Pages

Friday, December 26, 2014

Ce făcurăți de Crăciun?

Eu înviai, ca să fiu mai cu moț decât Mesia. Când se naște el, eu revin la viață, când revine el la viață, eu sunt la meci, dacă e să luăm ultimele sărbători pascale ca punct de referință (când am fost la meci în Paris).

Am avut o toamnă agitată, tensionată, ocupată. Oribilă. M-am băgat în mai multe chestii decât puteam să duc, uitând că sunt o mică depresivă, și era să-mi fie fatal. Cu chiu, cu vai, amdus totul la capăt și acum mă relaxez.

Am avut un Crăciun de vis. Eu sunt cam Grinch, dar anul acesta nu m-a enervat risipa deenergie produsă de catralionele de lumini din centrul Londrei. Dimpotrivă. Chiar m-am plimbat fericită la ceas de seară pe Oxford Street și am făcut și poze. Nu mi s-a părut feeric, dar una peste alta, mi-a plăcut.

Am ascultat și colinde. Pe alea, vechi, în engleză, nu pe cele de jale, în română, că ideea e să renunț la antidepresive în viitorul apropiat, nu să măresc doza. Deci, cum ziceam, am ascultat și muzică specifică. Brad n-am făcut. Poate la anul. Este un pas foarte mare pentru mine, să știți.

Nu am gătit specific, în principal de lene. Mi-ar fi dat inima ghes la niște sarmale dar pur și simplu am simțit nevoia să mă refac psihic, adică să stau. Am cumpărat dulceață de vișine ca să îmi amintească de partea frumoasă a copiăriei mele și a fost foarte complicat pentru că, mă credeți sau nu, aici dulceața de vișine nu se găsește pe toate drumurile.

Am mâncat ca de obicei, legume și fructe. Și somon. Am făcut o tocană super, că așa îmi plac mie legumele, amestecate. Pun și un măr la tocana de legume, și niște vin. Și carne sau pește. Legumele nu le asortez, le pun pe cele care îmi plac mie, sau pe cele pe care le am la îndemână. În tocana de Crăciun am pus după cum urmează: ceapă roșie, usturoi, roșii, ardei gras, dovlecel, conopidă, broccoli, un măr și somon. Am servit cu gnocchi. A fost un deliciu. La prânz am mâncat avocado sfărâmat, cu sare, pe pâine prăjită. 

Ca principiu, refuz să petrec prea mult timp făcând treburi casnice. Îmi place mâncarea gătită, dar mai mult de maxim două ore refuz să stau în bucătărie. Și în nici un caz zilnic. În ce privește curățenia, am senzația că trece viața pe langă mine când dau cu aspiratorul. La sfârșitul lunii ianuarie urmează să mă mut singură și am decis să îmi iau o cleaning lady care să vină de două ori pe lună, pentru curățenie generală. Viața e prea scurtă ca s-o petreci dând cu mopul. 

În altă ordine de idei, în ziua de ajun m-am abonat la Netflix și am început glorios cu Nymphomaniac vol. II. Steaua sus răsare și eu mă uit la prostii. Păcătoasă, deh. Dar ca tanti aia din film tot nu sunt și nici n-am șanse. Semănăm un pic: amândouă depresive și cu identitățile pierdute, dar ne tratăm diferit și ne căutăm identitățile altfel. 

Ca să îmi clătesc ochii după oroarea aceea de film, m-am uitat la Iron Man 2 și la Dom Hemingway. Pe Robert Downey Jr. îl iubesc de când l-am văzut în Ally McBeal dar Jude Law a trezit ceva în mine, mai ales când în scena în care a luat-o la goană pe câmp, îmbrăcat fără haine. 

Deși m-am lăsat de seriale în august 2013, ieri am zis să mă uit la episodul pilot din Sherlock că toată lumea pe aici e cu Benedict Cumberbatch in sus, Benedict Cumberbatch în jos. Și luni am văzut Penguins în Madagascar și el e vocea lupului și mi-a plăcut. Bineînțeles că am văzut cele două sezoane disponibile pe Netflix și că m-am culcat la trei dimineața. Și uite așa, mi-am amintit de ce m-am lăsat de seriale. Că nu am măsură. 

Azi colorai (am primit o carte de colorat pentru adulți), mă uitai la documentare și la un film cu alcoolici și încercai din greu să nu dorm, ca să pot să merg la culcare la o oră normală în seara asta, că mâine vreau să mă trezesec devreme, să iau Londra la picior, că mi-e dor de ea. 

Și cam acesta îmi fu Crăciunul. Uitai să zic că m-am îndopat cu ciocolată, că pot renunța la multe în viața asta, chiar și la seriale. Dar nu la ciocolată. Și nici la cafea n-aș prea vrea să renunț.

În rest toate bune. O să vă spun și de ce a fost toamna mea așa oribilă, dar asta în următoare postare. Care cred că va fi cu ocazia zilei de 8 martie, dacă mențin ritmul ăsta. 



Friday, October 31, 2014

Ambasada României la Londra

În era roboților pe Marte și a cardurilor contactless, Ambasada României la Londra este o enclavă a formularelor tip completate cu pixul, a plății în numerar și a chitanțelor scrise de mână.

Dar s-o iau cu începutul...Am ajuns la destinație și nu am dat târcoale. Am vazut o ușă și am intrat. M-am cam mirat, ce-i drept: nu tu miros de transpirație, nu tu treninguri și burți și fețe triste. Era liniște, era mochetă pe jos, ce mai, arăta ca ambasada visurilor mele. Încercam să mă dumiresc pe unde s-o iau când hop, apare o doamnă, foarte serioasă, ca să nu zic acră. Mi-am dat seama că-i funcționar român pentru că nu zâmbea. Nu mă întreabă nimic, dar se uită la mine întrebător-acuzator, știți stilul...de îți vine să îți ceri scuze că ai treabă cu ei. Ceea ce și fac, dar în engleză, sperând că m-am înșelat.

- Hello. Sorry to bother you. I need to get to the Romanian Embassy, please?

Continuă se uite la mine cu moaca aia împietrită de care m-am dezobișnuit și imi zice într-o românească răstită:

- Cum ați intrat aici?

Eu, puțin perplexă, zic:

- Am deschis ușa...

- Intrarea din lateral, îmi zice scurt și cuprinzător. Formulez niște politețuri cu thank you și have a lovely day în conținut, dar nu le mai aude că între timp îmi închide ușa în nas.

Ies și caut intrarea din lateral. O găsesc repede că e marcată de anunțuri trase la imprimantă și lipite cu scotch, de treninguri, dintre care unul roz, accesorizat cu paiete și cu un logo somptuos și de renume mondial, adică Chanel, doamne în blugi și bluze cu un număr mai mic, cu toate organele interne bulucindu-se peste curele, încercând să scape din strânsoare, domni gelați maxim etc. Am simțit și parfumul dimineților în autobuzele patriei: tutun plus alcool. Mult scandal, foarte mult scandal. Parcă mă teleportasem de pe High Street Kensigton din Londra, la secția 1 Poliție de pe Păltiniș, din Craiova. 

Compatrioți urlând la funcționare....

De ce să fac procură copilului să se ducă/să vină în/din România, că pentru Tenerife nu i-a trebuit. Că plodul de 10 ani care călătorește singur nu are nevoie de însoțitor la bord, că a mai fost cu avionul și știe, nu are rost să mai dau bani. 

Că da, zice un compatriot, am pierdut pașaportul și vreau foaie de călătorie. Cum, nu pot să călătoresc decât o dată cu foaia de călătorie? Păi și la ce dau atâția bani?

Și ce dacă am scris numele mamei unde trebuia să scriu localitatea? Am scris și localitatea pe undeva, am scris sigur...Hai nu mă mai trimiteți să completez alt formular, ce dracu, mare lucru...

Doamna în trening roz Chanel plange cu lacrimi de sânge, și alături de ea mai plange o doamnă, într-un trening no name și plangând, vorbesc amandouă deodată și am senzația că funcționara face implozie multiplă: da duamnă, e greșită procura, noi am dat bani pe ea, de ce e greșită? Da, am semnat că e corectă dar n-am citit. Ea e mama, da, dar mandatara nu e asta de e în procură, zice doamna în trening no name. La care funcționara zice: Dânsa e mama? Și dumneavoastră sunteți mandatara? Nu, nu sunt eu mandatara, nu înțelegeți? Mandatara nu e aici! Păi și dumneavoastră cine sunteți? zice funcționara. Eu sunt o cunoștință, care e problema? 

Nu am mai avut timp să aflu a cui cunoștință era doamna în trening no name, a doamnei în trening roz Chanel sau a mandatarei care nu era acolo, că mi-a venit rândul.

Eu nu am avut nicio problemă. Am completat cu pixul formularul pe care mi-ar fi plăcut să-l fi găsit online, să-l completez acasă, să-l imprim, să-l duc la ghișeu și gata, dar na...Deci am completat, am stat la coadă, mi-am contemplat compatrioții, am ajuns la ghișeu, doamna mi-a verificat formularul, a fost corect, mi-a cerut banii, i-am dat (felicitându-mă în gând că am observat treaba cu numerarul pe site), mi-a scris o chitanță cu un scris foarte caligrafic și mi-a zis să vin la ora 16 să îmi iau procura. Sincer, parcă se bucura că înțelegeam limba ei și nu trebuia să îmi arate cu degetul, ce să scriu și unde, că nu a fost nevoie de explicații suplimentare.

Am ieșit valvârtej din enclava românească înapoi la civilizație, extraordinar de obosită psihic, deși toată treaba durase o jumătate de oră.

M-am oprit la un restaurant thailandez, am cerut o table for one, am comandat o supă și o cafea irlandeză, să mă încălzesc puțin, mai ales sufletește, că trupește eram ok, era cald și bine și afară și înăuntru.

Apoi m-am dus la o cafenea, am comandat o cafea neagră adică Americano și am facut teme cu simț de răspundere până la ora 16, mai hotărâtă ca niciodată să îmi fac un viitor aici, să nu fiu vreodată nevoită să mă întorc în România cea sugătoare de energie.

După care m-am dus înapoi în enclavă. Deși ne strigau pe nume, evident că majoritatea românilor erau inghesuiți în fața ghișeelor. Că românii nu se simt bine dacă nu fac și ei o coadă. 

De data asta am stat vreo 45 de minute și am meditat la două lucruri. În primul rând, de unde își cumpără româncele blugii, că eu nu am văzut prin magazine modelele alea. Știți la care mp refer? Cei cu ecusoane/copci/embleme/paiete/capse și alte obiecte decorative plus că au o culoare aparte, de parcă pe alocuri s-a vărsat hipoclorit pe ei.

În al doilea rând, m-am uitat la fețele ponosite și nefericite ale unor români, fețe pe care le recunosc dintr-o mie când le văd pe stradă sau prin mijloacele de transport. Și am încercat să văd de ce ce sunt așa de ușor de recunoscut. Și cred că pe lângă tristețe, e îmbătrânirea prematură, sunt ridurile care și-au făcut loc pe fețe tinere deși n-au ce să caute acolo și se vede ca n-au ce sa caute acolo.


P.S. Nu, nu am fost cea mai brează din ambasadă. Au mai fost și alții ca mine, la fel de copleșiți de arhaismul procedurilor, de vocile ridicate, de mirosuri, de ignoranța unor oameni de vârsta mea, incapabili să completeze un formular simplu. Și poate că, la fel ca și mine, i-au absolvit pe bieții oameni de vina de a fi în urma timpurilor, că până la urmă, avem un guvern și un președinte să ne țină în pas cu timpurile. Îi alegem și îi platim (mă rog, eu nu-i mai plătesc), deci practic îi angajăm să aibă grijă de noi. Și atunci când majoritatea e formată din săraci și ignoranți, știm că cei pe care i-am angajat să ne conducă au eșuat lamentabil în a-și face treaba. Dacă ar fi fost manageri în companii private și nu guvernanții României, ar fi fost concediați demult. Dar nu-s.




