Căutare

Monday, August 27, 2018

Despre viața sexuală a altor oameni

Hai să vorbim despre sex, această îndeletnicire omenească, mai veche decât timpul, această nevoie fiziologică, cum sunt și pipi și caca, dar infinit mai plăcută decât pipi și caca.

Deși, dacă stau bine și mă gândesc, când mă țin din răsputeri  că fac pe mine atât de rău că nu mai știu nici cum mă cheamă, și în sfârșit găsesc o toaletă și aud parcă o muzică îngerească și simt o împlinire sufletească si o mulțumire atât de sublimă că aș cădea pe loc în genunchi să mă rog dacă nu aș avea mâinile ocupte, că deschid ușa cu una, în timp ce cu cealaltă îmi dau chiloții jos, aproape exultând în anticiparea fericirii care va să vină, ei bine, nu aș da senzația aia când mă așez în sfârșit pe wc și fac pipi în timp ce îmi dau ochii peste cap atât de rău că îmi văd creierul, nici pe un milion de orgasme, simultane sau consecutive.

Pauză de pipi, brb.

Bun. Deci de sex vorbeam, când m-am luat cu altele. După încercarea ratată de a defini sexul (vezi paragraful 1), hai să intrăm direct în pâine, că introducerile și categorizările nu sunt punctul meu forte.

Cu toții avem un fel de viață sexuală. Că ne iubește altcineva (una sau mai multe persoane, de același sex sau de sex opus, asta nu interesează pe nimeni) sau că ne iubim singuri (adică ne masturbăm, manual sau cu obiecte ajutătoare), nu contează, ideea e că suntem sexuali și dacă avem noroc, și activi, într-un fel sau altul.

O să sărim peste viața mea sexuală, că e complet neinteresantă, sau așa mi se pare mie, conform principiului că iarba e mai verde pe alte pajiști. Din fericire, pe lumea asta nu există numai viața mea sexuală, ci și viața sexuală a altor oameni.

Din păcate, prietenele mele au ajuns la o vârstă la care sexul a devenit mai banal decât o ciorbă de pui  gătită ieri și nu mai vorbesc despre el. Adică, sunt sigură că au vieți sexuale împlinite, dar când ai același partener de dinainte de Christos, nu prea mai are ce să se întâmple senzațional, așa că la brunch vorbim și noi de Brexit, mâncare, Tinder, cărți, filme, Trump și alte banalități.

Tot din păcate, nu mai am amici băieți, cum aveam în România, care îmi povesteau în detaliu despre viețile lor sexuale copioase. Poveștile lor parcă erau relatări de episoade psihotice, este incredibil ce cred bărbații că fac când fac sex. Absolut toți amicii mei erau staruri porno nedescoperiți, și femeile cu care făceau sex erau modele neinhibate, cu inițiativă și absolut în extaz să fie futute câte două-trei ore un număr, două-trei numere consecutive, pe masă, sub masă, pe perete, pe balcon, niciodată în pat.  Evident, toate aveau orgasm. Multiplu. De fiecare dată. Cel mai memorabil e amicul care îmi spunea că absolut toată lumea face sex în trei. Mie, personal, mi se pare că uneori și sexul în doi e prea aglomerat, dar na, există lume și lume. El a cunoscut lumea pentru care sexul în trei este cum e pentru mine să mă bag singură sub plapumă și să citesc cu orele, adică o rutină plăcută. Eu am cunoscut lumea cealaltă.

Apoi mai e viața sexuală a oamenilor din filme. Ăia care se pupă trei secunde, timp în care și nimeresc orificiul în care și intră instantaneu, ca în brînză. Și ăia care cad pe perne de zici că au făcut sex pe tavan.

Mai nou, am descoperit la serviciu viața sexuală a inculpaților. Măi frate, explică unii niște acte sexuale în așa fel, că întâi trebuie să desenez schița, să o studiez din toate unghiurile până pricep unde erau picioarele, mâinile, penisurile, ca să pot să traduc în română. O să public colecția de schițe când ies la pensie și sunt sigură că o să bat la tiraj Kama Sutra. Veniturile rezultate din vânzări vor reprezenta pensia mea specială.

