cum vedeți. Când eu vă spun că mie nu-mi convine nimic! Da' nimic!

Sincer vorbind, singurul cusur pe care îl găsesc acestui job este că va trebui să-l schimb în câteva luni, că doar sunt și eu intelectuală, vorba lui taică-meu care fierbe de draci și de rușine că sunt dădacă. Și partea proastă când ești intelectual, e că muncești de la 9 la 5, de luni până vineri, că ai responsabilități și toate astea pe același salariu pe care îl iau eu ca dadăcă, fir-ar să fie. Ok, poate un pic mai mult. Dar nu foarte mult. Acum îmi înțelegeți drama? 

Până una alta, săptămâna trecută am terminat și cu chelnăreala (o lună am chelnărit în paralel cu dădăcitul). S-a terminat frumos, cu un fel de petrecere cu câțiva colegi, până pe la 3 dimineața, petrecere de care o să vă povestesc în episodul următor. 

Așa că weekendul acesta a fost primul meu weekend de patru zile, deci am luat-o încet de tot. Joi am lenevit. Rău! Vineri, pe ploaie și vânt, am plecat la cumpărături de chestii mai pentru casă, mai pentru mine, pentru că merit. M-am întors epuizată de schimbat trenuri și cărat plase dar tot am ieșit seara în lume. Și nu oriunde, ci într-un club în Mayfair, tot pentru că merit. Sâmbătă am lenevit oleacă, apoi am făcut piața, mă rog, supermarketul, apoi am gătit, apoi am scris. Duminică ar fi trebuit să ies la Tate Modern cu un profesor de economie, originar din Uzbekistan, dar mi-a fost lene. O să ies weekendul următor, dacă o să mai vrea el. Apropo, știați că ăștia din Uzbekistan au ochi de chinezoi și vorbesc rusă? Ciudată combinație, frate. 

Nu știu cât timp o să mai fiu dădacă, dar știu că vreau să profit de weekendurile astea lungi la maxim. Mi-am întocmit și listă cu ce am de făcut. Vreau să văd musicaluri, piese de teatru, vreau să merg la comedy clubs, la concerte, la flea markets, la muzee. Vreau să citesc mult de tot și să-mi termin de scris cartea. Pe care trebuie s-o iau de la început că m-am răzgândit în privința tonului. Vreau să merg la Paris și la Dublin și vreau să cunosc mulți oameni frumoși cu povești frumoase. Pe bune acum, voi vedeți câtă treabă am? Și trebuie s-o fac pe toată! Voi chiar credeți că mie mi-e ușor?

Saturday, October 12, 2013

Mai în glumă, mai în serios, articolul acesta NU este despre mine!

Hai să nu vă mai povestesc despre mine azi, să vă mai spun și despre sora mea mai mică câte una, alta, că nu v-am mai spus de tare mult timp ce boli mai are. Pentru cei care nu știu care-i faza cu soră-mea, mă scuzați că mi-e lene să pun linkuri, vedeți că are o etichetă dedicată, citiți și minunați-vă, dacă sunteți curioși. Pe scurt, în cazul în care nu aveți chef să citiți câțiva metri de articole la ora asta și nici mai târziu, să știți că soră-mea e ușor ipohondră, în sensul că atunci când se mută, ea întâi se informează unde e dispensarul și abia apoi, dacă îi convine cum e poziționată clădirea față de dispensar, întreabă cum e și treaba cu chiria. S-a auto-suspectat de toate cancerele posibile, a insistat chiar pe lângă doctorii care îi spuneau că n-are nici pe dracu, a fost dată afară din cabinete medicale, că mureau oamenii bolnavi pe la uși, din cauză că ținea soră-mea medicii ocupați cu prostii. Dar degeaba. Nu era să moară decât de gripă și de pojar. Astea au fost cele mai grave afecțiuni pe care le-a avut. Afecțiuni reale, vreau să zic.

Ultima ei șansă la un cancer a fost o alună situată pe buza superioară, alună care a fost chiar drăguță la vremea ei. Doar că în ultimii ani a început să crească, să se deformeze și să capete vreo trei nuanțe. Mai avea și păr în ea, vă dați seama ce oribil.

Să nu credeți că nu s-a căutat la aluna cu pricina în România, doamne, cum nu! Dar i s-a spus că e ok, că daca găzduiește păr înseamnă că e benignă, ba chiar un doctor i-a zis să o lase acolo, că e simpatică foc cu alunița aia. Profesionalism, nu glumă. În schimb, doctorul cu pricina i-a ochit alte alunițe pe spate și nu a lăsat-o pe asta să plece până nu i le-a scos. Nu știu cum naiba i le-a scos, că i-au rămas niște cicatrici de zici că a fost secționată. A mea când a văzut cicatricile alea enorme rămase de la niște alunițe mici pitice, a zis că pe aia de pe față nu și-o scoate în veci, poate să aibă și șapte cancere, că îi scoate doctorul și buzele, în ritmul ăla. Dar asta a fost acum câțiva ani.

Căci acum vreo lună, sătulă de aluna aia hidoasă și foarte plictisită că nu se mai bănuise de nici o boală letală în ultimul timp, a plecat la doctorul de familie, de aici de la Londra, să ceară o trimitere la un specialist. Băi și vine soră-mea acasă entuziasmată foc:

- Fată, mă trecu pe lista de urgențe cu aluna!!! 

În sinea ei cred că făcea chimioterapie deja, exulta de-a dreptul! 

Pe scurt, în vreo două zile a ajuns la specialist care i-a spus ca nu crede că-i malignă, dar oricum, aluna trebuie scoasă și trimisă la biopsie (alt cuvânt preferat al soră-mii, din câmpul lexical al cancerului, bineînțeles). 

Apoi a primit scrisoarea cu invitația la operație. Și dă-i jelanie. Că ea nu e pregătită. Că să mergem cu ea. Că dacă moare. Că dacă are cancer. Că dacă o să-i rămână semn urât, cât e ea de frumoasă. Că dacă doare. Că aluna ei, ce frumoasă e. Până a plecat de acasă a chițăit într-una. Că de ce nu merg cu ea, mai ales. Că mi-era somn, d-aia. Și că nu se opera pe creier. 