Thursday, August 28, 2014

Anunț foarte important

Dragii mei,

În septembrie împlinesc patru ani de blogging și doresc să îmi răsplătesc cititorii cumva. Rog potențialii sponsori interesați să mă contacteze pentru discutarea de termeni și condiții.

Important de știut: nu vreau să organizez nimic care să presupună like și/sau share. Nu vreau să îmi condiționez cititorii să promoveze chestii, dacă nu au chef. Intenția e ca eu să promovez și cititorii să câștige ceva. 

Îmi cer scuze pentru abordarea complet neprofesională a problemei, dar pentru că nu scriu adevertoriale, nu am contacte în PR (parcă așa îi zice?).


Mulțumesc anticipat.

Lavinia
email: lavinia.vanilia100@gmail.com

Tuesday, August 26, 2014

Niște englezi mi-au dat casa în grijă, am dormit într-un container și am văzut Thriller Live

Când stau, stau dar și când nu stau, nu stau deloc!

Să o luăm cronologic. Mai întâi am avut grijă de o casă, casa familiei la care lucrez, adică. Au fost în vacanță și am hotărât noi toți că ar fi bine să stea cineva acolo în absența lor, să nu creadă infractorii că e târlă fără stăpân. Și m-am sacrificat eu, biata de mine.

Am dormit în camera matrimonială, în patul matrimonial. În primele trei zile nu m-am mișcat de acolo. Patul ăla, cu pernele și plapuma umplute cu puf de gâscă sunt tot ce-mi lipsește mie în viață. Pat identic nu îmi pot lua, că e cât dormitorul meu de mare (mai bine zis de mic), dar o să pun ban pe ban să îmi iau perne și plapumă, că tare fericită mă fac. Somnul a fost somn, profund și frumos, nu am mai visat o grămadă de bâzdâganii. Nu v-am spus ce vise am? Ba că a fost Terra invadată de extratereștrii și eu m-am combinat cu unul dintre ei, ba că am fost într-o călătorie cu fostul meu iubit tunisian și ca una-două lua pe cineva la bătaie urlând: eu sunt de la Călărași și vă omor cu mâna mea! Deci sunteți de acord că am nevoie de pene de gâscă, da?

Patul visurilor mele

După ce m-am vânturat o săptămâna prin căsoiul cel gol, a trebuit să dorm într-un fel de cameră de hotel. Să vă explic.

În Londra este o chestie mișto, numită Box Park pop up mall, amenajat în containere de transport. Baruri, restaurante, magazine, toate în containere. Este unul dintre locurile mele preferate, datorită unui restaurant cu specialități din Caraibe și cocktailuri colorate, unde mă duc din când în când să mă răsfăț culinar.



Hotelul The Hoxton din Londra a făcut o campanie de promovare foarte faină. A închiriat unul dintre spațiile de la parter pentru două săptămâni și l-a amenajat frumos și vintage, în stilul caracteristic hotelului.

Asa a arătat containerul după intervenția hotelului The Hoxton

Apoi au invitat zece persoane să petreacă câte 21 de ore acolo. Am avut noroc chior și am fost și eu printre cei zece. Am fost foarte mândră de mine: un american, australieni, englezi și eu, Lavinia de la Craiova.



Au fost și sponsori, așa că am putut să comandăm cina, să ne alegem un vin iar a doua zi am mers la cafeneaua de peste drum pentru micul dejun și la gogoseria de lângă pentru un mic răsfăț. O firmă de cosmetice ne-a lăsat niște plăsuțe cu de-ale dușului.

Am dormit singură, dar până târziu în noapte au stat cu mine la taină doi prieteni.



Până să vină ei am citit.



Sau mai bine zis, am încercat. Tot intrau oameni peste mine să mă întrebe diverse gen: ce faci aici? aici locuiești? cum ai închiriat camera asta? pot să vin cu câțiva prieteni mai târziu, să facem o petrecere? ai voie să ieși de aici? etc etc etc.

Vă dați seama cât de mult am putut să râd, nu?

Am scris niște articole pe blogul în engleză, referitoare la experiență, dacă sunteți curioși.

Sâmbătă aș fi avut un program fain. Trebuia să iau prânzul cu niște prieteni apoi să mergem să vedem Thriller Live. Am întârziat o oră și un sfert așa că bye bye prânz (am mâncat un hot dog pe drum) și abia am avut timp pentru un pahar cu vin până să trebuiască să mergem la spectacol.

La Thriller m-am emoționat din cap până în picioare, m-au trecut toți fiorii și aproape că mi-au dat lacrimile. Am fost o mare fană Michael în copilărie și încă mă mișcă muzica lui. E muzică fără vârstă si multe melodii au mesaje puternice care după ani și ani, tot te pun pe gânduri.

Au fost patru Michaeli, printre care și o fată și o turmă de dansatori și dansatoare. Fizic vorbind, mi-au plăcut doi băieți și o fată. Oi fi fost eu emoționată, dar după băieți frumoși tot mă uit. Și fete, dacă sunt spectaculoase.

După musical ne-am făcut praf cu trei carafe de cocktailuri apoi ne-am dus în  Shoreditch, la Urban Food Festival. Am mâncat pui peruan, am băut bere Corona și am mâncat un desert portughez. Ceilalți s-au înfruptat cu burgeri coreeni care arătau bestial, dar m-am abținut. Am făcut abuz de alcool și mâncare nesănătoasă în ultimele zile. Trebuie să revin la normal: alcool minim spre deloc, fructe, legume, proteine și cât mai puțin carbohidrați.

Duminică am luat Londra la picior de una singură, să fac poze și să documentez un articol pe care îl aveam în lucru. A fost frumos. Îmi era dor să cutreier muzee și străzi doar eu cu mine. Am poftit la un burger de la Shake Shak dar m-am abținut și am mâncat sushi. Apoi m-am oprit la o ciocolaterie, Hotel Chocolat, și mi-am făcut puțin de cap.



Acum stau iar. De două zile, mai precis. Citesc și scriu. Am făcut mișto de o blogeriță englezoaică pe blogul meu în engleză și mi-a sărit audiența în aer. De la 20 de cititori pe zi am ajuns la 350-400. Acum contemplu statisticile și nu-mi vine să cred. Visam la un număr mare de cititori britanici dar nu mă așteptam să apară peste noapte și acum nu prea știu ce să fac cu ei. Cred că trebuie să scriu zilnic articole stil pamflet, că se pare că asta e cheia succesului meu.

Tuesday, August 19, 2014

Am petrecut o zi cu Kitră dar n-am știut că e el

Voi i-ați dat like lui Kitră pe Facebook? Nu? Păi și ce mai așteptați? Eu i-am dat. Demult. Demult de tot. 

Dar mie mi-ați dat like pe Facebook? Nu? Păi și ce mai așteptați? Eu mi-am dat. Demult. Cu mult înainte să-i dau lui Kitră. 

Nu știu cu ce să încep. Cu cine e Kitră? Sau cum am dat peste el la Londra? (Oul sau găina, gen).

Păi Kitră e artist. Sau cum zice el: illustrator / toydesigner / nicestuffmaker. Îmi place asta cu nicestuffmaker. 

Nu știu exact când și cum am dat de el pe net. Poate în alergătura mea neobosită după lucruri frumoase am ajuns și pe la el. Habar n-am.

Dar să revenim în zilele noastre. Londra. Anul de grație 2014. O tipă drăguță pe care am cunoscut-o anul trecut, la serviciu, când tremura ca varga pe o ploaie rece și i-am făcut rost de o pereche de blugi mici, așa ca pentru ea, s-a mutat acum câteva săptămâni la Londra, cu iubit cu tot. 

Care iubit, sâmbătă spre seară, s-a dovedit a fi Kitră. Noi ne-am întâlnit pe la prânz, dar eu, înceată de fel, am aflat ce și cum după ore întregi de umblat prin Londra. Bine naibilui că m-am făcut dădacă și nu spioană, că nu știu cum mi-aș fi plătit acum facturile! 

Și apropo, voi românii, l-ați pierdut pe Kitră, cum m-ați pierdut și pe mine și pe iubita lui (tot artistă). Și pe sora mea mai mică, trebuie să zic și de ea, că dacă nu, se oftică. Căci noi, dar mai ales Kitră, (că despre el e articolul de fapt, dar nu mă pot abține să zic și de mine) s-a mutat la Londra. 

E mai mult loc pentru artiști aici. Și inspirație. Și respect. Și bani. E bine aici. Sper că nu mai pleacă. Sper că stă aici să se bată cu Banksy în culori și forme. Sper să-l văd pe pereți în Shoreditch cât de curând. Hai Kitră!

Acum mă duc să mai stau puțin degeaba. 

Vă las cu Kitră. 

Made by Kitră

Made by Kitră

Wednesday, August 13, 2014

Ce-a făcut Londra din mine

Notă: Sper că observați că am găsit control panel în laptop, da? Am schimbat limba și acum pt să folosesc diacritice, acest lubrifiant al limbii române!

Pe 5 iulie am făcut un an de când m-am mutat la Londra. Privind retrospectiv, se pot observa schimbări substanțiale in stilul meu de viață, ca de exemplu:


1. Nu îmi mai întind părul cu placa. Pentru că e puțin inutil. Plouă și când te aștepți și când nu te aștepți, deci, nu mai are rost. Vara nu plouă zilnic dar este o căldură din aia care îmi umflă părul în cap. Nu știu cum îi zice. Căldură umedă?

2. Nu îmi mai anulez activitățile zilnice pentru că plouă. Nu aș mai face nimic. Îmi văd de viața mea prin ploi scurte, ploi mai lungi și așa mai departe. Mai înjur în barbă câteodată când mai stric câte un pantof nou sau când mai tremur în intemperii că nu mi-am luat un cardigan la mine. În rest, viața merge înainte, că plouă, că nu plouă.

3. Umblu cu umbrela în geantă tot timpul. Urmează să-mi iau și o haină de ploaie.

4. Umblu cu un cardigan la mine aproape tot timpul. Nu contează că atunci când plec de acasă e un soare triumfător pe cer. Vorba soră-mii: pentru Londra nu există prognoză meteo. Patru anotimpuri pe zi se întâmplă atât de des, încât câteva zile consecutive de soare nu mă determină să dau pantofii pe sandale. Nu am încredere în soarele londonez și cu asta basta.

5. Fac mai mult sport. Englezii și englezoaicele nu sunt chiar cei mai frumoși oameni de pe planetă, dar sunt deosebiți. În primul rând se vede că sunt de rasă: politicoși, relaxați, stilați, modești, cu o atitudine mișto, de parcă sunt stăpânii universului. În al doilea rând sunt într-o formă fizică de invidiat. Rar vezi pe cineva supraponderal. De mici sunt obișnuiți cu mișcarea. La școală se face înot, de exemplu. Balet, gimnastică, rugby, cricket, fotbal sunt alte activități sportive cu care copiii sunt obișnuiți de mici. Ca să nu mai spun că sunt încurajați să meargă pe scutere și pe biciclete de la doi ani. Da, sunt încă în scutece, dar merg pe scutere în parcuri. Apoi, au exemplul părinților: înot, yoga, jogging, biciclete, maratoane. Am văzut mame împingând cărucioare la maratoane caritabile. Își iau copiii cu ele, dar la sport nu renunță. Și se vede. Au trupuri armonioase și după cincizeci de ani. 