Sunday, August 19, 2018

Despre dumnezeu și alte considerații astronomice


Nu cred în dumnezeu dar vreau să vă spun că dacă există dumnezeu, nu prea se pricepe la treburile astea cu viața pe pământ și ce mai are el în fișa postului. Daca dumnezeu ar fi vreun director și planeta noastră ar fi vreo companie, dumnezeu ar fi concediat și nu l-ar mai angaja nimeni niciunde, niciodată. Mici exemple din activitatea sa, de dată recentă: Trump, Brexit, Kim (nu Kardashian, deși ar trebui și ea inclusă), Dragnea, Jandarmeria Română, o lună de căldură tropicală în Londra și incendii de pădure în Suedia, Trump (îl mai zisei?). Și dacă e să o luăm la vale, în trecut, ce-mi vine repede în minte sunt Hitler și Pompei (că am văzut filmul aseară). Pe bune, dacă voi ați da-o așa în bară la voi la muncă, pe bucățica voastră, în câte nanosecunde ați fi concediați?

Am impresia că sistemul dumnezeiesc este asemănător cu statul român și dumnezeu domnește peste pământ ca un șef român peste o instituție de stat, să zicem ca doamna dăncilă peste guvern, că tot cu D începe. Cu diferența că el e etern și atotputernic și na, erorile de lucru sunt proporționale. Deci, dumnezeu stă la cafele și bârfe și joacă solitaire toată ziua și toată noaptea, că e plictisitoare și eternitatea asta, ce puii mei să faci, când nici șanse la pensie specială nu ai, că atotputernicii nu ies la pensie, că nu ar mai fi atotputernici, în pana mea, și totul se duce de râpă pe moșia lui, exact ca pe moșia doamnei dăncilă. 

Ca subiecți ai doamnei dăncilă, unii dintre noi ne-am luat tălpășița de mult, iar restul se pregătesc. Ca subiecți ai lui dumnezeu, așteptăm să vedem ce face Elon Musk cu colonizarea spațială, dar deocamdată are un tantrum, pentru care îl învinovățesc tot pe dumnezeu, dar pe de altă parte îl înțeleg. Dacă Elon duce oamenii în spațiu, dumezeu rămâne fără obiectul muncii și plictiseala o să fie de proporții atât de astronomice, că o să moară de inimă rea, cât ar fi el de nemuritor. Sau o să facă depresie și atâta i-ar mai lipsi, că bipolar e deja și aici nu mă poate contrazice nimeni, că citiți și voi ziarele.  

Și atunci dumnezeu nu numai că nu l-a ajutat pe Elon cu Tesla, dar i-a mai pus și bețe în roate, și acum Elon e supărat foc și pară și d-aia nu mai poate de colonizarea spațială. Încep să cred că pe Marte e alt dumnezeu, coleg cu al nostru la aceeași întreprindere, și ori are râcă cu al nostru, beef, cum ar zice englezul, și atunci dumnezeul Terrei nu vrea să ne ducem acolo, că ar cădea el de prost că n-a fost în stare, ori sunt pe mână, si dumnezeul de pe Marte a zis că nu vrea să ne mai prindă pe acolo, că doar ce a scăpat de noi acum câteva milioane de ani, când un strămoș al lui Elon ne-a adus pe Terra, și că nu putem să umblăm așa, brambura, de pe o planeta pe alta, făcând mizerie și nestrângând după noi, așteptând totul de-a gata de la la dumnezeii aferenți, care în toată atotputernicia lor, nu pot să țină pasul cu noi și d-aia ne lasă de izbeliște. 

Amin.

Friday, June 1, 2018

"Viața la statul român sub regimul PSD" - fragment de carte 2

Despre cum a început viața mea la stat, citiți aici.