Și s-a întors maimuța acasă cu o buză umflată și cu firele la vedere. Și altă tragedie a fost că nu putea să se jeluiască pentru că îi plezneau firele. Drept urmare, statea, cu ochii plini de suferință (doar trecuse printr-o intervenție chirurgicală) și se uita în oglindă. Vreo două zile s-a alimentat cu paiul și urla la noi din ochi să n-o facem să râdă că i se deschide operația. Apoi a început să vorbească. Mare nebunie. Că nu e cusută rana bine, că sigur i-a prins doctorul și din buză când a cusut-o și o să arate ca o rozătoare. Că daca se infectează și face septicemie și moare. Că o strâng firele, sigur i s-au încarnat. Că și le scoate singură, că așa ceva nu se poate. Că de ce n-o cheamă la pansat. Că ăștia nu-s doctori, sunt măcelari. Și tot așa, o săptămână întreagă a presupus consecințele unei eventuale erori în extragerea alunei. Apoi firele au fost scoase de organele specializate și totul a revenit oarecum la normal. Oarecum, pentru că urma să primească rezultatul biopsiei. Care, ghinion, a fost negativ. Din nou, n-avea nici pe dracu. Așa că s-a apucat să caute pe google simptomele leucemiei, că de-asta nu a avut niciodată... Vă țin la curent despre evoluția psihozei surorii mele mai mici. Apropo, o vreți?

P.S. Lăsând gluma la o parte, vreau să vă povestesc puțin despre Odette Leoveanu, o fată de 29 de ani, din Craiova. Nu suntem prietene, dar avem cunoștințe comune și cred că ne-am și întâlnit tangențial de câteva ori. Nu știu ce profesie are, nu știu ce pasiuni are, nu știu nimic despre ea. Știu doar că are cancer și mai știu că nici un om de 29 de ani nu ar trebui să privească moartea fix în ochi, așa cum face Odette acum. Vă rog să intrați pe siteul www.pentruodette.ro, să îi citiți povestea și să o ajutați fiecare cum puteți. Chiar și popularizarea cazului reprezintă o mână de ajutor pe care i-o dați lui Odette în lupta aceasta nedreaptă pe care o duce. Vă mulțumesc. 

Saturday, August 31, 2013

Milano: risotto e o artă, habar n-am să fac patul, puțin striptease nu face rău nimănui, papa mi-a interzis accesul în biserici sau cel puțin așa cred și cum să usuci rufe în avion

Am început luna august cu o vacanță la Milano, că după atâta stres cu strămutatul de la Craiova la Londra, am considerat că am și eu nevoie de o pauză binemeritată și dacă nu sunteți de acord, nu mă interesează părerea voastră.

La Milano, în mare, am continuat povestea de amore  începută mai mult amuzant decât romantic, pe o plajă în Grecia. Dar în principiu am făcut ce îmi place mie cel mai mult, adică am mâncat bine de tot și culmea, am slăbit două kilograme deși am plecat de acasă pregătită moral să mă îngraș oleacă, având în vedere că italianul cu pricina gătește și bine și zilnic și că la el totul e de mangiare, și plimbările și drumețiile și întâlnirile de afaceri. Absolut tot ce face este un pretext să mai mănânce și el ceva. Și înainte să mănânce sau în timp ce gătește, ia o gustare, că doar n-o să mănânce așa, pe stomacul gol. Și gustarea e însoțită de un pahar cu vin, ca să aibă poftă de mâncare.

Eu am fost mai mult pe post de asistentă în bucătărie, îi dădeam sarea, piperul, uleiul și cam atât. Recunosc că m-a intimidat din punct de vedere culinar, deși eu chiar știu să gătesc. Doar că eu gătesc ca să am ce mânca, pe când el gătește cu suflet și cu amore. Asta a zis el, nu eu. Eu am dat din cap că da, așa e, că nu aveam chef să stârnesc vreo dispută și să rămân nemâncată. Cu această ocazie am aflat că risotto e o artă. Chiar zilele astea am confruntat un cetățean italian pe această temă și mi-a confirmat, ușor iritat că am spus asta pe un ton ironic. Cu pilaful nu e de joacă în Italia, deci.

Italianul meu a vrut să mă introducă și pe mine în tainele acestei arte și m-a trecut la cratiță. El îmi explica și eu executam. Am asudat de m-a luat mama dracu', pentru că în săvârșirea actului artistic care este pilaful de orez, nu trebuie să te oprești din mestecat. Sempre mescolare, sempre mescolare, că am făcut scurtă la mână. Dar a meritat, că acum probabil am intrat în breasla lor de făcători de pilaf. Sau poate că nu. Poate că trebuie ceremonie de inițiere. Mama mă-sii, vă țin la curent cu treaba asta. Și nici nu sunt sigură că risotto e the same shit cu pilaf. Și mi-e lene să caut pe google. Și nu am întrebat, pentru că nu știu cum să exprim pilaful în italiana mea precară. Oricum mi se pare puțin important, chiar irelevant.

Fiecare călătorie ar trebui să fie o călătorie de inițiere, o căutare de sine, o cale spre autocunoaștere. Eu, una, cu fiecare zi petrecută brambura prin lume, descpăr noi și inedite aspecte ale personalității mele. Astfel, la Milano, am aflat cu stupoare că nu-s în stare să fac patul. Dimineața vreau să zic. Seara spre noapte așa, n-am avut plângeri. Dar dimineața a fost dezastru. Cică la italian că facerea patului e esențială și nu se părăsește dormitorul până nu e patul făcut. Dar făcut la dungă, nu tras cuvertura peste cearșafuri, cum fac eu. Cafeaua în pat și lenevitul până la prânz în patul în care dormi noaptea ies din discuție. Pentru asta există canapea. Pe canapea se lenevește și în pat se doarme, ca să fie clar. Nu i-am mai spus că eu în pat le fac pe toate, de la mâncat până la nani nani și altele, că patul e piesa mea de mobilier preferată și indispensabilă, vede el când vine pe la mine.