6. Nu-mi mai pierd timpul prin saloane. Am învățat să îmi fac singură și manichiură și pedichiură și pensat. Nu îmi ies ca la salon dar aici e ok, presiunea socială nu este atât de mare ca în România. Totul este acceptat în materie de vestimentație. Orice stil ai avea, e loc pentru tine undeva în Londra.

7. Am învățat să fiu și mai politicoasă decât eram. Un please și un thank you fac minuni, schimbă cursul unei întregi conversații și dispoziția unei persoane. Spun oamenilor numai chestii pozitive, pentru că nu am dreptul să desfințez un individ doar pentru că am eu o părere personală despre el, care nu e tocmai bună. Dacă am dificultăți în a găsi ceva bun în cineva, pur și simplu îl evit cât de corect politic se poate. Libertatea de exprimare nu este egală cu libertatea de a ofensa și civilizația înseamnă să nu spui tot ce îți trece prin cap. 

8. Îmi iau sănătatea mintală în serios. Am început tratamentul anti-depresie în România și îl continui la Londra. Stigma nu este chiar atât de mare aici, încă nu este un subiect ușor de abordat, dar măcar aici nu se uită nimeni la tine cu milă, de parcă ești un caz pierdut pentru societate, dacă iei antidepresive. Doctorii încurajează oamenii să fie deschiși și să ceară ajutor. Pe mine m-a trimis medicul de familie la terapie imediat când i-am spus despre o chestie prin care treceam la un moment dat. Depresia nu este nici de râs și nici de joacă și cumva, mă simt în siguranță aici, știind că am suportul necesar în procesul de vindecare. 

Deocamdată atât. Lista rămâne deschisă. Pe voi cum v-a schimbat străinătatea?

Thursday, August 7, 2014

Sunt din ce in ce mai convinsa ca m-am nascut sa stau degeaba

De un an de zile de cand m-am mutat la Londra nu mai muncesc. Nici la Muzeul Olteniei unde am semnat condica incepand cu anul de gratie 2008 (cu cateva exceptii cand ba am lucrat la Ministerul de Interne, ba la o firma de software, ba am plecat brambura in Canada) nu pot sa spun ca m-am spetit muncind. Am muncit mai mult ca altii dar mult mai putin decat secretara, sa zicem, sau decat doamnele contabile (niste maimute, cum le alintam eu). 

Dar oricum, trebuia sa ma duc acolo de cinci ori pe saptamana, de la 8 la 16 (ma rog, eu ma duceam pe la 8.30 -9, dar se compensa ca vara stateam peste program, ca nu aveam aer conditionat acasa). Si asta, adica programul de 40 de ore pe saptamana ma extenua. Totusi, fata de munca la agentia de turism unde am lucrat inainte de muzeu, si unde ma exploatau patronii de la minim zece ore in sus pe zi, plus sambetele, plus telefoane peste program, plus mentalitate de stapan de sclavi pe plantatie si amenintari cu concedierea cel putin o data pe luna, munca la stat a fost ca un sejur la sanatoriu. Si banii erau putini dar fiind usor debila psihic, am decis ca renteaza mai bine financiar sa lucrez pe bani putini intr-un mediu fara stres, decat pe bani ceva mai multi intr-un mediu care ma va determina sa imi fac abonament la psihiatrie. 

Dupa care am ajuns la Londra, fara sa stiu ce vreau sa fac cu viata mea de atunci incolo. Pana la o eventuala dumirire, m-am angajat dadaca, trei zile pe saptamana. Adica patru zile de weekened pe saptamana. Si cele trei zile de lucru, mama, ce mai muncesc! Plimbari prin parc cu bebelusa, joaca in gradina, pauza la pranz, cand doarme, rasete, veselie si multa iubire. Si asa traiesc de un an de zile si evident ca imi place de mor. Cea mai importanta urmare a acestui program este ca pur si simplu nu simt nevoia sa plec in vacanta. Este pentru prima data in viata mea cand nu tanjesc dupa mare, soare, locuri noi. Poate si pentru ca nu am epuizat Londra, mai am atatea de vazut aici, ca sa nu mai vorbesc de imprejurimi. Nu stiu. Cert e ca am decis sa nu plec niciunde si sa ma bucur de zilele libere stand acasa cu vreo carte in brate sau ducandu-ma prin zone ale Londrei neatinse inca de piciorul meu. 

Caci da, am zile libere. Multe. Toata luna august de fapt. Familia pentru care lucrez e plecata asa ca eu sunt ramasa fara obiectul muncii. Drept pentru care nu fac absolut nimic toata ziua, apoi ma culc. Si ce frumos e! De obicei ma trezesc pe la 9.00, lenevesc in pat pana pe la 9.30 -10.00 apoi imi fac o cafea pe care o beau, evident, tot in pat, citind pana pe la 12.00. Apoi ma duc in parc sa fac un pic de sport, vreo jumatate de ora maxim, cat sa nu ruginesc, dupa care mananc ceva usor, in sensul ca nu necesita gatire, adica o salata sau un gratar sau o omleta. Restul zilei decurge in acelasi ritm lent si foarte lent: citesc, lucrez la roman,  facebookuiesc. Pe la ora 10:00 seara ma bag in pat cu o carte si pe la maxim 12.00 dorm dusa. 

Acum sa nu credeti ca fac asta in fiecare zi. Nu, chiar atat de antisociala nu sunt. Mai ies si pe afara: la piata, sa ma vad cu vreo prietena, sa dau iama in magazine, sa ma uit la Londra, pe la evenimente sa cunosc oameni, la yoga etc. Deci nu stau inchisa in casa, nu va ingrijorati. Doar ca imi rezerv mai multe zile numai pentru mine, mult mai multe decat as fi indraznit sa imi ofer acum trei ani, de exemplu, cand nu stiam ca sunt introvertita si orice sedere a mea in casa mai mult de o zi-doua, era aspru judecata de oamenii din jurul meu, pe motiv ca nu e normal sa petreci atata timp singur. Ba da, este normal. Si pentru introvertiti este chiar esential. De fapt, imi este greu sa ies in oras doua zile consecutiv. Am nevoie de o pauza intre iesiri, si daca intr-o saptamana trebuie sa stau mai mult prin oras din diverse motive, urmatoarea saptamana mai mult ca sigur pot fi gasita acasa aproape tot timpul.

Acasa unde, asa cum tocmai v-am spus, duc leneveala la rang de arta. Si imi place. Mult. Si as vrea sa imi dea cineva bani ca sa stau acasa, sa citesc ce am eu chef si sa scriu pe blog despre tot ce imi trece prin cap. Poate ca asa as scrie mai des. Dar nu sunt sigura. 

Wednesday, August 6, 2014

Cum sa primesti 50 de like-uri in 24 de ore

Nota: text scris fara diacritice ca am laptop nou cu Windows 8 sau 7 sau ceva de genul, cu care inca nu stiu sa umblu.

Nu am mai scris pe blog de mai bine de o luna, din urmatoarele motive: am fost ocupata cu serviciul trei zile pe saptamana, cu scoala doua zile pe saptamana (o zi studiu, o zi la scoala), cu yoga (o seara pe saptamana), cu cititul (am citit 25 de carti din ianuarie pana in prezent), cu plimbatul, cu traitul, cu dormitul, cu privitul in gol etc. 

Drept pentru care, nu mica mi-a fost mirarea ieri sa vad ca imi curg like-urile pe fanpage-ul blogului de numa-numa. Am lasat putin deoparte privitul in gol si mutatul din pat pe canapea si de pe canapea in pat (sunt in concediu, ok?) si am incercat sa elucidez misterul. 

N-am mai scris de mult deci m-am gandit ca oamenii imi multumesc ca i-am lasat naibilui in pace si eu trebuie sa inteleg mesajul. Dar Vienela a zis ca nu, nu are cum sa fie asta. Intre timp like-urile continuau sa vina. Mi-a fost teama la un moment ca imi suspenda Mark pagina pentru frauda, ca de la un like pe saptamana la 20 intr-o zi e cale lunga, e caz de DNA chiar. Cu DNA-ul m-am gandit eu c-o scot la capat, mi-a mai cercetat ANI averea timp vreun an de zile de m-am simitit Elena Udrea, si nu am patit nimic. Dar cu Mark nu te pui. 

Dupa inca vreo cinci like-uri am zis sa iau taurul de coarne si sa scriu un status ferm si lamuritor, adica acesta: Ok, 21 de likeuri in 24 de ore. Poate vreunul/vreuna dintre noii veniti doreste sa imi explice si mie misterul...Cine ce v-a promis ca sa dati like??? :)))

Ca sa n-o mai lungesc, se pare ca cel putin doua dintre cititoarele mele, active pe pagina, mai active ca mine chiar, au invitat cativa prieteni sa aprecieze pagina mea. Una dintre ele chiar s-a facut de-o bere, pentru ca se pare ca prietenilor invitati le-au placut povestirile mele amestecate asa ca o recompenseaza pe cea care a recomandat. Intelegeti cum vine treaba? Premiu primeste initiatoarea, nu cei care au dat like, contrar obiceiurilor Facebook-ului. Ce-mi place!

Acum poate va intrebati de ce se invita oamenii unii pe altii sa dea like paginii mele. Pai pentru ca acum cateva zeci de like-uri, am promis ca atunci cand voi implini 500, o sa fac cinste cu carti in engleza celor mai activi fani. Treaba mergea greu, ca strategia mea de marketing online e inexistenta, asa ca oamenii dornici de carti au rezolvat problema singuri, isteti cum sunt.

Drept pentru care le multumeasc si ii anunt pe aceasta cale ca am strans cartile si am inceput sa fac o lista cu cei care le vor primi. Cartile le-am cumparat de la un charity shop care doneaza castigurile unui spital, ca sa fericesc cat mai multa lume dintr-o lovitura. In curand o sa public lista cu cartile. Sunt carti faine, carti pe care le am si eu si care sunt printre preferatele mele.

Si ca sa revin la titlu... habar n-am cum sa primesti 50 de like-uri in 24 de ore. Eu am primit 28 de like-uri in 48 de ore si sunt extaziata toata. Am un blog mic, foarte personal si putin de nisa, avand in vedere ca uneori injur, ca sunt atee si ca sunt brutal de sincera. Stiu ca nu e pe placul tuturor si nici nu ma intereseaza sa fie. E locul meu de joaca, una dintre pasiunile mele,  pasiune pe care din pacate n-am reusit s-o monetizez inca, pentru ca felul in care se monetizeaza blogurile in Romania nu imi place. Plus ca locuiesc la Londra, deci banii primiti pe un advertorial, sa zicem, mi-ar ajunge probabil pentru o bere intr-un pub. 

Asa ca inca scriu gratuit, pentru delectarea cui ii place si uneori dau carti cadou :) Stati pe aproape pentru cand ajung la 1000 de like-uri, ca o sa fac ceva excentric:)

Wednesday, June 18, 2014

Azi am chef să fiu sinceră la maxim. Poftiți vă rog la adevăruri incorecte politic

Am tot citit în ultimul timp postări în care unii bloggeri nu mai pot de grija altor bloggeri. Postări pline de răuate absolut gratuită și inutilă, scrise așa, doar pentru că unii se simt puternici când dau cu parul. Cred că știți genul: supărați pe tot ce există, totul le pute și mereu le plouă. Cunosc sentimentele foarte bine pentru că am fost și eu așa într-o vreme, când depresia mea atinsese cote maxime și tot amânam să merg la doctor. Nu știu dacă autorii despre care vorbesc și pe care nu am de gand să-i menționez, sunt depresivi, frustrați sau răi de la mama natură. Și nici nu mă interesează de fapt.