"În primele zile am stat pe un scaun, în anticamera Directorului, cu secretara și cu cele două fete de la Marketing și Comunicare Culturală. 

Nu a durat mult să înțeleg că secretara muncește de rupe. Administrativ, ținea tot muzeul în spate. Toate hârtiile care intrau și ieșeau treceau prin mâna ei. Toate legăturile telefonice erau distribuite de ea, toate întrebările ei îi erau adresate. Făcea curățenie în biroul directorului, îi ținea ambele agende, personală și profesională și făcea cafelele și ceaiurile pentru Director și musafirii lui. Și, după cum aveam să aflu mai târziu, mai făcea și babysitting ocazional pentru copilul Directorului și probabil și multe alte servicii mai mult sau mai puțin profesionale, că știa Directorul să ceară favoruri de la tine într-un fel care te făcea să te simți mai special decât te-au făcut părinții tăi să te simți când ai făcut prima dată pipi la oliță. 

Cu modestie și recunoștință, fericită că are serviciu, femeia aceasta extraordinară făcea totul cu zâmbetul pe buze și cu o etică impecabilă. Știți modelul de secretară acră care îți răspunde în doi peri, mai mult te încurcă decât te descurcă, te plimbă cu niște hârtii de colo-colo și o doare în fund de tine? Ei, această secretară era fix opusul acestui clișeu. Și nici nu se întindea la bîrfe și cafele. O femeie simplă, perfect mulțumită cu locul ei călduț și dornică să țină de el.


Una dintre fetele de la Marketing era totalmente în locul greșit. Cu un sfert de sinapsă, am îndrăznit să pun la îndoială capacitatea Directorului de a aprecia inteligența oamenilor, dar mi-a trecut repede. Adică, o nimerise cu mine, clar, aici nu era nicio îndoială. O nimerise cu secretara, pe care o luase din expoziție, unde era custode. O nimerise cu fata cealalată de la Marketing, care era în regulă. Dar tipa asta, era de toată groaza. Circulau niște zvonuri, cum că era amanta Directorului, dar cum aceste zvonuri le auzisem numai de la ea însăși, am avut așa o presimțire că nu aveau niciun un sâmbure de adevăr, că le fabricase ea ca să pară mai interesantă. Era prea lipsită de finețe să fie atrăgătoare pentru director, mă gâdeam eu pe atunci. Avea craci și țâțe dar era grobiană și grosolană, asculta manele și nu avea niciun un interes în lucruri care țin de frumos sau de cultură, nu o interesa cititul sau autodepășirea, o interesa numai să ajungă șefă de secție, de orice secție, pe orice scurtăură posibilă. Sau poate îl supraestimam eu pe Director. 

Apropo de zvonuri despre ea, născocite și circulate de către ea însăși, îmi amintesc într-o zi că mi-a spus cum că unii colegi o acuzau că l-a făcut pe fiu-so cu Directorul, nu cu bărbat-so. Mi-a ridicat mingea la fileu, dar am lăsat-o acolo. Poate încerca să confirme zvonul privind fertilitatea /infertilitatea Directorului sau poate încerca să îmi arate ce femeie fatală era ea. Habar nu aveam, așa că m-am eschivat și mi-am văzut de ale mele. Dar cam așa erau discuțiile cu ea. Dacă nu bârfea pe cineva, încerca să afle ceva. Conversațiile cu ea erau epuizante și lipsite de orice substanță.  

Conform CV-ului, individa terminase Facultatea de Istorie, după ani și ani de la absolvirea liceului. Adică fix în perioada în care nici nu trebuia să știi să scrii ca să obții o diploma de licență de la Universitatea din Craiova. Știu ce spun, că am meditat la engleză un tip care terminase engleză-franceză. Era proaspăt licențiat în cele două limbi și la engleză am început pregătirea de la To Be, ca la clasa a doua. Mă gândeam cu groază că individul va da o șpagă generoasă și va fi profesor. La franceză era la fel de bun ca la engleză. Adică nul.

