Sunt din nou, eu cu mine, la inceput de drum. Ieri am hotarat sa o iau de la capat. Nu ma sperie inceputurile. Ma ajuta sa ma regasesc cand incep sa ma pierd, sa ma adun la un loc, bucata cu bucata, sa invat iar despre mine ce am uitat in timp ce invatam despre el.
Asa fac eu. Ma pierd pe drum cand nu mai sunt una si devenim doi. Insetata de el, ma pierd in mintea lui, in sufletul lui, in incercarea de a-l patrunde cat mai adanc, de a invata despre el, de a deveni una cu el.
Cristian a fost o intamplare. Si ce-mi plac intamplarile frumoase ca el, ivite din senin, in zile banale, cu soare afara, probleme la serviciu si muzica buna in casti.
Cu Cristian ma stiam de multa vreme. Vorbeam des, dar abia in ziua aceea ne-am spus totul. Ne priveam in ochi in fiecare zi, dar abia in ziua aceea ne-am vazut.
Si apoi, ceva vreme ne-am mirat unul de celalat si ne-am iubit frumos. El se mira cand il invatam cum sa fie fericit in fiecare zi, in fiecare minut. Ii aratam cum fericirea totala la care asipra el, este alcatuita din lucrurile mici, banale pe care le facem zi de zi si nu le observam pentru ca ochii nostri cauta nemarginitul si neatinsul desi sufletului nostru ii trebuie atat de putin ca sa fie plin. Eu ma miram ca ii era teama sa se descopere, ca ii era teama sa faca lucruri atunci cand avea chef doar pentru ca avea chef, ca ii era teama sa vrea lucruri marunte.
Povestea mea de iubire cu Cristian a inceput ca o provocare. Cristian era sigur pe el. Cristian era rece. Cristian era inchis ermetic pentru toata lumea. Cu Cristian vorbeai ore intregi fara sa iti spuna nimic, pe Cristian nu il simteai, nu il intuiai.
Am hotarat sa intru in lumea lui. Dar nu am vrut sa intru prin efractie. Am vrut sa-mi deschida el usa larg, sa ma pofteasca inauntru.
Am inceput prin a-l aduce pe el in lumea mea, cate putin in fiecare zi. Sa ii arat ca daca el nu stie ceva, nu inseamna ca acel ceva nu exista ci doar asteapta sa fie descoperit.
Fericirea pentru Cristian inseamna rutina. Daca in rutina lui zilnica aparea o eroare, el era nefericit. Eu ii zambeam amuzata si ii faceam apologia erorii. Si ii explicam cum poate deveni minunata o eroare. De exemplu, sa ne luam o zi de concediu intr-o miercuri, fara nici un motiv serios, doar ca sa ne trezim la pranz, sa facem dragoste, sa mergem sa mancam clatite in oras, apoi sa cumparam carti, dvd-uri si ciocolata, sa ne intoarcem acasa, sa facem iar dragoste iar seara sa facem tocanita de legume, sa ne uitam la desene animate, sa radem mult, sa bem un ceai, sa facem dragoste si sa adormim tarziu.
In timp ce invata sa vada lumea prin ochii mei si fie fericit pentru ca este soare afara, pentru ca la radio este una dintre melodiile lui preferate si pentru ca ne-au iesit spaghetele gustoase, Cristian imi deschidea usa sufletului sau. Cate o clipa, apoi cate doua, cate trei…Lacoma, aruncam ocheade inauntru. Vroiam sa vad cum este acolo, la el in suflet. Parca eram un agent imobiliar in cautarea apartamentului perfect. Vroiam sa vad daca este spatiu suficient, daca este lumina si caldura, sa imi pot intinde sentimentele si gandurile asa cum o planta luxurianta isi intinde frunzele mari, pline de seva.
Si asa, facand greseli frumoase, razand de ele, incercand lucruri noi si periculoase (cum ar fi puratul unei camasi de culoare mov) Cristian mi-a deschis usa. Si mi-a deschis usa atat de larg, ca as fi putut intra cu toate tancurile din lume acolo. Un timp a fost frumos in inima lui Cristian. Era asa cum sperasem: cald si bine. Si nu mai primea pe nimeni in vizita. Eram doar noi doi, jucandu-ne cu dragostea, cu fericirea de a fi impreuna.
Intr-o zi, Cristian nu a vrut sa se mai joace. Se jucase prea mult, se departase de punctul initial, de locul in care se daduse startul si i s-a facut frica. Nu intelegea cum a reusit sa ajunga atat de departe si nu intelegea nici de ce ii este frica. Era fericit si ar fi vrut sa ramana la fel de fericit, dar fara sa mai inainteze vreun pic. Cristian vroia sa ramana pe loc si vroia ca eu sa raman cu el.
Nu ma gandisem niciodata ca este un om slab, fara curaj, ca ii este frica de drumurile lungi, pline de neprevazut, ca ii este frica de drumurile in doi.
Cand Cristian a fugit, l-am lasat. Cand am vrut sa fug dupa el, nu m-a primit.
Cand Cristian a fugit, am fost nefericita. Cand am vrut sa fug dupa el si nu m-a primit, m-am eliberat.
Drumul in doi este minunat. Drumul in unu, doar tu cu tine, poate fi trist sau poate fi vesel. Depinde pe unde o iei.
Dar cand stai pe loc, este ca si cum ai muri.
Incepusem sa mor cate putin, in timp ce il asteptam pe Cristian sa prinda curaj sa continue drumul alaturi de mine. Nu am putut sa ma las sa mor de tot. Vroiam sa mai rad, sa mai plang, vroiam sa mai fac greseli, vroiam sa mai cunosc oameni, sa mai ascult muzica, sa mai citesc carti, vroiam sa dorm, sa ma trezesc, sa visez cu ochii deschisi, sa sper…vroiam sa mai traiesc.
Stau in spatele usii la care suna Cristian. Stiu ca ar vrea sa mearga inainte. Stiu ca nu poate. Stiu ca stie ca nu poate. Cel putin, nu acum. Stiu ca el o sa mai stea pe loc o vreme. Stiu ca eu nu pot sa stau pe loc. Asa ca, o iau pe alt drum, singura.
Merg inainte, doar eu cu mine si ma regasesc cu bucurie la fiecare pas. Ma opresc din cand in cand sa admir privelistea, sa respir cu nesat, sa fiu fericita pentru simplul fapt ca nu stiu ce urmeaza. Din cand in cand, mai privesc inapoi, cu drag, cu tristete, cu zambetul pe buze si cu lacrimi in ochi. Nu ma intorc din drum…Dar poate ma ajunge Cristian din urma…
No comments:
Post a Comment