De mine nu se leagă nimeni niciodată pentru că sunt o anonimă în blogosferă dar în această postare vreau să vă dau motive să mă înjurați în viitor, dacă nu mai aveți pe cine (să presupunem că se va lăsa toată lumea de scris advertoriale, de exemplu). Acum o vreme am interzis critica referitoare la calitatea literar-artistică a conținutului acestui blog. Părerea mea e că dacă nu vă place cum scriu, e ceva în neregulă cu voi. Că nici mie nu-mi place Tolstoi, dar nu zic că scrie el prost, ci că nu sunt eu deșteaptă. Așa și cu voi, cititorii care nu înțelegeți că scriu absolut minunat.  Și pentru că nu aveți voie să criticați calitatea conținutului, generoasă cum sunt, zic să vă dau alte motive.

1. Pentru mine dumnezeu intră în aceeși categorie cu moș crăciun, poseidon, zâna măseluță, bau-bau etc. Adică la categoria basme. Eu cred în NASA și în mine. Atât. Ca să vă scutesc de scris blesteme la comentarii, menționez că sunt conștientă că o să ajung în iad. În toate religiile chiar. Am scris în header asta, ca un fel de disclaimer, deci nu vă mai obosiți. Ne vedem acolo.

2. Religia în general mi se pare o invenție murdară și grețoasă. Nu pot să înțeleg cam câte grame de creier trebuie să ai ca să crezi în cărți sfinte și în apă sfințită, să lingi icoane și oase și să te uiți evlavios la un patriarh burtos și mai plin de lanțuri de aur ca un cântăreț de hip-hop, cum spoiește pereții cu trafaletul de sfințire, să nu care cumva să se infiltreze satana prin crăpături. Plus că habar n-are de time management. Dacă sfințea direct vopseaua cu care s-a zugrăvit, ieșea o chestie 2 în 1, pe care putea s-o și patenteze. Mai făcea un ban, mai cumpăra un bling bling.

3. Mi-a plăcut Conchita Wurst. Nu mă interesează prin ce orificiu face sex că eu am alte hobby-uri. Nu mă interesează nici că are și barbă și rochie că la o adică și patriarhul are și barbă și rochie, plus turban și broșe și mai multe cruci ca Ozzy Osbourne. A cântat mișto și gata. Și am câteva întrebări pentru cei care ați băgat ca pretext că n-o placeți pe motiv că vai, ce-i spuneți voi copilului când vă întreabă ce-i cu arătarea: a) voi când ați făcut copii nu ați știut că lumea-i diversă și că o să trebuiască să explicați chestii? b) de ce nu vă dorm copiii la ora la care se difuzează Eurovisionul?

4. Susțin comunitatea gay, mariajul între persoanele gay și adopția în cadrul unui cuplu gay. De ce? Pentru că avem cu toții dreptul la fericire, indiferent cu cine ne-o tragem, indiferent pe unde ne-o tragem.

5. Împart lumea în buni și răi, nu în culori și rase. Nu am prea multă apreciere și înțelegere pentru rasiști. Nu pot să găsesc scuze orizontului limitat pentru simplul fapt că stă în puterea noastră să îl lărgim.

6. În străinătate evit românii. Pentru că sunt gălăgioși, pentru că mănâncă semințe și scuipă cojile pe jos în parcuri, pentru că atunci când dă o rază de soare fac grătare pe unde li se scoală, pentru că vorbesc urât, pentru că sunt neîngrijiți, pentru că sunt complexați, pentru că țipă la copiii lor, pentru că de câte ori îi aud vorbind, fie bârfesc pe cineva, fie nu le convine ceva, fie pun la cale o șmecherie. Și mi-e silă.

7. Am depresie, iau antidepresive și nu mi-e rușine. Mai mult, chiar fac mare caz de asta, strig în cele patru zări pentru că vreau să încurajez și alți oameni să caute ajutor specializat. Depresia nu e în mintea noastră, nu trecem peste ea dacă suntem puternici sau deștepți și mai ales, nu e din vina noastră. Pe cei care cred contrariul îi invit să se vindece de orice vor ei: apendicită, lipsă de calciu, cancer, infecție urinară etc doar cu puterea minții, cu tărie de caracter, cu inteligență și cu multă iubire.

8. Nu sunt mândră de Simona Halep pentru că nu am făcut nimic pentru ea. O admir pentru că a reușit să ajungă atât de sus pentru că știu că a face performanță în România, în orice domeniu, e greu spre imposibil.

9. Am 33 de ani, sunt nemăritată și nu sufăr din această pricină. Trăiesc exact viața pe care vreau s-o trăiesc, chiar dacă nu se încadrează normelor sociale. Și nu îmi pasă că îmi deplânge societatea (cea românească, că în Anglia oamenii se mai împlinesc sufletește și pe alte căi, nu doar prin căsătorie) soarta tristă de fată bătrână, că societatea nu îmi dă cu aspiratorul, nu îmi umple frigiderul și nici nu doarme cu mine în pat.

10. N-am copii și nu cred că o sa fac curând. Motivul e foarte simplu, mi-e teamă că n-o să fiu o mamă bună. Faptul că ai aparat reproducător apt nu te califică drept mamă bună. Nici măcar faptul că ai copii nu te poate califica drept mamă bună. Sunt atâtea mame care își distrug psihic copiii, fără intenție, doar din nepricepere, că nu prea am chef să îngroș rândurile. Mi se pare ridicol că ai nevoie de permis ca să conduci o mașină dar orice tâmpit poate aduce pe lume un copil.

11. Dacă într-o zi o să mă consider aptă să fiu mamă, mi-ar plăcea să adopt un copil, să schimb un destin. Nu mi-o dați p-aia cu genele, că poate e criminal sau mai știu eu ce. Mulți criminali s-au născut din oameni cinstiți și din mulți oameni nașpa s-au născut genii. Cred că educația, atenția și dragostea pot modela personalitatea unui copil.

12. Îmi place berea. Mult de tot. Și vinul. Și cocktailurile. Nu mai sunt party girl dar recunosc că sunt multe nopți din viața mea de care îmi amintesc vag. Sunt totuși mândră că am nimerit de fiecare dată drumul spre casă. Daca aș crede în dumnezeu aș zice că m-a călăuzit dar cum cred doar în NASA și în mine, tind să cred că e meritul meu. NASA nu cred că s-a amestecat în nopțile mele de petrecere intensă. Sau mai știi?

13. Am fumat marijuana. De mai multe ori. Și mi-a plăcut. Nu mai fumez pentru că marijuana și depresia nu fac casă bună împreună. Altfel m-aș mai delecta din când în când.

14. Nu-mi plac oamenii dar nu pot să trăiesc fără ei. O să vă explic mai pe îndelete cu altă ocazie.

15. Sunt de acord cu euthanasierea câinilor vagabonzi.

16. L-am susținut pe Ponta. Acum mi-e rușine că mă reprezintă și aș fi în stare să renunț la cetățenie mâine.

17. Nu am planuri de viitor. Am viitorul plănuit până în decembrie, restul e mister. Și nu țin cu dinții de planuri, că interesele mele se schimbă des și nu îmi place să ratez oportunități. Ca să nu mai spun că în ultimii trei ani jumate am locuit în trei țări...Statornicia nu mă caracterizează, mi-e clar deja.

Cam atât, că mi-e somn. Poate fac un later edit dacă îmi mai vine ceva în minte. Observați că nu am zis nimic de sex, da? Mă scuzați dar nu mă simt prea porno azi, poate cu altă ocazie. Deci spor la dat cu pietre dacă nu sunteți toleranți cu opinii diferite de ale voastre. :) Și corectați și greșelile gramaticale, dacă tot vă apucați. Că e text scris la ceas de noapte, de mântuială și necorectat și așa îl las, pentru cei care undeva, cândva, vor avea chef să-mi caute nod în papură.

Sunday, June 15, 2014

Eu, yoga și alte sporturi

Nu știu altele cum sunt, dar mie de vreun an-doi au început să-mi atârne toate cele. N-am gene bune, n-am făcut sport la viața mea, nu știu nici măcar să merg pe bicicletă, dacă e posibil așa ceva!, și cele câteva ședințe de aerobic și pilates răsfirate de-a lungul unui deceniu și ceva nu m-au transformat în vreo gazelă. 

Că-s scundă, cu fund mare și țâțe mici știu și nu mă deranjează. La asta chiar nu am cum să lucrez. Adică aș putea să-mi pun implanturi și s-ar schimba proporțiile dar mi se pare prea mare bătaia de cap. Și oricum, recunosc că țâțele mici sunt foarte comfortabile: dorm pe burtă foarte bine, nu trebuie să port sutien că unde le pun acolo stau și știu că pot să torn zece plozi, nu vor atârna în veci. De fapt, la ora actuala sunt singurele părți ale corpului meu care nu au început migrarea la vale. Că fundul parcă vrea să spună ceva la ureche călcâielor și șoldurile și brațele îmi fâlfâie când bate vântul, de mi-e că o s-o iau frumos în zbor într-o bună zi.  

Să ne înțelegem, exagerez un pic, nu arăt atât de rău. Încă. Dar e clar că trebuie să mă apuc serios de sport, având în vedere că operațiile estetice nu intră în calculele mele. Înafară de botox, nu cred că voi apela la altceva în anii următori.

Cochetez de ceva timp cu alergatul și fitnessul în parc. Îmi place energia pe care o am după, parcă-s fumată, zău. Dar mai trebuie niște chestii pe lângă, că în Londra mai și plouă și chiar așa de sportivă nu sunt să mă duc să alerg în orice condiții meteo. Pe ploaie, se știe: pat și o carte bună. Că nu m-a făcut mama atletă, m-a făcut o mare leneșă.

Tot zic că o să mă apuc de înot. De lecții adică, că nu știu să înot. E în plan vara asta, acum caut cluburi. Apoi voi putea merge o dată pe săptămână să dau ture de bazin. Ok, aspir măcar la o tură, sinceră să fiu.  

Până una alta, ieri am fost la yoga. Și mi-am făcut abonament pe o lună ca să mă țin de treabă. Am fost la Bikram yoga (yoga într-o sală încălzită la 40 de grade), că cică e bună pentru relaxare, depresie, detoxifiere, mobilitate și slăbit. Să vedem...

Am început să mă pregătesc pentru ședința de yoga la ora 10 dimineata. Se pare că trebuie să fii foarte bine hidratat, deci cu două ore înainte de începerea ședinței trebuie să ai la bord1.5 litri de apă. Începea la 3 deci de la 10 la 1 a trebuit să beau 1.5 litri de apă. Am făcut pipi din zece în zece minute, nu mai știu de câte ori m-am dus la baie în cele trei ore. Poate calculați voi. 

Am ajuns la studio la 2.30. Până la 3 am mai făcut pipi de două ori. Apoi, în timpul ședinței, am mai băut un litru de apă. La sfârșit m-am dus direct la budă, evident. După care am intrat la duș. La dușul comun. Am făcut duș împreună cu încă niste fete/doamne. A fost prima dată când am împărțit dușul cu un grup de femei. A fost ciudat. A, și am făcut duș fierbinte. Îmi place apa fierbinte, nu contează că afară sunt 50 de grade. Eu fac dușuri fierbinți. Punct. 