Așa și fata asta. Știa istorie ca și mine. Și eu nu știu o boabă. Am copiat la bac, că am avut istorie obligatoriu și eu nu pot să rețin cifre. De fapt, cred că exagerez. Eu cred că știu mai multă istorie ca ea, pentru că eu nu pot să plasez evenimentele în timp, dar în mare, știu cu aproximație ce s-a întâmplat în țara noastră. Ca să refac comparația, fata asta știa Istoria românilor cum știu eu chineză. Că din chineză chiar nu știu o boabă.

Diplomă de licență pe nașpa e una. Alta era că ea, absolventă de liceu totuși, nu reușea să vorbească corect românește. Măi oameni buni, zicea "să aive" în loc de "să aibă". Îmi amintesc de primele zile când am auzit-o, că nu știam ce vrea să zică. M-am prins până la urmă din context, dar nici până în ziua de azi nu pricep cum ajungi de la "a avea", "eu am", "tu ai", la "să aive". Aș înțelege să ave, poate. Dar nu. De fapt nu înțeleg. Mi se pare că dacă ai trecut de clasa a 4-a, ar trebui să ai un vocabular relativ corect, mai ales când e vorba de verbele uzuale.

Activitatea ei principală la serviciu era să se uite la Prison Break, downloadat de pe Torente și să vorbească urât de toată lumea. Măcar se uita la Prison Break cu caștile și nu își intercala existența de parazit cu a noastră, dar se supăra de numa numa dacă o deranjam. Când era directorul plecat, se umplea de importanță și se muta la el în birou. Nu, nu deschidea calculatorul lui să se uite la Prison Break, nu pentru că avea limită, ci pentru că nu le descărcase acolo. Probabil dacă ar fi știut cum funcționează un stick de memorie, ar fi făcut-o. Dar nu o interesa tehnologia, decât dacă era scumpă și se putea lăuda cu ea. De exemplu un telefon, care i-ar fi folosit la vorbit cu mămica și la  stat pe Facebook chiar și în autobuz, să poată comenta mai lejer la statusurile Andreei Marin și a altor monștri sacri care nu îmi vin acum în minte, că am făcut tot posibilul să uit de ei. Sau un laptop, cel mai scump, eventual Apple, ca să poată descărca mai bine filme de pe torente. 

Dar tehnologie care să îi faciliteze activitatea profesională, nu, nu o interesa. Nici măcar un excel acolo, să țină o situație cu școlile care au contract cu muzeul, sau cu persoanele importante gen alți directori numiți politic și diverși membri de partid cărora le trebuiau date materiale promoționale gen agende, pixuri, plase de pânză, umbrele, că altfel se supărau și făceau coadă la Director să se plângă. "Nu știu, fată, să fac in Excel. Fă tu, dacă știi". Și o lăsam în pace, să mai vadă și ea un episod din Prison Break, că uite acuși se făcea ora 16:00 și trebuia să plece acasă.

Și totuși stătea cu orele în biroul Directorului. Mă tot întrebam ce face acolo atâta timp. Până când într-o zi a trebuit să dau niște telefoane urgente și am văzut că nu pot să ies în exterior, că era linia Directorului ocupată. Și a fost ocupată vreo oră, cred că și-a sunat toată familia de pe telefonul muzeului. Am intrat până la urmă să o rog să mai taie din ele, totuși.  Înțelegeam că are neam mare și trebuie ținuți toți la curent cu bârfele curente și cu lăudăroșeniile despre cum ține ea muzeul în spate dar totuși, eu chiar trebuia să dau niște telefoane. Am găsit-o răstignită în scaunul de piele, cu cracii pe masă, mâncând pește cu usturoi și vorbind la telefon. "



Cartea va fi publicată gratuit, în format ebook, pe Amazon, dar dacă situația materială vă permite, puteți contribui financiar la acest proiect, făcând o donație.  Toți donatorii vor primi cartea în avans. 





Mulțumesc.