Și uite așa, ajunsei eu, femeie de casă de altfel (că mă consider destul de gospodină), la venerabila vârstă de 32 de ani, să mă învețe un bărbat cum să fac patul. În vecii vecilor nu m-aș fi gândit că, întoarsă de la Milano, aș putea răspunde la întrebarea "și, ce ai făcut la Milano?" cu "am învățat să fac patul". De aia zic eu că viața se întâmplă de cele mai multe ori fără mine. Acum mă credeți, da?

Dar să revin la lecție, care s-a desfășurat oarecum în contradictoriu. Adică, el îmi explica regulile (da, sunt reguli!) foarte serios, de parcă depindea viața noastră de asta, iar eu îl ironizam, în hohote de râs. La sfârșit, când patul arăta ca un pat de hotel și italianul arăta mai satisfăcut decât după masă, ca să nu zic altceva, m-am prefăcut că mă arunc în pat.. Mamăăăă, ce s-a speriat, hahahaha și mie ce mi-a plăcut, hahahahaha.

A doua zi, totuși, m-am gândit să-l surprind plăcut și să fac patul singură. Și bine. Băi, și dacă n-am muncit. Am muncit la patul ăla mai mult ca la risotto. N-aveam net, că aș fi căutat pe youtube un tutorial de făcut patul, zău, eram disperată. Până la urmă a ieșit foarte bine, după părerea mea. El a zis că "promit" și că am șanse mari să îl fac "binișor" până la sfârșitul sejurului. Sau măcar în viitorul apropiat.

A, am uitat să vă spun. La sosire, nu chiar la aeroport, dar foarte curând după ce am ajuns acasă, am primit două tricouri, unul de mangiare și unul de dormire. Am greșit și într-o dimineață am mâncat un iaurt îmbrăcată în tricoul de dormire. Problemă mare. Pentru că m-a apostrofat, am început să port un tricou pe mine și pe celălalt pe lângă mine și am ținut-o tot într-un striptease. Înainte să deschid frigiderul schimbam tricoul, după ce închideam frigiderul, schimbam tricoul. Înainte să mănânc un biscuite, îmi luam tricoul de mangiare, când terminam îl luam pe cel de dormire. Și tot așa, l-am disperat pe bietul italian, că a capitulat și m-a lăsat în boii mei și în ce tricou aveam eu chef. Se pare că striptease ironic nu i-a mai făcut nimeni, până la mine.

Revenind la lucruri serioase, probabil v-ați dat seama că eu pe lângă faptul că sunt oarecum gospodină, sunt și ușor intelectuală. Așa că trebuie să mă laud, nu am încotro, cu faptul că am învățat atâta italiană că am fost în stare să citesc și-o carte. O carte subțirică ce-i drept și destul de nașpa ca subiect, dar na, a fost în italiană. Cred că a fost cea mai mare realizare a mea pe anul în curs. Eu aveam în plan să învăț franceză dar vă mai zisei acum vreo două paragrafe, viața mea se întămplă fără mine de cele mai multe ori, așa că...asta e. Franceza rămâne pe listă.

Milano nu mi-a plăcut. Poate pentru că l-am vizitat după Roma, care e absolut superbă la orice colț de stradă. Mi-a plăcut Domul și cam atât. Am urcat și cele aproximativ 160 de trepte până pe acoperiș și am privit Milano de sus. Tot n-am fost mișcată. În biserică am încercat să intru de două ori. Prima data cică aveam fustă mini. Peste câteva ore a descoperit italianul că dacă îmi trage rochia mai jos, ajunge până la genunchi. Am incercat iar, dar, culmea indecenței, mi se vedeau brațele. Eu zic că e o conspirație venită de sus, de la Vatican. Am interdicție în bisericile italiene pentru că n-am fost cuminte și m-am luat de papa. Așa-mi trebuie, să-mi fie rușine! 

Noi vroiam în biserică mai mult ca să ne răcorim. Poate el vroia să se roage și să învăț să fac eu patul, dar eu clar doar atât doream: să scap un pic de cele 45 de grade și de ce nu, să mă holbez la arhitectură, că așa, din punct de vedere al designului îmi plac mult bisericile vechi.

Dar nu fu să fie așa că italianul, om descurcăreț, a găsit o altă metodă să se răcoreacă, reușind în același timp să îmbine utilul cu plăcutul. Mai precis, intram să ne răcorim în magazinele de lenjerie intimă. Aer condiționat și cele mai multe fete pe metru pătrat. Toți bărbații stăteau stingheri în magazinele alea, așteptându-și consoarta prin vreun colț, copleșiți de atâția chiloți, numai al meu intra falnic și mergea drept la articolele penru femei, studiind îndeaproape cupe și dantele, de ziceai că vrea să-și cumpere. Pentru că nici eu nu-s pe creanga mea, mă duceam fix la articole pentru masculi și alegeam cei mai ridicoli chiloți și strigam la el, fluturând chiloții: "pentru diseară, când facem amore!!!"

Când am ajuns acasă, mi-am pus toată lenjeria mea la el în baie, așa, frumos, ca la magazin, să îi fie și lui drag, că prea îi plac chiloții mult. Ziceți voi că nu sunt eu ideală, pe bune acum.

În rest, am vizitat împrejurimile, munți, lacuri, verdeață. Am căscat ochii la peisaje, nu mai știam unde să mă uit mai întâi, era frumos peste tot. Am urcat și sus la munte ca să...ce credeți? Da, exact, ca să mâncăm. Și să vizionăm niște cascade. Mi-a plăcut mămăliga din zonă, gătită puțin diferit, adică se pune brânza în timpul fierberii, un deliciu! O să încerc și eu să fac, să vedem dacă îmi iese la fel, sau măcar pe aproape.

La întoarcere am oripilat niște doamne britanice de vârsta a treia. A plouat cu găleata și de la terminal până la avion m-am făcut fleașcă. Și cum nu aveam chef să fac vreo pneumonie, după ce m-am așezat pe scaun, între cele doamne, mi-am schimbat rochia udă cu una uscată. Șoc și groază în privirile doamnelor. Well, să zică mersi că aveam colanți și sutien pe mine, mai ales sutien, că de regulă n-am. După care, mi-am întins rochia udă pe spătarul scaunului din fața mea, că doar nu era s-o bag în geată așa, fleașcă. Iar șoc și groază, după care, s-au gândit ele mai bine și au procedat identic cu jachetele lor de doamne. Cum ar veni, pentru câteva minute am fost trend setter la întins rufe în avion. Încercăm să ne afirmăm fiecare cum putem, deh. 