După duș am mai făcut un pipi apoi am început să mă schimb. Când am făcut bagajul pentru yoga, nu mi-a trecut prin cap ca după o oră și jumătate de sport la 40 de grade nu doar maioul și pantalonii scurți vor fi fleașcă, ci și chiloții, așa că nu mi-am luat de rezervă. Și uite așa, am plecat eu de la studio într-o rochiță suavă, de vară, fără chiloți pe mine. Și bătea un vânt! Și ce m-am mai chinuit să țin de rochita mea suavă, de vară să nu o ia ascendent și să îmi lase părțile intime în văzul lumii. Că eu mi-s decentă, nici plajă fără sutien nu fac, doamne fere!

Până la urmă călătoria înapoi spre casă s-a desfășurat fără incidente nude. Ajunsă acasă, am mai făcut un pipi și m-am băgat în pat că eram frântă.

Azi m-am trezit cu febră musculară în locuri în care habar nu aveam că există mușchi și cu poftă de sport. Mi-am pus hainele speciale pentru fitness (mi le-am cumpărat nu de fițe, ci ca să nu se mai ia românii mâncători de semințe de mine, că îmbrăcată în colanți vechi și tricouri expirate păream de-a lor, cred) și am purces spre parc. După o oră și o lecuță, un pic leșinată dar foarte high, am hotărât că ajunge cu sportul pe săptămâna asta și m-am întors acasă, la starea mea naturală, cea de leneveală adică. Mâine seară mă duc iar la yoga. Doamne ajută.

Saturday, May 31, 2014

Ceva ușor, de weekend: SEXUL ANAL

Relaxați-vă, că nu vă fac apologia sexului anal, nici nu vă învăț cum să-l faceți, nici nu vă cert dacă faceți. Filozofia mea e că ceea ce se întâmplă la nivel sexual într-un cuplu este ok atâta timp cât este acceptat de ambele părți. Și mai e și intim și sfânt, adică nu se face public. Eu dau rău de tot din casă dar am și eu limitele mele. Chestiuni sexuale mi-e greu să împărtășesc chiar și prietenelor, că altă filozofie de-a mea e că sexul trebuie făcut, nu vorbit.

Ca o observație personală, se pare că bărbații au două mari fantezii (sexul cu două lesbiene dar se mulțumesc și cu privitul și sexul anal) și un triliard de fantezii mai mici, nerealiste, născute din vizionarea filmelor porno sau a discuțiilor cu băieții la bere. Numărul fanteziilor scade pe măsură ce înaintează în vârstă și își fac și ei măcar o prietenă, că atunci încep să-și dea seama ce mincinoase sunt filmele alea. În același registru se zdrobesc și visele fetelor, când văd ele că nu-i ca în basme sau ca în comediile romantice de la Hollywood, ba nici măcar ca în telenovele. Uneori, când îl vezi pe EL, sufletul tău pereche, duminica dimineața, cu barba nerasă de vineri, cu părul vâlvoi și cu mâna adânc vârâtă în chiloți, căscând vârtos, parcă aduce chiar puțin a film de groază. 

Dar deviez. Ziceam că bărbaților le scade numărul fanteziilor dar pe alea majore parcă tot le-ar pune în practică. Deși cred că mulți bărbați ar da ușor înapoi dacă le-ai aduce două lesbiene gata să facă sex cu ei. Ar zice că ei mai bine se uită. Normal, că e mai ușor și mai plăcut, decât să încerci să satisfaci două femei care nici măcar nu sunt atrase de tine, ca specie. 

Dar de la sex anal nu cred că ar da vreunul înapoi, așa că dacă nu sunteți pregătie pentru așa ceva, nu vă sfătuiesc să-i dați de înțeles că s-ar putea, undeva, cândva. Și dacă v-o zice p-aia cu: vai, ce mare lucru, că toată lumea face! pe care mi-a zis-o mie un amic, nu-l credeți, că nu face toată lumea. Amicul ăsta încerca să-mi exlice că și sex în trei face absolut toată lumea, eu pe ce planetă trăiesc???? Duhhhh! Sunt irelevanți indivizii care știu ce face toată lumea în pat, fie că sunt iubiți sau amici. Nu vă luați după ei, faceți doar ce vreți voi și nu acceptați nici un fel de presiune. Or avea ei cheia, dar voi aveți palatul. Hahaha! 

Nu trebuie să fiți rele, să țipați la ei sau să plângeți că sunteți neînțelese. Există mereu o cale de mijloc, adică voi să nu faceți ce nu aveți chef și el să nu se simtă refuzat. Trebuie doar s-o găsiți. Hai să vă spun cum NU fac eu sex anal. 

El zice că ar vrea, eu, zâmbitoare, docilă, gata să-i împlinesc orice dorință oricât de murdară:
- Sigur, iubitule!

El se uită, puțin neîncrezător, prea a fost ușor, "ceva nu-i în regulă", ar vrea creierul lui să-i transmită, dar orice comunicare cu creierul a fost oprită când a auzit "sigur, iubitule!".

Eu, tot suavă, tot docilă, tot miorlăită:
- Dar faci și tu!

El încearcă o restabilire de urgență a legăturii cu creierul personal, ceva gen: MAYDAY, MAYDAY, că parcă i s-a părut lui că aude ceva ce ar avea legătură cu penetrarea. Cu penetrarea LUI!

Bâlbâie ceva ce sună a:
- Păi cum? Nu se poate...cu ce? Ce vrei să spui?

Eu, în același stadiu de da, stăpâne, sunt a ta, fă ce vrei cu mine", zic:
- Cumpărăm un vibrator. Fix mărimea ta, să fim chit. Fac eu cinste! Și putem să ne facem sex anal unul altuia până la adânci bătrâneți!

Aplic metoda asta cu mare, mare succes, de câțiva ani buni. Jur că nu am auzit invitația a doua oară. Sunt conștientă că la un moment dat o să dau peste un bisexual care o să-mi zică: "vai, dar am vibratorul meu!" și nu știu pe unde o să scot cămașa. Dar poate până atunci mă potolesc și mă așez într-un sfânt concubinaj, că peste măritiș o să sar în viața asta. Nu e de mine. 

Friday, May 30, 2014

Haotic și alandala despre mâncare, că doar nu-s Jamie Oliver

Tocmai am realizat cu uimire că nu am scris niciodată pe blog despre mâncare, marea și constanta mea pasiune. 

Îmi place să mănânc, mănânc cu poftă și chiar dacă sunt sătulă, nu mă pot uita la cineva cum mănâncă fără să îmi lase gura apă. La restaurant trebuie să gust din toate farfuriile comesenilor că altfel n-am liniște. Vă imaginați prin ce chinuri am trecut când am fost chelneriță! Da, nu de puține ori am gustat din mâncarea clienților, atunci când se putea, bineînțeles. Nu vă mai încruntați, că așa e la restaurant. Trec multe mâini prin mâncarea voastră, până ajunge la voi, dar tot răul spre bine, că diversitatea bacteriilor crește imunitatea organismului. Asta dacă nu faceți hepatită mai întâi, doamne fere. 

Acum un cincinal, când aveam mult prea multe kilograme în plus, am făcut niște modificări semnificative în alimentație. Nu sunt de acord cu dietele după ureche așa că am preferat să slăbesc încet și sigur. Și am slăbit vreo zece kilograme într-un an și de atunci n-am mai avut oscilații mai mari de două-trei kilograme în plus sau în minus (în funcție de cât de nesimțită sunt, că uneori mănânc o cutie cu bomboane fără să respir).

Pe scurt, am terminat cu sucurile (mai savurez câte o Cola din când în când, că prea e bună), cu mâncarea procesată gen mezeluri, brânză topită, pateu și alte conserve și în general orice vine gata preparat (chiar și în ziua de azi, când sunt în preajma raionului de mezeluri la supermarket, mi se întoarce stomacul pe dos de la miros). Cu sportul nu am prea fost niciodată prietenă, dar încerc să merg pe jos cât de mult pot. De când m-am mutat la Londra fac un pic mai mult decât atât, că îmi fac poftă oamenii activi pe care îi văd la tot pasul, (aici se face sport, nu glumă). Îmi place mult cum mă simt după o oră de făcut mișcare în parc, așa că măcar de două ori pe săptămână de acolo îmi iau doza de serotonină.

Revenind, la pierderea celor zece kilograme a contribuit din plin mâncarea gătită de mine însămi, fără grăsimi, doar cu un pic de ulei de măsline. În România făceam ciorbă de pui cu muuulteeee legume, preferata mea, mâncare de mazăre cu cartofi și morcovi și mărar, tocană de legume, mămăligă cu brânză, mâncare de cartofi cu cânăciori picanți, varză dulce călită cu pui, pilaf de orez cu legume, pui în lapte, pui cu portocale, friptură de vită cu vin roșu și cam atât. La micul dejun mâncam cereale Fitness cu lapte sau cu iaurt sau iaurt cu banane. Nu prea îmi place iaurtul dar combinat cu ceva merge.

La Londra mi-am schimbat obiceiurile alimentare. Gătesc mai puțin pentru că mănânc destul de mult în oraș. Încerc să renunț la cereale (soră-mea mănâncă porridge dar mie nu prea îmi place) și să mănânc doar fructe la micul dejun. Când lucrez, mănânc în metrou (struguri, portocale sau o banană), iar în zilele libere mai adaug și o omletă la fructe. Îmi place omleta cu brânză feta și ceapă verde. 

Avocado îmi place de mor, pot să îl mănânc gol și pe nerăsuflate. Dar de obicei îl mănânc cu brânză de capră, brânza mea preferată. Sau îl pun în salată cu spanac, castraveți, sare și ulei de măsline. Sau în sendviș cu ton. Sau în sendviș cu somon afumat. Avocado e bun cu orice. Apropo de somon afumat, îmi mai place să îl mănânc cu humus și cu măsline. 

Somonul proaspăt este peștele meu preferat. Îmi place peștele în general, aș putea trăi cu pește toată viața dar somonul...somonul este peștele peștilor pentru mine. Am o pescărie în cartier și băieții de acolo mă înțeleg că nu îmi place să stau în bucătărie mai mult decât este cazul, așa că îmi dau mereu peștele gata de băgat în cuptor. Somonul mi-l dau felii, eu doar îl spăl, îi pun sare și piper și îl bag la cuptor o jumătate de oră. Până e gata, pregătesc garnitura: broccoli fiert cu lămâie sau orez fiert (o măsură de orez, două măsuri de apă), la care adaug brocolli după zece minute (că au timp de fierbere diferit) și iese un fel de pilaf, foarte gustos.

Când am chef să bucătăresc mai elaborat fac rissotto (trebuie să stai smirnă lângă oală până când e gata, că altfel se alege praful), paste bolognese (rețeta lungă, cu trecut sos pe la cuptor, dar există și varianta scurtă, cu fiert la foc mic în timp ce eu stau pe facebook) sau pollo asado, o minunăție de pui, mai ales dacă îl lași la marinat măcar cinci, șase ore. Fac macaroane cu brânză excepționale, dar nu prea fac, că le mănânc. Nu sunt fană porc, dar trebuie să mă laud că după nenumărate încercări am reușit să fac o friptură de porc fragedă. Am marinat carnea în ulei de măsline două ore și nu am atins-o. Cică pielea umană conține un acid care nu-i convine cărnii de porc și d-aia iese uscată. A, și am acoperit tava cu folie. Mai nou m-am specializat in miel cu sos marocan si couscous. Sosul e demențial, cu caise uscate, ceapă roșie, roșii, pătrunjel, semințe de pin și chickpeas (nu știu cum le zice în română și mi-e lene să caut). Prietenul meu a fost foarte tulburat de gustul acestui fel de mâncare, am crezut că mă cere de nevastă și alta nu. Dar am scăpat. Pfiu!

