Cuvinte de bun ramas

Am uitat de vremea cand aerul nu-mi era de ajuns daca nu il respiram cu tine, cand visele imi erau gri daca nu le visai cu mine, am uitat de vremea cand maine avea sens doar pentru ca pentru mine, tu erai maine, cand privirea mi se stingea daca vreo secunda nu se impletea cu a ta, cand imi simteam sufletul cald, arzand cand mocnit, cand brutal, pentru tine.
Ne-am iubit cumplit pana ne-am epuizat de simtire, pana cand am uitat ca ne-am cautat in toate vietile noastre, pana cand am uitat eu de mine si tu de tine, pasind tristi prin viata cu identitatile ciobite. Am simtit cum ma pierd incet, cum imi e din ce in ce mai greu sa ma gasesc si atunci...atunci m-am vrut inapoi. Si am plecat...
Am plecat in zbor usor de aripi noi, cu sufletul gol de tine dar clocotind de alte alte iubiri neincepute, nestiute, atat de vag si sublim banuite.
Alunec in inceputuri ca in asternuturi de matase. Ma las sa ratacesc in ele, pierduta in senzatiile mereu noi, mereu intense. Anihilez ratiunea pentru ca fiecare secunda de inceput sa fie neinteleasa, pe deplin misterioasa.
Alunec in sfarsituri cu o senzualitate ce in nici un alt fel nu poate fi ostoita. Cu ganduri viguroase galopand prin mintea ce pare abia trezita dintr-un somn greu, alerg spre ceva care nu este, dar care cu siguranta va fi. Si daca nu va fi, altceva nou si sublim va astepta sa fie inceput si multa vreme neinteles, misterios. Sfarsind, las in urma bucati de mine, pretioase si atent slefuite de tumultul necenzurat de trairi aproape suprarealiste ce urmeaza inceputurilor incoerente si indecent de nesigure si alerg zorita, cautand haotic alte inceputuri si alte suflete pline, in care pierzandu-ma, sa ma caut iarasi si iarasi, mereu slefuind alte bucati de mine.
Te las in urma cu adieri de gene triste si inlacrimate, agatat de amintiri colorate si fragile ca niste piese de puzzle solitare si ratacite, amintiri din vremea cand noi nu eram noi, din vremea cand noi eram altii.
Incerc sa te iert ca nu uiti, ca altei povesti nu-i faci loc, ca in sufletul gol de noi urla nimicul, cand atatea iubiri plutesc printre lumile astea...
Incerc sa te iert ca ochii tai impaienjeniti de tristetile noastre, nu vad ca daca maine e sumbru fara mine si timpul care urmeaza pare lent si degeaba, candva vei trai un maine in care eu nu voi mai exista si alte rasete de femeie zglobie iti vor tivi zilele cu fericire.
Incerc sa te iert ca nu cauti un sfarsit inceputului in care ai alunecat alaturi de mine si plec...in zbor usor de aripi noi spre alte povesti care isi asteapta nerabdatoare inceputul si sfarsitul.