S-au mai strâmbat oleacă când, în loc să-mi cumpăr un sendviș sordid de la echipajul Easy Jet, am scos din traistă câteva felii de pizza făcută de mama italianului, o siciliancă autentică, în propria ei bucătărie, cu propriile ei mâini. Deci, nu am fost vândută mafiei siciliene, cum era soră-mea convinsă că o să mi se întâmple, ci am fost hrănită cu simț de răspundere de către niște sicilieni, mamă și fiu. Ca să închei, cred că orice olteancă merită un sicilian, măcar din când în când. 


Thursday, August 22, 2013

Fusei la o nuntă indiană, dacă vă interesează

Cel mai frumos moment în viața mea de chelneriță de weekend și de ocazie, a fost o nuntă indiană. Mi-a plăcut atât de mult, încât am stabilit că indiferent ce rasă va avea cel cu care mă voi mărita, vom face nuntă indiană.

Pentru mire și mireasă e ușor plictisitor. Șed ore întregi pe niște scaune și invitații se perindă pe rând să le dea cadouri sau plicuri și să facă poze cu ei. Se plictisesc și mirii (măcar fac profit din treaba asta) dar să vezi invitații! De la atâta plictiseală îi ia foamea, așa că toate capetele de nuntași se rotesc stânga-dreapta în căutarea celui mai apropiat chelner, să îl întrebe când vine mâncarea. O tipă m-a întrebat de vreo zece ori în juma de oră. Parcă era măgărușul din Shrek cu "are we there yet? are we there yet?" Mi se făcuse și milă de ea, îmi venea să mă duc la bucătărie să-i fac un sendviș, zău. E lesne de înțeles că atunci când s-a dat drumul la bufetul suedez, și-a înhățat farfuria și dusă a fost, m-am dat din calea ei, că mi-era să nu mă confunde cumva cu vreun copan din ala de-al lor, cu curry and stuff.

Dar înainte să înceapă masa și dansul, după ședința foto și primirea darurilor de nuntă, se taie tortul în cel mai american stil posibil. Aici a fost un tortuleț mititel și câteva zeci de cupcakes. Bune rău, vă dați seama că le-am încercat, încă nu pot sta în preajma dulciurilor fără să gust măcar și probabil că nici nu voi putea vreodată dar e ok, am probleme existențiale mai mari decât asta, să nu facem din țânțar armăsar, zic, mai ales că mi-am făcut testul Dukan pe net și cică mă despart doar trei kilograme de perfecțiune. Perfecțiune pe care nu mă grăbesc s-o ating pentru că oricum eu sunt ideală, deci care-i rostul?

Și să revenim la nuntă...Nu este incredibil cum indiferent despre ce aș discuta: vreme, politică, nuntă indiană, apocalipsă etc, tot la mine ajung? În fine, deci vorbeam de nuntă...da, m-am înfipt oleacă în prăjiturile oamenilor, dar am meritat! Păi, indienii taie tortul înainte de masă, deci, procesul e după cum urmează: tăiere tort, aplauze, muzică, poze cu tortul, dus tort în frigider de către ospătari (în acest caz un triliard de cupcakes, eu zic să spună mersi că doar am mâncat două-trei, ok, patru! și n-am dat cu tava pe jos, atunci să fii văzut pagubă!), nuntași halit felul unu și felul doi, cu pauze de dans între, scos tort (cupcakes) din frigider de către ospătari (de data asta n-am mai mâncat), servit nuntașii, dans, dans, dans și iarăși dans.

Cel mai mult și mai mult mi-au plăcut rochiile. Culori turbate, sclipciuri, nu mai știam unde să mă uit mai întâi. Și am văzut niște exemplare de oameni frumoși, și femei și bărbați, parcă erau din filme. Că așa sunt indienii: ori urâti, ori ireal de frumoși. Ăia între și între sunt în cantitate neglijabilă. Și ce frumos dansează ei așa, cu mic cu mare și ce m-am mai mirat că au rupt podelele fără să fie băuți! În meniu au fost incluse doar Coca Cola și suc de portocale, iar de la bar s-au servit cu bere, cocktailuri și niscai vin doar câțiva domni și prea puține doamne. Și în cantități rezonabile. Deci, a fost o nuntă la care toată lumea fost trează, ceea ce eu nu am mai văzut în viața mea. 

Eu, ca o chelneriță mediocră ce sunt, pe lângă faptul că am mâncat din prăjiturile oamenilor, m-am holbat cu simț de răspundere la lume și mai ales la rochițe, oamenii mă chemau la masă să-mi ceară chestii, eu complimentam ținutele doamnelor, (așa m-am împrietenit cu o indiancă dispusă să-și mute ținutele pe care nu le mai poartă la mine în dulap, contra unor sume de bani, evident, rămâne de văzut cât și mai ales dacă sunt măsura mea), am refuzat invitația unui indian frumos de a fugi cu el în lume, nu de alta, dar mi-e nu-mi place să fug, mie-mi place să merg agale, m-am stăpânit cu greu să nu dansez, mai ales că trăgeau nuntașii de mine din toate părțile să mă bage în "horele" lor indiene și am găsit o brățară frumoasă, frumoasă de tot și pentru că n-a fost chip să găsesc și proprietara, mi-am însușit-o, deși mi-e foarte mare, pentru că mie la paisprezece ani au încetat să-mi mai crească mâinile și sânii. A, și picioarele. Dar e prea frumoasă (brățara) ca să i-o dau surorii mai mici altfel decât cu împrumut, deși ar trebui să-mi revizuiesc atitudinea, pentru că eu nu prea am ce face cu ea, decât poate s-o port prin casă și nu de alta, dar nu se asortează cu pijamalele mele de copil tâmpițel. 