Am descoperit că îmi plac roasted carrots, adică morcovii copți. Se taie morcovii în felii pe lungime, se fierb cu sare cinci minute (sau până face apa bolboroși), apoi se scurg și se lasă să se răcească un pic. După care îi pui într-o tavă cu oleacă ulei de măsline și îi bagi la cuptor. Sunt dulci și delicioși. Se poate face același lucru și cu cartofii sau se pot combina. Se pot consuma de sine stătători sau ca și garnitură la vreo friptură.

Că tot vorbirăm de broccoli...din broccoli, spanac, o ceapă și un cartof, o boabă de unt și niscai lapte iese o supă cremă demențială.

Știu să fac și deserturi dar nu fac. Încerc să nu consum prea mult zahăr, și cum la ciocolată și la alcool nu renunț, a trebuit să îl scot din cafea, ceaiuri și prăjituri. Mai mănânc din prăjiturile făcute de soră-mea, că ea prăjiturește, nu glumă. Încerc să nu prea mănânc nici gem pe pâine, deși îl ador, mai ales gemul de vișine.  Fac clătite foarte bune dar nu prea fac pentru că...da, ați ghicit! Le mănânc! Și nu le mănânc oricum ci cu Nutella, deci mai bine nu mai mănânc. 

În oraș îmi place să încerc chestii noi și combinații neobișnuite. Din fericire pot mânca orice, nu am alergii și nu mă toxinfectez ușor. Îmi place bucătăria asiatică și mexicană, mâncarea indiană nu îmi mai place cum îmi plăcea pe vremuri, pentru că am decis că este prea condimentată pentru gustul meu. Nu simt gustul mâncării, simt doar condimentele. Apropo de condimente, am mâncat într-o zi la un restaurant vietnamez o chestie care avea gust de șampon. Nu știu cum se numește condimentul ăla, dar papilele mele nu l-au apreciat. A trebuit sa dau cu sos tabasco ca să pot continua. 

Ca și chestie, am aflat o chestie, poate vreți să încercați: roșiile cu sare și oregano sunt tare gustoase. Iar nucile și stafidele pe post de gustare între mese sunt foarte sănătoase. Eu umblu cu ele în geantă, că nu știu la voi cum e, dar la mine împreună cu foamea vine pofta de cartofi prăjiți, hot dogi și șaorme cu de toate. Așa că e de preferat să nu mi se facă foame. 

V-ați prins, da? Sunt o termită care mănâncă orice. Ca să nu mănânc orice, încerc să am în frigider doar chestiile pe care trebuie să le mănânc, adică fructe, legume, brânză, ouă. Restul rămân de cele mai multe ori la stadiul de pofte, căci, spre norocul meu, la Londra n-am butic non-stop la colț. 

Monday, May 26, 2014

Prietenul meu se trage de la Paris și eu de la Plenița, drept urmare există între noi mici diferențe culturale

Mai precis, el e fițos și eu nu sunt. Și textul ar trebui să se termine aici, dar nu are farmec dacă nu vin cu exemple, nu?

Nu concepe ca el sau partenera lui să gătească și să facă curat. Consideră că viața e prea scurtă să ți-o petreci cu nimicuri și ar mânca în oraș toate mesele principale ale zilei, dacă ar fi după el. Dar pentru că e și după mine, micul dejun se ia acasă, pe la prânz, pe îndelete, și cafeaua se bea în pat, tot pe îndelete. Apoi se trage un pui de somn și abia mai după amiază începe trăirea intensă. Și pentru că mie îmi place să îmi petrec unele seri acasă, i-am pregătit și niște cine, nu cine știe ce, că nu vreau să se învețe prost. Cu curățeania sunt de acord cu el, there is more to life than cleaning și orele petrecute dând cu mopul mi se par ore pierdute pe care nu le mai pot recupera nici în șapte vieți. Sunt în tratative cu sora să ne luăm femeie dar ei nu i se pare normal așa ceva, ea, sora, fiind mult mai gospodină ca mine, evident. 

Nu bea apă de la robinet. Prima dată când a fost la mine evident că nu aveam apă îmbuteliată, că la noi la Plenița se bea direct din fântână și am crezut că-mi moare bietul franțuz în brațe de deshidratare.

El stă în zona 2, eu stau în zona 4. Să vezi figuri pe el când a pășit în zona 4! Că vai, că nu credea că el va pune vreodată piciorul aici. Fasoane! Când s-a văzut în apartamentul nostru mare, luminos, curat, ce i-a mai plăcut! A doua zi cine stătea pe canapea, ascultând păsărelele din grădină și citind fericit? Cine nu s-ar mai fi dat dus din zona 4? Franțuzul fițos! Că așa e când te grăbești să judeci! 

El e francez si eu sunt româncă, și nici măcar româncă din București. Și mai sunt și dădacă, pe când el e ceva plictisitor în finanțe. Diferența e că mie îmi place jobul meu, mă duc la dădăcit cu drag și mă întorc plină de energie pozitivă și de povești haioase. El se duce la serviciu plin de spume și se întoarce și mai plin de spume. El vrea să se apuce de altceva dar nu știe de ce, că toata viața a făcut finanțe și oricum n-ar avea timp să studieze ceva nou decât dacă ar lucra mai puțin ceea ce ar însemna să nu mai poată lua trei mese pe zi în oraș, să stea în zona 2 și să plece brambura prin Europa în fiecare weekend. Deci oricum ar da-o, nu-i iese socoteala. Pe când mie mi-a ieșit din prima! Mai dădăcesc vreo juma de an, până îmi termin cursurile de interpretariat, că eu pot să mănânc și la mine acasă, în zona 4. Veselă să fiu, că restul vine de la sine.

El se îmbracă sobru, în gri și negru, cu pulover cu anchior peste cămașă, și eu nu. Eu mă îmbrac în culori aprinse, în pantaloni scurți și rochii nepotrivite vârstei mele și lui nu-i convine. Cică ar trebui să-mi cumpere niște haine. I-am zis să nu, că e prea târziu pentru mine acum să mă fac femeie serioasă. Nu m-am îmbrăcat office nici când lucram la cabinet de secretar de stat, mă apuc acum, când sunt dădacă? Ar fi chiar culmea! Faza e că nu mă simt bine în hainele cu tăieturi simple și în culori gen alb, bej, gri, negru. Îmi plac, sunt frumoase, dar nu mă simt EU în ele. Am și eu câteva rochii mai normale dar le port rar, pe la vreo seară cu dress code sobru. 

S-a chinuit juma de zi să îmi zică să slăbesc un pic. Cealaltă juma de zi și-a petrecut-o luându-și miștouri de la mine, pe motiv că e superficial. S-a jurat că în viața lui nu mai spune unei fete așa o enormitate. Se pare că olteanca trebuie să învețe parizianul că partenerul/partenera se alege pentru cum este, nu pentru ce ar putea să devină. Nu-i nimic, îmi place să las urme, nu am trecut prin viața nici unui bărbat neobservată, nici mcar când eram puștoaică. 

El e romantic și eu nu sunt. El a fost cel care a știut când am împlinit o lună. Eu, conștiincioasă, mi-am notat data, că în general uit tot ce are cifre. Ba chiar mi-am setat o alarmă să mă anunțe când facem două luni, să nu mai pic de ne-romantică. Ei, și ce mișto, că a picat aniversarea fix în ziua în care el se ducea la meci. I-am trimis un mesaj frumos în care i-am urat aniversare fericită și distracție plăcută la meci. Și ce fâstâceală! Că nu se mai duce la meci, ca să sărbătorim! Dar n-am avut inimă, n-am avut! Că era Paris cu Chelsea, și era atât de entuziasmat că m-am gândit că e foarte important. Și l-am lăsat să se ducă la meci și chiar nici nu l-am deranjat cu mesaje, nu de alta, dar am adormit la ora 9. A doua zi am aflat că a luat Paris bătaie și drept urmare au băut ca porcii, până târziu în noapte, de durere. Am fost mișcată! 

Avem totuși și lucruri în comun: suntem deștepți amândoi, unul mai deștept ca altul chiar, ne plac muzeele, parcurile, cărțile și plimbările prin lume. Și facem glume rasiste, eu cu francezi, el și cu francezi și cu români. Mă alintă gipsy și acum câteva zile, când nu-mi găseam telefonul, m-a întrebat dacă nu cumva mi l-am furat singură. Prietenii lui din Paris au fost foarte simpatici când au aflat că se întâlnește cu o româncă. L-au întrebat dacă m-a cunoscut la metrou, când îi furam portofelul și cam câte lucruri îi lipsesc din casă după fiecare vizită a mea.

Și de Paști am fost la Paris. Ultimul iubit m-a părăsit anul trecut, de Crăciun. Am crezut că a început cumva o tradiție de părăsire a Laviniei de marile sărbători religioase, rezultând că franțuzul intenționa să mă ducă la Paris ca să se despartă de mine. Chiar am crezut, sincer și speram în sinea mea ca următorul iubit să mă părăsească în Bora-Bora. Dar n-a fost să fie.

La Paris în principiu am mâncat, am vizitat câteva chestiuni turistice, dar nu m-am agitat că am considerat că n-au intrat zilele în sac, în fond și la urma urmei, Londra e la două ore de Paris, am tras un pui de somn pe malul Senei, am băut o sticlă de vin pe scările de la Sacre Coeur și am colindat cartierele, departe de puhoaiele de turiști și de prețurile nesimțite, că ăsta-i avantajul când excursionezi cu un localnic.

În noaptea de înviere am fost la meci, ca niște atei ce suntem. Paris - Lyon, am avut și fular cu Paris și la primul gol chiar m-au doborât fanii pe jos, credeam că o să fiu călcată în picioare dar n-am fost. După meci ne-a trecut un gând prin cap să mergem la Notre-Dame dar până la urmă am stabilit că ne era foame și ne-am ocupat de problema asta mai degrabă, am considerat ca Iisus revine la viață și fără asistența noastră.

Apropo de mâncare, să v-o spun p-aia cu friptura tartar. Zice al meu că își comandă felul lui preferat, friptura tartar adică. Eu am zis că merg pe rață, și gust de la el, si dacă e așa minunată, îmi iau data viitoare. Zis și făcut. Mâncăm aperitivele, el niște brânze împuțite, eu melci (mi-au plăcut!) apoi vin felurile principale. Rața mea ca rața mea, dar să vezi tartarul lui! Carne de vită tocată crudă!!! însoțită de niște ceapă, parcă și niște verdeață, un ou (tot crud) și alte câteva chestii. Eu, drăguță, îl atenționez: băi, vezi că-i crudă! El: păi da, așa trebuie să fie. Acum o prepar, zice el, și începe să amestece ingredentele alea, inclusiv oul crud, cu carnea tocată. Face el un maglavais acolo, după care eu întreb: Și acum o trimiți înapoi la bucătărie s-o gătească? El cică: nu, acum o mănânc. Am luat și eu o gură, să nu zic că nu am încercat dar e clar, nu pot mânca așa ceva. Și eu care mă lăudam că pot mânca absolut orice, chiar dacă are craci, mustăți, coadă etc. Se pare că pot mânca orice cu condiția să fie fiert/prăjit/copt. Ca la mine la Plenița.

Mă scuzați că nu am scris un post separat despre Paris dar am zis să nu mă mai bag și eu ca muca în lapte, că e abundență de ele pe net. Hai pa!


Saturday, April 12, 2014

Cică trăiesc în cea mai scumpă capitală din lume

Citeam acum câteva luni un articol care zicea că Londra ar fi cea mai scumpă capitală, nu mai știu de unde, parcă din lume. Am crezut inițial, dar pe urmă am vizitat Oslo și nu am mai crezut. Oslo este incredibil de scump, nici nu vă dau exemple, că vă ia cu leșin.

Londra este scumpă, într-adevăr, dar nu știu cum naiba, aici trăiesc mai bine ca în România.

În România aveam un job full time, de intelectuală la muzeu, după serviciu și în weekend făceam meditații la engleză și uneori, cu mare scârbă, mai făceam și traduceri. Zic cu scârbă pentru că după ce că tradusul ma plictisește de moarte, în România mai este și prost plătit. O să ziceți că o duceam prost pentru că eram bugetară. Doar că n-am fost mereu bugetară. Aproape întreaga mea viață de adult am lucrat la firme private, unde au scos untul din mine patroni de mâna a doua fără nici cea mai infimă aptitudine managerială. Salariul da, era mai mare ca la muzeu, dar nu cu suficient ca să compenseze 12-14 ore de muncă pe zi, chiar și în weekend și de sărbătorile legale, ca să nu mai vorbesc de stres și de atitudinea de șefi pe plantație a patronilor, care se cred dumnezei doar pentru că au bani.

Ei, și cu toate că am muncit mult la viața și am avut joburi serioase și de răspundere, nu pot să zic că am trăit bine. Dar să vă explic ce înseamnă pentru mine să trăiesc bine: să pot să îmi plătesc o rată sau o chirie, cheltuielile casei, adică utilități, mâncare etc, să fac o vacanță lungă și câteva city break-uri, să ies în oraș, să îmi cumpăr haine și încălțăminte în fiecare sezon, să îmi fac mici mofturi sau plăceri și să fac economii. 

În România nu am putut face niciodată toate astea, mereu trebuia să fiu atentă și să tai de colo ca să pun în partea cealaltă. Când am locuit singură am reușit să plec doar în Grecia, ca să îmi pot permite să călătoresc mai mult, a trebuit să mă mut înapoi la ai mei. Și rată la apartament și vacanțe era imposibil. 

Acum lucrez trei zile pe săptămână ca dădacă și îmi permit tot ce am enumerat mai sus. Ba mai mult, plătesc și rata în România și îi ajut și pe ai mei cu bani. Deși locuiesc în cea mai scumpă capitală a lumii. Mă rog, una dintre cele mai scumpe. Cum naiba e posibil, mă întreb uneori? Ceva dă cu virgulă în tot calculul ăsta, nu-i așa? 

Acestea fiind zise, vă anunț că eu intelectuală în România nu voi mai fi vreodată. Intelectuală la Londra am slabe șanse să ajung dar o secretară acolo, tot mă fac eu într-o bună zi. Deocamdată mai rămân dădacă, îmi place mult jobul ăsta, mai ales weekendul de patru zile aferent jobului :)

Thursday, April 10, 2014

Există o explicație pentru absența mea, o explicație care are 3407 pagini, 7 volume și se numește Harry Potter

Undeva pe la jumătatea lunii februarie, după îndelungi tărăgănări (cred că aveam o presimțire), m-am apucat de citit Harry Potter. Din acel moment tot restul vieții mele s-a oprit, restul vieții mele însemnând: scris (pe blog și în alte locuri), citit cărți de oameni mari și bloguri, plimbat brambura prin Londra, ieșit cu fetele, mers la petreceri Internations pentru cunoscut oameni/ascultat povești.

În cele aproape două luni cât mi-a luat să termin aventurile lui Harry, am citit compulsiv acasă, în metrou, la serviciu, recordul fiind 400 de pagini intr-o zi. Din fericire, prietenul este și el un cititor înrăit și asta a salvat relația, că am putut să citesc și la întâlnirile amoroase care aveau loc în parcuri sau la vreunul dintre noi acasă. Chiar și la un popas pe scările unui muzeu, eu mi-am scos cărămida de 700 de pagini să mai citesc ceva, că nici măcar nu le-am avut în format electronic. El citea The Lord of the Rings, apropo...

După zile și nopți petrecute cu Harry în pat, în cele mai nesănătoase poziții, mă doare spatele de mor, deci cred că o să mă apuc de yoga, că treaba cu înotul a picat momentan. Am avut grijă să mă dezlipesc de Harry măcar o dată pe săpămănă și să mă duc în parc să alerg și să călăresc puțin aparatele de fitness, dar nu a fost suficient, având în vedere la ce abuzuri a fost supusă biata mea coloană. Numai căratul unui volum prin Londra e suficient să fie nevoie să te apuci de fizioterapie.

În timp ce eu am fost în această relație foarte complicată cu Harry, în lume s-au întâmplat lucruri: a venit primăvara aproape peste tot (mai puțin la Toronto unde cică vine joi), a dispărut un avion care n-a mai fost găsit, în Ucraina nu știu exact ce se întâmplă, că buletinele de știri au fost ocupate cu avionul dispărut, tiranul nord-coreean a dat ordin să se tundă toți masculii din popor la fel de urât ca el, DNA-ul l-a săltat pe Mazăre și el s-a supărat oleacă, pentru că vezi doamne, ce oameni sunt ăia care te ridică de la masă, Valentina Pelinel divorțează de pușcăribilul Boureanu pentru penalul de Borcea și mă doare că am aflat chestia asta, având în vedere că am dat unlike la toate platformele de știri românești de căcat, astfel încât habar nu am ce mai fac Bianca&Company, dar cumva, treaba asta cu Pelinel a ajuns până în cercul meu strâmt. Urmează să încep să dau unlike la niște platforme de știri de căcat internaționale că mă simt prea la curent cu ce face familia Kardashian și păpușa Barbie umană. 

Și ca să termin cu Harry Potter (am petrecut ultima noapte cu el duminică, a fost trist de tot și am zis și pe Facebook și nu a fost prima dată când am zis de el pe Facebook, astfel încât fostul prieten, cel care m-a părăsit de Crăciun adică, m-a întrebat dacă Harry Potter e noul meu prieten, o fi crezut că am luat-o razna or something, ceea ce nu e departe de adevăr, dacă stăm să ne gândim), este o carte scrisă REMARCABIL. Este vizuală și complexă, cu personaje bine construite și definite, atât fizic cât și moral, iar firul narativ curge superb, pe parcursul a șapte ani, cu flasback-uri în trecut, flasbackuri care reușesc să nu fie plictisitoare, ci, culmea, să ancoreze povestea mai bine în prezent. Mai mult decât felul impecabil în care sunt scrise cărțile Harry Potter, m-a impresionat imaginația lui J.K. Rowling. Să poți să creezi o lume întreagă, din nimic, e mare, mare lucru, cel puțin pentru mine, care am imaginație 0 și sufăr din cauza asta, că am momente în care simt că am mintea stearpă în cap. 

Și pentru că mă simt prost că nici despre J.K. Rowling nu pot să spun două propoziții fără să vorbesc despre mine însămi, hai să vă bag și pe voi în seamă! Deci, voi ce aroganțe ați făcut în aceste două luni? :)




Tuesday, February 18, 2014

Occupy apartamentul Laviniei, au zis chiriașii mei și așa au făcut. Uniți salvăm apartamentul Laviniei, zic eu și vă aștept cu sfaturi

Și cum stăteam eu liniștită într-o seară în apartamentul meu din Londra, pentru care plătim cu religiozitate chiria și de care avem grijă ca de ochii din cap, iată aflu cum că pe alte meleaguri nu e chiar așa și că unii chiriași se simt atât de acasă în unele apartamente că nu mai vor să plece, dar nici să plătească facturi și chirie nu li se pare normal. 

Și unul dintre aceste apartamente este chiar al meu, cumpărat pe vremea când aveam 25 de ani și plătit cu sudoarea frunții, la propriu plătit cu sudoarea frunții, că numai eu știu prin ce am trecut ca să nu rămân în urmă cu ratele, în condițiile în care nu mi-au dat bani nici iubitul, nici mama, nici tata, nici statul, ba statul mi-a mai pus și bețe în roate când s-a gândit el să îmi ia un sfert din salariu în același timp în care a aruncat TVA-ul în aer. Nici măcar nu l-am cumpărat prin programul Prima casă, să am și eu o rată decentă.

Ce vreau să spun, că mă luai cu văicărelile și mă abătui de la esențial, este că dragii mei chiriași au hotărât că ei nu mai plătesc chirie, dar nici nu pleacă pentru că le place apartamentul și le-a zis alor mei să nu mai calce pe acolo că le arată ei. Maică-mea zice că a fost chiar amenințată cu un cuțit de bucătărie, dar prea mi se pare așa, gen Wild Wild West style și eu de regulă nu cred tot ce spune maică-mea. Acum, să v-o spun pe-a dreaptă, chiriașii aceștia ai mei, după ce că-s nesimțiți, mai sunt și proști de bubuie, că eram pe cale să le fac contract, dar am întârziat cu trimiterea unei procuri, ca să poată ai mei să se ocupe și fraierii n-au mai avut răbdare și s-au dat de gol. Că dacă apucam să le fac contract, mă tem că mă judecam cu ei până mă plictiseam și le făceam apartamentul cadou, cu tot cu ipotecă, bineînțeles.

Așa, neavând niciun fel de act încheiat cu ei, sper să fie mai simplu să-i dau afară, doamne ajută. O să mă deplasez fix în acest scop la Craiova, că așa e când ești proprietar, nu ai liniște, domne, nu ai liniște. Și pe mine care mă bătea gândul să-mi iau o casă în Cuba, ziceți și voi, bine că nu mi-am luat, că era cam departe să fac naveta să mă cert cu chiriașii. Că nu știu chiriașii cubanezi cum sunt, dar chiriașii din Craiova nu răspund la telefon cu dat dracu! Eu am încercat să sun, să vorbim ca oamenii, să văd care e problema, poate ajungem la un consens, să văd ce a fost cu cuțitul ăla de bucătărie și în general, să îi întreb dacă ei chiar vor să se pună cu mine, ei nu știu cine sunt eu? Între noi fie vorba, eu sunt fix nimeni și habar n-am cum o să-i dau afară, dar văd eu la fața locului, că sunt spontană de felul meu. Oricum, după ce îi zbor, o să am grijă să nu își mai găsească locuință de închiriat în Craiova și nici în localitățile limitrofe. Mă rog, o să încerc măcar. Să mai doarmă și pe bancă în parc, că oricum vine primăvara și aerul curat face bine organismului.

Mai știți pe cineva care s-a confruntat cu ceva similar? Dacă aveți sfaturi sau idei despre cum ar trebui să abordez problema, v-aș fi tare recunoscătoare :)




Monday, February 17, 2014

Tot timpul EU EU EU! Să mai vorbim și despre sora mea mai mică, zic...

Și-a cumpărat soră-mea geacă nouă. Spune tuturor, că nimeni nu remarcă. Și după ce le spune, tot nu remarcă. Trebuie să explice, să dea detalii, că da, e același model și aceeași culoare ca și cealaltă, dar domne, nu e din același material, ce naiba, suntem toți chiori? Eu, una, dacă nu aș vedea ambele geci una lângă alta, n-aș prea crede-o, sinceră să fiu. În fine. 

Mai devreme o pusei să citească o carte, că se uită la TV numai la tâmpenii, mi-e că i usucă mintea în cap. Și venii să-mi arate ce carte citește. O carte de bucate, mai precis de prăjituri. Sper că lectura să se lase cu ceva dulce, că și așa nu are ce face. Spălai chiar și vasele, se învârte ca oaia căpiată prin casă și n-are ce să-mi reproșeze. V-am spus când s-a dus la culcare deși era o oală murdară în chiuvetă? Băi, toată m-am mirat, absolut toată. Peste o oră a venit din dormitor somnoroasă, că ea nu poate să doarmă în condițiile astea! A spălat oala, a spălat chiuveta, a lustruit blatul și mă uitam la ea că ar fi dat și cu mopul, dar cred că i-a fost frică să n-o iau peste picior. Dar ce-ar fi vrut!!! De ziua ei îi cumpăr aspirator industrial și îl gravez cu numele ei. Cred că o să fie cea mai fericită! Aaaa, și are un mix pentru când face curățenie! Începe cu Diamonds a lui Rhianna, continuă cu Ironic al lui Alanis Morisette, după care nu mai știu, pentru că la maxim a doua melodie eu dispar din raza ei vizuală, că e nervoasă și începe să-mi explice cum eu nu fac nimic și ea duce gospodăria în spate, micuța biată. 