Tuesday, August 20, 2013

Hai, că mi-am mai depășit puțin limitele


Mi-am dat seama că eu nu v-am povestit ce fac la Londra, înafară de plimbări. După cum prea bine știți, că s-a făcut mare tam-tam, nu pot lucra legal până una, alta, mai precis până la 1 ianuarie, când se vor ridica restricțiile pentru români. Deci, până atunci, nu prea am cum să arăt eu englezilor cât sunt de genială așa că m-am apucat să caut joburi la negru.

Inițial am mers pe ideea că aș putea să fiu babysitter, pentru că îmi plac copiii și am răbdare nemăsurată cu ei. Am fost la câteva interviuri dar n-am avut succes. O mamă a fost foarte sinceră și mi-a zis că nu arăt a posibilă dădacă. Și că ea ar vrea o dădacă pe care să o pună și la curățenie. Dar mie nici măcar nu-mi poate propune așa ceva. Și că i-ar plăcea pe cineva ca mine în preajma copiilor ei dar totuși, eu nu par de cursă lungă. Cică e sigură că dacă îmi găsesc un job pe măsura pregătirii mele, eu plec. Și că ea ar vrea pe cineva fără multe alte posibile alternative și oportunități, ca să-i stea măcar un an cu copiii. Că eu clar nu o să stau mai mult de câteva luni. Deci ați înțeles, sunt făcută pentru lucruri mărețe, cum ar fi să divid atomul în 14, nu pentru joburi umile, gen dădacă...

Așa că m-am reorientat spre ceva mai complex. Toată viața am zis că eu nu sunt capabilă să fiu chelneriță pentru că îmi scapă toate cele din mâini. Am făcut multe meserii de jos la viața mea: vânzătoare de kebab la mare, vânzătoare de haine, dădacă, dar să fiu chelneriță m-am ferit. Adică, eu îmi știu limitele, mă înțelegeți.

Așa că am decis să mai fac un pas înainte în dezvoltarea personală și să încerc să îmi depășesc încă o neputință. Drept urmare am purces la un interviu pentru un job de chelneriță, lăsând divizarea atomilor pentru mai târziu. La o adică, aproape toți marii scriitori au făcut meserii din astea sumbre, nu am auzit de nici un scriitor să se ocupe de studiul atomilor.

Și am ajuns la interviu. Restaurant indian, frumos, curat, modern, patroni tineri și chipeși. I-am privit în ochi și le-am spus răspicat cum că eu am experiență în domeniul ospitalității (n-am mințit, am lucrat în agenții de turism, da, știu, ei se refereau la restaurante, na, ok, am mințit un pic). Am fost angajată două seri pe săptămână, ceea ce nu e mare lucru, financiar vorbind, dar e mai bine decât nimic.

Cu siguranță s-au prins patronii cei chipeși că i-am mințit cu nerușinare la treaba cu experiența. A fost foarte clar din primul sfert de oră că nu am mai fost în restaurante decât cu unicul scop de a mânca și de a bea. Dar am asigurat pe toată lumea că sunt de o inteligență afară din cale și că învăț cu viteza luminii (asta nu a fost o minciună, a fost doar o foarte mică exagerare). Acum, după cinci weekenduri lucrate, îmi este foarte clar că poți să fii de o inteligență paranormală, dacă nu ești în stare să duci o tavă, nu ești și gata.

Dacă m-ați vedea, ați muri de râs. Tava o folosesc doar pentru pahare goale. Paharele pline le duc două câte două și merg cătinel-cătinel să nu le vărs. Ăsta e progres totuși, că la început le duceam unul câte unul. Comanda la mâncare o iau cu emoție în suflet și îi rog pe clienți să arate cu deștiu' pe meniu, că eu nu vorbesc mâncare indiană prea bine, deși o mănânc fluent. Și chiar dacă am mai învățat denumirile cât de cât, nu sunt în stare să mă uit la un platou cu mâncare și să spun ce este. Da, am zis că o mănânc fluent, problema e că eu, crescută fiind în comunism, cu mari lipsuri alimentare, mănânc orice, mănânc tot și dacă nu știu ce am în farfurie, nu-s curioasă, tac și înghit.  

De aceea mă aflu acum în această situație ingrată care nu îmi permite să promovez la full time. Că a zis unul dintre șefi că atunci când o să știu toată mâncarea din meniu, îmi dă full time. Acum am meniul în geantă și mi-am propus să mă fac expertă în mâncare indiană până vineri. Dacă n-oi învăța eu s-o și gătesc, nu știu ce să zic! Să vedem care pe care, zic.

Deci, la servit nu mă pricep, la mâncare nu mă pricep, băuturile am început să le învăț cât de cât (la capitolul băutură prind repede și din mers, am un talent nativ) dar în schimb fac ce știu eu cel mai bine, adică relații publice.

Vorbesc cu clienții, glumesc cu ei, îi fac să râdă, le învăț copiii cum să facă un castel din meniuri și barbeque din scobitori, dacă sunt bleagă și greșesc le cer un catraliard de scuze, scuze sincere, chiar se vede că îmi pare rău, mă duc mereu să îi intreb dacă e totul ok, îi rog cu apă, le dau chestii din partea casei, îi întreb dacă doresc să le împachetez mâncarea rămasă ca să o ia acasă, îi întreb de țările lor, le povestesc de țara mea, lustruiesc mesele până sunt exact cum îmi place mie să fie când merg la restaurant etc etc etc. Adică, am bunul simț să îmi suplinesc lipsurile cu ceva. Dacă tot ofer servicii mediocre clienților, măcar să îi binedispun. 

Una peste alta, îmi place jobul ăsta și nu cred că mai vreau să fiu dădacă. Cel mai mult îmi place că lucrez seara și nu mai trebuie să mă trezesc dimineața devreme. Nu am mai pus alarma de săptămâni întregi. Nu pot să vă explic cât urăsc alarma, cât urăsc să mă trezesc devreme, cât de non-matinală pot să fiu eu ca om. Apoi, îmi place că pot să mă holbez la oameni fără să par ciudată. Mă uit la ei în farfurie, la fețele lor, la cum se crispează când le întârzie mâncarea, cum se destind apoi în timp ce mănâncă și cât de fericiți sunt după ce sunt sătui. M-am gândit cum e cu foamea asta, frate! Dacă ți-e foame, nimic nu mai are valoare: nici mașinile, nici conturile bancare, nici elicopterele personale aliniate pe acoperiș. Tot ce vrei e o farfurie cu ceva de îmbucat, doar asta te face să zâmbești din nou. 

Apoi, mă pot băga în seamă cu băieții drăguți fără să pară că mă dau la ei și asta nu-i de ici de colo! În plus, am acces la bucătărie. Gust din toate chiar dacă nu știu din ce gust. Am fost și șmecheră, prima persoană cu care m-am împrietenit a fost bucătarul. Mi s-a părut o mișcare strategică din partea mea, dacă îl privesc galeș de două ori îmi face imediat garlic butter naan, o lipie cu unt și usturoi, atât de bună că îmi vine s-o fac sendviș, un naan între alte două naan. 

Alte avantaje: la sfârșitul turei mi se face un pachet pentru acasă și am voie și bere din partea casei. Și pentru că aici restaurantele se închid devreme, la miezul nopții sunt la mine pe canapea, cu o bere în mână și cu o grămadă de povești despre oameni în gând. Și cu ceva bacșiș în buzunar, pentru că amabilitatea și un zâmbet larg dezleagă limbile și deschid inimile și buzunarele.

Apropo de bacșiș, partea proastă e că la acest job trebuie să port pantaloni. Nu îmi place să port pantaloni, dar deloc! După ce învăț mâncarea, următorul pas e să îi conving pe șefi să mă lase în fustă. Mă simt mai fetiță în fustă ca să nu mai spun că bacșișurile mele ar crește exponențial. Nu că-s eu vreo frumoasă ci că s-a demonstrat științific (sigur au făcut cercetătorii britanici un studiu în acest sens, nu se poate altfel!) că băieților le plac mai mult fetele în fuste decât în pantaloni. Și cum 90%  dintre clienți sunt de sex masculin, zic că aș împăca și capra și varza, eu fiind varza, bineînțeles. 

Și pentru cei care mă compătimesc că "vai, săraca, a ajuns chelneriță la Londra, ce oroare!", zău, nu e cazul. Orice aș face la Londra sau în orice altă metropolă a lumii, e mai mișto decât să fiu intelectuală la Craiova. Mă rog, cel puțin pentru mine, pentru că eu nu dau doi lei pe statutul social.

Tot ce contează pentru mine este să trăiesc printre oameni relaxați și să simt că în fiecare zi pot să cuprind mai multe cu mintea și să simt cum cresc puțin câte puțin, nu ca intelectual, ci ca om, pentru că indiferent de meseriile pe care le voi avea, mereu, până în ultima clipă a vieții mele voi fi doar OM, nimic altceva.

Ori astea sunt greu  de realizat în România în general și în Craiova în special. Și stați blând, că mă refer numai și numai la mine, că nu știu exact cum sunt alții, doar despre mine știu lucruri precise, așa că nu dați cu parul. Poate că unii sunt fericiți și împliniți acolo unde eu n-am fost în stare să fiu. Asta e, nu toți suntem la fel și asta e cel mai frumos, până la urmă.


Monday, July 29, 2013

Farsa

Am ajuns acasă după miezul nopții. Întuneric beznă și liniște deplină, semn că ei dormeau. Am intrat tiptil în camera mea, să nu fac zgomot. În timp ce căutam întrerupătorul, liniștea a fost spulberată de o muzică lugubră. Doar întuneric și muzica aia care îmi dădea fiori. Nu am mai reușit să aprind lumina. Ceva m-a prins de picior și urletul meu a pornit toate sistemele de alarmă din cartier...

Așa ar fi trebuit să fie...De fapt, a ieșit în felul următor:

Pe la 12, primesc mesaj de la sora mai mică: "Când vii?" "Acum aștept autobuzul", îi răspund eu. "Aha, deci ajungi cam într-o juma de oră..." zice ea. "Vrei să ajung mai târziu?" întreb eu candidă, gândindu-mă și eu ca omul că na, poate vor și ei să facă prostii foarte, foarte mari înafara dormitorului, atât de mari, că nu le ajungea o juma de oră... "Nu, nu, e ok", zice ea. 

Ajung acasă. Luminile stinse. Liniște mormântală, nici măcar sforăituri nu se aud. Parcă nici n-aș fi vorbit cu ei acum treizeci de minute. I-or fi extenuat prostiile, m-am gândit și am intrat rapid în baie, că făceam pe mine. Din baie, aud o muzică. Și-a schimbat Nică melodia la telefon, îmi zic eu, în timp ce nu mai terminam de făcut pipi. Și cântă muzica aia și cântă și cântă...Și eu fac pipi și fac...și fac... Băi, dar ce or fi făcut ăștia de dorm așa, să știu și eu, pentru când am insomnie, mă întreb. Încep să mă demachiez, dacă tot sunt în baie. După vreo zece minute, muzica aia oribilă se aude în continuare. Nu are cum să fie ton de apel, că durează de prea mult timp. Cred că au programat televizorul să pornească la vreun film de groază și ei dorm ca porcii și n-aud nimic. Ies din baie, mă uit în living, televizorul stins. Stau oleacă, să pricep de unde vine muzica. E clar că e pe aproape, dar nu-mi dau seama unde peștii mei e. Intru la ei în cameră, fie ce-o fi, doamne ajută să nu rămân cu traume, că am destule deja.

- Natalia, dormi?
Asta izbucnește în râs. 
- Ce-ai, fată? Ce puneți la cale?
Asta nu mai poate!
- Du-te în camera ta și prefă-te speriată!
Ok. Mă duc în camera mea, aprind lumina, mă uit în jur, nimic. 
- Stinge luminaaa!!! răcnește soră-mea.

Dau să sting lumina, când văd o mână ieșind de sub pat și apucându-mă de picior. Urlu ca din gură de șarpe, fug în hol, mă așez pe jos, într-o stare de semi șoc. Cred că mi-au curs și două-trei lacrimi.

Soră-mea și prietenul ei se amuză copios, melodia aia lugubră încetează (era coloana sonoră de la sperietură, care cânta de pe telefonul lui Nică, plasat ingenios printre pantofii din hol) iar eu mă gândesc dacă nu cumva aș fi murit de inimă în cazul în care în loc să poposesc în baie un sfert de oră, m-aș fi dus direct în cameră...Dar deh, așa e cu copiii...ei se țin de șotii și eu încerc să țin pasul...