Acum câteva săptămâni am avut niște polonezi pe aici prin casă. Au schimbat geamurile (adică ne-am pus termopane) că ne bătea vântul prin pat. Ei, și polonezii ceștia, la două cuvinte ziceau "curva". Și au schimbat la geamuri trei zile, mă săturasem de atâtea curve. Și zic s-o întreb pe soră-mea ce crede că înseamnă, nu știu de ce am crezut că ea ar putea să știe, și eu proastă. Și ea răspunde foarte sigură pe ea, de parcă vorbea poloneză din născare, că înseamnă "autostradă". Eu inițial zic că aaaaaaaaaa, dar după aceea m-am mai gândit eu cu mintea mea, că ce-or vorbii atâta despre autostrăzi niște polonezi care schimbă geamuri? Hai, o zi mai înțeleg, că au lucrat pe partea care are vedere la stradă dar după ce s-au mutat pe partea cu grădina și școala, n-am mai înțeles. Așa că apelez la google, ceea ce ar fi trebuit să fac de la început, de fapt, dar mi-a fost lene. Și așa aflu că CURWA înseamnă un fel de FUCK, așa. No bun, merg să-i comunic sorei mai mici descoperirea. Asta face o față miratăăăă, nu-i venea să creadă! Caută și ea pe google și da, aveam dreptate. Și zice:

- M-au mințit!
- Cine te-a mințit, fată?
- Polonezii din America. Erau într-o seară pe verandă și vorbeau în poloneză și au zis curwa de multe ori și i-am întrebat ce înseamnă și au zis că autostradă. M-au mințit. Sau au făcut mișto de mine.

Cam da, au făcut mișto de ea. Dar vedeți că s-a prins până la urmă? I-a luat aproape șapte ani, că a fost în America în vara lui 2007, dar important e că s-a prins.

Într-o zi, soră-mea avea zi liberă și își propusese s-o doarmă dusă. Doar că știm cu toții, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. La 9 dimineața sună interfonul:

- Hello, am venit să reparăm yala de la intrarea în bloc, ne lăsați și pe noi în clădire?

Și i-a lăsat și s-a dus la culcare. Peste juma de oră iar țrrrrrr:

- Haideți să probăm daca merge yala.

A probat. S-a dus la culcare. Peste câteva minute iar țrrrrrr:

- Nu merge. Mă duc să cumpăr altă yală.

A mea mai că n-a urlat la el: dar nu te duci în pizda mă-tii, ce-mi spui mie???

N-a urlat la el, a urlat la mine:

- Ia uite, ăsta îmi spune mie ce face! Nu mă interesează! Vreau să dorm!!! Tu de ce nu răspunzi la interfon?
- Păi tu ai găsit apartamentul!

Că așa se întoarce ea, roata! Că mereu îmi strigă că ea a găsit apartamentul, d-apăi atunci fii cu apartamentul tău și la bine și la rău. 

A mai frecat-o meseriașul la icre de câteva ori, până la urmă a răspuns gagicu-so la interfon, s-o ajute, că nu mai suporta asta mică teroarea:

- Hello, am terminat lucrarea, la revedere, zice meșterul și pleacă pentru totdeauna.

Și apropo de America, într-o seară au pus colegii ei de casă de o petrecere sălbatică. A venit poliția, să cerceteze deranjul. Ăștia s-au ascuns toți prin casă și au scos-o pe soră-mea la înaintare.

Polițiștii: Aici miroase a marijuana. 
Sora, oripilată: Vi se pare, nu fumez nici țigări obișnuite, darămite marijuana!!!

O miros ăștia, mai dau târcoale, până la urmă pleacă. Ies și colegii din ascunzișuri, le spune și soră-mea de marijuana și încep ăștia să scoată iarba de după frigider, de după WC etc. Era casa plină de iarbă și deci soră-mea ar fi putut fi arestată pentru posesie, ce mișto ar fi fost, ziceți și voi? Dar nu au arestat-o, ba mai mult, i-a salvat pe toți cu moaca ei inocentă. 

Friday, February 14, 2014

Weekendul trecut chiar am vrut să fiu cuminte, dar...

Weekendul trecut am vrut să stau potolită, chiar am vrut, jur! Dar...

Joi s-a desfășurat conform planului: am stat acasă departe de iadul dezlănțuit de greva la metrou, am scris, am citit, am fost cât de cuminte pot eu să fiu.

Vineri am început la fel, am făcut și curățenie, deci am fost și mai cuminte decât pot eu să fiu (apropo, vreau cleaning lady că mi se pare că trece viața pe lângă mine de câte ori trebuie să dau cu mopul). Apoi spre seară m-am îmbrăcat frumos și m-am dus într-un club unde se desfășura un eveniment de networking. Îmi plac evenimentele astea că nu știi niciodată peste ce oameni dai și ce povești au în tolbă. Problema este că mă mai duc și când nu am chef de taină și atunci e nasol, dar vineri chiar am avut chef de taină. Și am tăinuit oleacă apoi a venit și fostul meu, cel care m-a părăsit în ziua de Crăciun, dacă vă amintiți. Am făcut puțin networking și cu el că n-am avut încotro, că s-a așezat lângă mine la masă, până la urmă a plecat să dea o tură prin club, am mai dat și eu niște ture după care am considerat că am epuizat și cheful de taină și oamenii interesanți, așa că am zis să plec naibiului acasă unde să continui să fiu cât de cuminte pot eu să fiu. Dar...

Fostul s-a nimerit să plece în același timp așa că am purces amândoi spre metrou. Dar...

Pe drum, cică să mergem să mâncăm ceva la Pret că lui îi e cam foame. (Pret e un fast food mai cu pretenții, așa). La care eu:
- Auzi, nu merg la niciun Pret. M-ai părăsit în ziua de Crăciun, cu șase zile înainte de ziua mea, deci trebuie să mă inviți la o cină de-adevăratelea, cu vin și tot tacâmul.

Și m-a invitat. Și am cinat niște tapas spaniole și am băut niște vin care m-a luat puțin de cap și el a vrut să clarificăm lucrurile:
El: - 26 decembrie nu e Christmas Day. Este Boxing Day. 
Eu: -Ba în România 26 este a doua zi de Craciun. 
El: - Deci în România 7 februarie este a 43-a zi de Crăciun?

Am întrebat și chelnerul, un portughez și cică nici în Portugalia pe 26 nu mai e Crăciun. Deci mă văd obligată să rectific, am fost părăsită de Boxing Day, dar nu-mi convine. Varianta cealaltă suna mai tragic. 

Și așteptați degeaba detalii murdare, că n-am. Nu s-a întâmplat nimic. Am mâncat, am râs, am vorbit de planuri de viitor și ne-am dus fiecare la casele noastre. Dar...

Sâmbătă am avut întâlnire cu un francez frumușel. Prima întâlnire. Ne-am dat întâlnire la 3 și aveam pregătite niște prietene prin apropiere pentru orice eventualitate. Oricum, în cel mai bun caz mă gândeam că voi găta cu întâlnirea până pe la orele 6 cel târziu, că primele întâlniri merg mai greu de obicei. Dar...

După o plimbare, o bere și altă plimbare, m-a dus la un bar plutitor (amenajat pe o barcă pe Tamisa) că e liniște și plăcut acolo, cică. Am ajuns la barcă la ora 5, am deschis ușa și parcă am aterizat în altă lume. Dezmăț e cuvântul care descrie cel mai bine ce se întâmpla acolo: toată lumea dansa peste tot și cu toată lumea, fete se pupau cu fete, fete se pupau cu băieți, băieți se pupau cu băieți, mirosea a iarbă, alcoolul se bea direct din sticle, mișto ce mai! 

Ne așezăm și noi la o masă, în toată nebunia aia, ne luăm niște vin și începem să studiem oamenii. Ne simțeam invizibili noi, credeam că ăia habar n-au că am dat buzna peste petrecerea lor. Dar...

După o scurtă  vreme, încep petrecăreții să vină la noi unul câte unul. În primul rând își cereau scuze că ne deranjează întâlnirea (beți morți dar politicoși), în al doilea rând se prezentau frumos și ne întrebau și pe noi cum ne cheamă, în al treilea rând nu uitau să ne invite cu ei unde urmau să continue petrecerea, un club pe undeva prin Shoreditch. Se pare că veniseră pe barcă la ora 1! deci așa se explică stadiul în care i-am găsit  noi la ora 5. Apoi toți ne-au întrebat foarte curioși la a câta întâlnire suntem, cumva prima? Da, măi, noi ne credeam invizibili, când colo ei făceau pariuri pe noi. Un tip care vindea Durex for a living chiar a dorit să ne recomande niște produse, a insistat că Durex cu aromă de lămăie e ceva ieșit din calea afară. Să vedem...

Noi, dacă i-am văzut așa prietenoși, am renunțat să mai bem vin la pahar și am luat o sticlă, în încercarea noastră de a-i ajunge din urmă pentru a ne putea alătura petrecerii. Nu am reușit, evident. Dar ne-am gândit să ne chemăm prietenii, că oricum se alese praful de romantismul și sfiala unei prime întâlniri.

Băi, și are franțuzul niște prieteni buni, n-au cerut nici o explicație! Au auzit cuvântul "party" și într-o oră au fost acolo. Prietenele mele n-au venit. Trebuie să le schimb, cred. (Glumesc!). Prietenii franțuzului meu, doi băieți și o fată, sunt francezi din Paris, haioși și drăguți. Toți trei băieții au vizitat Bucureștiul și le-a plăcut și unul dintre ei a fost și la Cluj și i-a plăcut și acolo. Am ciocnit pentru Bucharest, the little Paris și pentru Paris, the big Bucharest (ei au zis, nu eu!). 

Mi-am amintit că atunci când eram în școala generală mă uitam la un serial francez, Helene et les garcons, și le-am spus. Ce delir, că și ei se uitau. Și dă-i și caută pe google pe mon cricri d'amour, să vedem cum arată în zilele noastre, apoi și pe ceilalți actori, și întrebări gen dar ție de cine îți plăcea că uite, mie îmi plăcea de cutare. Nici nu visam eu în clasa a 7-a că 20 de ani mai târziu voi sta într-un bar plutitor, pe Tamisa, la o sticlă de vin cu patru francezi, dezbătând Helene et les garcons. Ce frumoasă poate să fie viața, ziceți și voi! În ritmul ăsta, abia aștept să văd pe unde voi fi peste 20 de ani.

Petrecăreții au plecat pe la 8 și ne-au lăsat o adresă și un număr de telefon să îi putem găsii la următoarea locație. Nu ne-am mai dus pentru că a urmat o formație live care a cântat chiar bine, așa că ne-am pus temeinic pe treabă, am comandat mâncare și băutură și ne-am distrat până târziu în noapte. De fapt, mai mult ei, că eu am plecat pe la 12, să nu pierd ultimul metrou, că perspectiva autobuzului de noapte mă cam sperie. 

Și uite așa, am avut eu o primă întâlnire care a durat nouă ore și trei sticle de vin. Și da, ne mai vedem :)