Tuesday, July 23, 2013

Relația mea cu tehnologia

Mi-am luat smartphone la sfârșitul anului 2011 și numai pentru că îmi lăsasem iubitul la Toronto și trebuia să comunicăm ca să ținem focul aprins. Până atunci, din doi în doi ani îmi prelungeam abonamentul la Cosmote și îmi luam unul dintre telefoanele cu 1 leu. Era maxim ce puteam da pe un telefon, deși slavă domnului, vorbeam la telefon, nu glumă. Și când am cumpărat smartphone-ul, l-am cerut pe cel mai ieftin, evident, un LG nu știu de care, îl folosesc și acum și încă îi descopăr chestii noi, nu pentru că e el prea deștept ci pentru că nu sunt eu prea tehnică.

Laptop mi-am cumpărat din Canada, de la Walmart. Mă interesa să fie ieftin, să aibă loc în geantă și să pot sta pe Facebook, pe email, pe blog și să îl pot întreba pe zeul Google chestii. Am dat pe el 220 de dolari și merge și în ziua de azi. Cred că nu exagerez dacă îl încadrez la categoria investiții, și nu la categoria cheltuieli.

Să nu credeți că dacă nu investesc în tehnologie, sunt împotriva ei. Nuuuu, nici pe departe. Îmi place să primesc înștiințări pe Facebook despre ce face Curiosity pe Marte, îmi place că am prietenii la un click distanță, fie că locuim în aceeași țară sau la mii de kilometri distanță, îmi place că nu trebuie să îmi spăl hainele în Tamisa, îmi place că de la mine din pat pot să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în domeniile care mă interesează, fără să bat drumuri pe la biblioteci, că pot să îmi îndrept cârlionții într-un sfert de oră la mine în baie, că nu trebuie să păzesc cafeaua să nu dea în foc și multe, multe altele. 

Doar că am eu o problemă, și anume, nu îmi place să investesc în lucruri, mai ales dacă nu am nevoie stringentă de ele. Prefer să investesc în călătorii, experiențe, amintiri, mâncare, bere, mă înțelegeți voi, cred că v-ați prins deja că de fel sunt hedonistă. 

Să schimb totuși ordinea de idei, să ajung unde vroiam să ajung de fapt, că iar am luat-o pe coclauri. Vă povesteam acum câteva săptămâni de aventura mea de la mare, cu italianul cel haios. Să vă fac niște update-uri, zic, că m-am luat cu Londra și am uitat ce era mai important și mai savuros, adică viața mea amoroasă.

Ei bine, grație Whatsapp și Skype relația noastră s-a dezvoltat, a crescut, eu am învățat italiană (am zis că e mai rapid așa decât dacă aștept să învețe el română sau engleză), ne-am cunoscut mai bine, am mai glumit, am vorbit și serios, amore grande, ce mai!

Și când te gândești că acum vreo 10-15 ani,  în intervalul ăsta de timp abia am fi reușit să schimbăm maxim două scrisori și câteva poze de prin vreun album vechi  și poate să ne sunăm pe fix câteva minute pe săptămână, probabil eu cu taxă inversă, că ar fi fost scump. Tehnica asta, domne, dă noi dimensiuni aventurilor de vacanță, nu credeți? Adică, voi vă dați seama că dacă nu ar fi existat internet și smartphone, eu nu aș mai fi plecat la Milano săptămâna viitoare? 

Morala: Say "hello". You never know where it might take you.




Thursday, July 18, 2013

Cum să cunoști oameni la Londra

Aseară am ieșit din cercul meu strâmt și am purces să socializez. Era și cazul, că sunt aici de aproape două săptămâni, timp în care am făcut niște incursiuni prin oraș, dar solitare. Nu mă plâng, pentru că eu sunt o companie deosebit de plăcută și niciodată nu mă plictisesc când sunt doar eu cu mine. Dar na, am nevoie de oameni, că din poveștile oamenilor mă hrănesc spiritual, oamenii mă inspiră, prin prisma oamenilor din jurul meu învăț despre mine, despre limitele mele și mai ales, despre cum să nu fiu eu ca femeie în general și ca ființă umană în special.

Și deci m-am dus la un language exchange care se întâmplă în fiecare miercuri seara în Zoo Bar din Leicester Square. Îmi plac întâlnirile de genul acesta, mă duceam la un language exchange și în Toronto, cred că acolo mi-am făcut cei mai mulți prieteni. 

Îmi place caracterul informal al acestor meetups. Lumea șade care pe unde dorește, care pe unde apucă sau din contră, nu șade deloc și se plimbă de colo colo. Dacă dorești să exersezi o limbă anume, cauți un nativ din nația respectivă și te conversezi despre ce dorești tu. Dacă n-ai chef să exersezi nimic nu-i bai, stai de taină aiurea în tramvai sau bagi un flirt dacă interlocutorul ți-e pe placul inimii, totul pe muzică și voie bună, că doar e bar. Poți să vorbești cu o sută de oameni într-o seară sau doar cu unul. Poți să dai peste idioți sau peste oameni super mișto. D-aia e bine să vorbești cu cât mai mulți, că nu se știe de unde sare iepurele. Iar intratul în vorbă nu-i nici penibil și nici complicat, având în vedere că toată lumea e prietenoasă și zâmbitoare, că doar de-aia se află toți acolo, să cunoască oameni. Așa că totul decurge la modul cel mai direct și mai natural cu putință, gen my name is Lavinia, what's your name? Atât de simplu e, zău.

Aseară am vorbit cu niște italience cu un accent adorabil, și frumoase pe deasupra. Ele aveau 23 de ani și tenul aferent, strălucior și uniform, eu mă uitam la ele cu o mare ciudă, care eventual mi-a trecut când m-au întrebat dacă sunt studentă, că cică par de 26-27 de ani. Trăiască fondul de ten, zic. 

Apoi am vorbit cu un britanic de seama mea care ajunsese acolo absolut întâmplător. Trecea prin fața barului, a văzut aglomerație și a zis să intre să vadă despre ce e vorba. I-a plăcut ideea și dacă tot era acolo, s-a gândit să își exerseze spaniola. Situația lui e un pic ciudată, în sensul că vorbește spaniolă foarte bine, dar nu înțelege spaniola vorbită. De obicei e invers. Am vorbit vreo cinci minute cu Felipe din Madrid și bietul britanic se uita la noi ca la un meci de tenis: cu gura căscată și cu capul când stânga, când dreapta, în funcție de cine scotea cuvintele pe gură. La sfârșit ne-a spus într-o spaniolă impecabilă că el n-a înțeles nimic. 

Le-am întrebat și pe italience și pe britanic ce părere au despre români, că tot aud povești despre români discriminați în străinătate și despre cum ne detestă pe noi străinii. Și dacă tot am prins două italience și un britanic la aceeași masă, am zis să-i iau la bani mărunți, să văd și eu exact cum stă treaba pe teren. Italiencele mi-au zis că au o prietenă româncă și britanicul mi-a spus că el încă nu are nici o părere, așteaptă totuși cu nerăbdare ziua de 1 ianuarie 2014, când românii vor da năvală să facă praf Marea Britanie, după cum prezice mass-media. Apoi mi-a cerut numărul de telefon. Aaaa, și cu una dintre italience mi-am dat întâlnire miercurea viitoare. Deci, dragii mei, situația la fața locului nu e chiar așa de gravă, după cum vedeți. Ori am eu noroc chior și dau doar peste oameni mișto și deschiși la minte.

Am vorbit și cu prietenul meu chinezo-canadian pe care l-am cunoscut la Toronto, tot la un language exchange, de fapt. Și nu, nu ne-am întâlnit întâmplător, cum mi se întâmplă mie de obicei, ci ne-am dat întâlnire în prealabil, după ce observasem pe Facebook că după ce s-a plimbat un an prin America de Sud și prin Asia, într-un final s-a stabilit la Londra. 

Apoi am plecat spre casă și pentru că de obicei mă cred mai inteligentă decât e cazul, am hotărât că sunt în stare să abordez o scurtătură, așa. după ochi, că hartă n-aveam. Ei, doar că n-am fost în stare, se pare, că am sfârșit prin a mă rătăci serios. Dar a fost frumos, că am ajuns prin China Town și prin Soho, de unde nu-mi mai venea să mai plec, deci, până la urmă, bine că m-am rătăcit, că Londra la miezul nopții e frumoasă, vie și colorată, de zău că nu-ți mai vine să te duci acasă.

Thursday, July 11, 2013

Londra

Beau o vodka orange și vă scriu de pe canapeaua mea din Kingsbury, după o zi de plimbare pe Baker Street și pe Oxford Street și de lenevit în Hyde Park, cu căștile în urechi și gândurile departe. Spre seară, am poposit oleacă în Trafalgar Square, unde, pe un ecran se transmitea în direct de la Royal Opera House un spectacol de operă. Nu știu care, ceva de Puccini, foarte, foarte frumos. 

Da, m-am mutat la Londra. Am ajuns aici vinerea trecută, la ceas de seară, după așa de multe ore, de parcă veneam de la New Delhi, nu de la Craiova. M-am mutat aici că a fost de-a dreptul musai, că zău dacă mai aveam ce să scriu pe blog. Adică, pentru voi am făcut-o, ca să știți. La Craiova nu mi se mai întâmpla nimic, devenise costisitor să plec toată ziua bună ziua în niște vacanțe, doar că să pățesc chestii pe care să vi le povestesc. The things I do for you, măi oameni buni, măi!

Nu, nu am job aici și nu, nu știu dacă o să rămân aici. Asta mă întreabă toată lumea, deci bănuiesc că v-au trecut și vouă întrebările astea prin cap. Părerea mea e că omul nu-i copac, să stea doar într-un loc. Lumea asta e mare și numai bună de cutreierat. O să mă vântur toată viața de colo colo, vă promit și îmi promit. La Londra nu știu cât stau, probabil până îmi vine altă idee. Sau până mă primește Canada. Om vedea. Până una alta stau, mă plimb, îi gătesc surorii mai mici și imi caut job. Orice fel de job. Sincer, mi-ar plăcea să fiu chelneriță o vreme. N-am fost niciodată chelneriță, mi se pare foarte mișto ca și experiență. I know, I know, nu-s zdravănă la cap, nu mă mai certați!

Cel mai mult îmi place la Londra că pot să mă duc în parc și să mă întind pe iarbă fără să am grija rahaților de câine. Sincer. E așa o voluptate imensă să te poți așeza liniștit pe iarbă! Și îmi plac oamenii. Îmi primul rând, pentru că sunt frumoși. Și nu vorbesc din punct de vedere fizic. Sunt frumoși că nu sunt încruntați, că zâmbesc, că zic sorry și thanks tot timpul, că se îmbracă în culori turbate, că își poartă hainele cu relaxare, fără să fie copleșiți de povara brandurilor, că sunt ei, că își văd de treaba lor și nu se uită unii după alții etc. Apoi îmi plac pentru că sunt de toate felurile. De toate culorile și religiile, îmbrăcați tradițional sau glamorous sau rock sau ciudat. Îmi place diversitatea de mor pentru că într-un oraș așa de cosmopolit simt că am și eu loc. Nu se uită nimeni la mine dacă merg pe stradă și cânt în timp ce ascult muzică, de exemplu. Trec neobservată, nu exist în marea asta de oameni care mai de care mai altfel decât celălalt. 

Toate ca toate, dar mâine fac o săptămână de când sunt aici și încă nu mi s-a întâmplat nimic senzațional. Asta dacă nu luați în calcul că de vreo trei zile am păduchi și că pe o stradă oarecare, puțin circulată, am dat nas în nas cu un tip pe care l-am cunoscut când am vizitat Londra în 2011. Lumea e mică și la Londra, bag seama. Dar a fost ok, a dat o bere băiatul, oricum mă cam plictiseam.

Ei, cam atât de pe canapeaua mea din Kingsbury. Până una alta, nu uitați să live, love, laugh, dragii mei. Eu una, asta mi-am setat ca planuri de prezent și de viitor. See ya!