Poveste de dragoste cu Maria

Diminetile mele sunt infricosatoare si innegrite de gandurile suicidale care imi ingheata sufletul ca un crivat nemilos. Nu, nu sunt un barbat nebun. Sunt doar un barbat nefericit. Sunt ca o conserva goala, inutil si inert. Nefericirea ma doare pana la ultima celula si o simt cum imi alearga cu cruzime in vine cautand drumul spre inima, sa o axfixieze, sa o opreasca din ticaitul ei vital.

Din cand in cand, imi amintesc cum o iubesc pe Maria. Cum am pierdut-o. Cum nu pot s-o uit. Si atunci totul doare mai tare si dorinta de a ma sfarsi atunci, pe loc, devine cea mai puternica simtire ce mi-a izvorat vreodata din suflet. Se spune ca iubirea ne face mai buni, mai senini, mai impacati cu noi. Pe mine iubirea m-a facut sa ma urasc, sa ma detest, sa nu ma mai vreau pe lumea asta. Sunt un neputincios, o eroare in randuiala umana si astept cu nerabdare sa dispar.

Anul trecut eram Cristian, un barbat frumos si un afacerist de succes. Credeam ca am lumea la picioare, ca nimic nu imi poate sta in cale. Tot ce aveam, venise cumva de la sine. Pentru nimic nu ma ostenisem vreun pic. Vroiam, luam. Acesta era algoritmul vietii mele. Nu iubisem niciodata o femeie. Treceam printre ele si prin ele ca trecatorul grabit pe Calea Victoriei. Interactiunea era trecatoare si neinteresanta. Nu le luam in seama, erau insignifiante pentru mine. Simple accesorii. Asa cum eticheta unui eveniment te obliga sa porti o anumita tinuta, tot asa imi alegeam eu femeile, in functie de imprejurare si de dispozitie. Cele inteligente ma insoteau la receptii elegante, cele frumoase ma insoteau in dormitor. Cele inteligente ma faceau sa par lipsit de superficialitate in lumea buna, cu cele frumoase eliminam haosul hormonal.

Si mai era Maria. Maria a fost episodul pilot al seriei de drame care a urmat. Maria s-a indragostit de mine, ca toate celelalte, de altfel. Era cumva diferita, fara sa pot intelege in ce fel. Doar ca trecerea ei pe langa mine, lasa mereu in urma o dara de parfum si puncte de suspensie… Parca mereu ramanea ceva neterminat.
Fiecare intalnire, intamplatoare sau nu, o pregatea pe urmatoarea, fara vorbe si programari.

Am fost contrariat. Si am vrut sa o am. Maria nu a vrut sa fie una dintre celelalte si, riscand sa devina niciuna, a zambit zglobiu intr-un refuz categoric. Nu a inteles ca, doar pentru ca o vreau, trebuie sa o am, ca ea, ca si celelalte mi se cuvin. Asa credeam atunci. Ca tot ce vreau, de la camasi la femei, mi se cuvine, doar pentru ca imi doresc.

Pe femei nu le-am considerat niciodata usuratice, doar disponibile. Nu m-am gandit niciodata ca unele dintre aceste femei poate s-au culcat cu mine pentru m-au placut, pentru ca, intr-un fel intrevedeau o poveste de dragoste cu mine. Ce credeau ele, ce simteau ele, nu avea vreo importanta pentru mine. Nici o clipa nu am fost vreodata atent la femeia cu care faceam sex. Eram eu si cu accesoriul cerut de imprejurare. Actul sexual implica o femeie, deci in actul sexual, femeia devenea accesoriul meu, asa cum la o serata eleganta, accesoriul meu era o cravata scumpa. Cu diferenta ca, poate cravata o alegeam cu mai multa atentie.

Maria a fost prima si ultima femeie care zile intregi, m-a tinut cu ochii larg deschisi, intr-o mirare continua. Cumva, regulile mele nu se aplicau la jocul acesta amoros. Si altele nu stiam. Am inceput sa inventez reguli noi dar Maria radea si nu juca dupa ele. Simteam cum pierd si pierderea o resimteam intr-o durere fizica. Atunci am hotarat sa joc dupa regulile ei, pentru ca, pana la urma, ma interesa doar sa ies castigator, adica sa o am pe ea. Intr-o inertie calculata diabolic, m-am lasat sa alunec in jocul ei, jubiland satisfacut cand imi imaginam deznodamantul: eu victorios cu Maria in patul meu.
Dar, ca o veritabila Alice in Tara Minunilor, am ajuns intr-o lume cu totul noua. Maria m-a plimbat duminica dimineata in parc si joi seara m-a dus la teatru. Maria mi-a spus ca petrecerea atat de mediatizata de vineri seara este prea putin interesanta fata de ceea ce se va intampla la ea acasa. Si asa, mi-am petrecut seara de vineri, in costumul luxos, la Maria in bucatarie, invatand sa fac spaghete si sa rad la filme de comedie. Maria m-a dus in cafenele boeme si mi-a aratat cum se desfac cartile in bucati ca sa deprind sensuri ascunse. Mi-a aratat cum se citesc cartile cu sufletul si nu cu mintea. Cu Maria, am descoperit un alt gust al mancarii in palpairi de luminari si am invatat sa fac dragoste. Cu trupul si cu tot sufletul. Saptamani dupa saptamani, Maria mi-a aratat mii si mii de feluri de a fi fericit si de a ma iubi. Nu mai stiam daca ne mai jucam, si daca da, dupa ale cui reguli. Nu eram sigur ca invinsesem, desi o aveam pe Maria in patul meu in fiecare noapte. Pluteam cumva intre mine si eu, extatic dar nefericit, imbatat de senzatiile noi care isi faceau culcus si se inmulteau prolifice in sufletul meu, dar ametit de neintelegere. Mintea mea isi cerea tributul de ratiune. La inceput slab, abia simtit. Apoi mai tare. Apoi mai violent, din ce in ce mai violent, imi auzeam mintea urland: VREAU SA INTELEG. Si atunci m-am oprit. M-am oprit ca dintr-un dans ametitor, obosit si cu pupilele marite de adrenalina.
Mi-am dat shut down de la lumea incojuratoare si am analizat: plutesc, mi-e bine, sunt fericit. Cand n-o am langa mine, ma doare si nu mai pot face nimic pana cand nu vine si o vad si o simt, ca intr-un sevraj nemilos. Cand o am, ma imbat cu ea, ma incarc fizic si psihic cu ea, imi dau cu parfumul ei s-o simt aproape in fiecare secunda in care ea nu este cu mine. Concluzia: sunt dependent, relatia noastra e simbiotica, fara ea ma sting incet incet. Maria e drogul meu, slabiciunea mea, ma domina, ma stapaneste si ma transforma intr-un nevolnic. Si astfel, mintea mea cruda, rationala, a inceput dezintoxicarea.

Nu puteam sa renunt brusc. Imi era teama ca va fi fatal. Pentru mine. La ea nu m-am gandit nici un minut, nici o clipa macar. M-am mutat temporar in alt oras, pretextand o noua afacere. Fiecare intentie a ei de a veni in vizita era curmata de la prima silaba. Sufletul meu plangea de dorul ei dar mintea mea rationala nu imi dadea voie sa-i ascult suspinele. Inconstient, am inceput sa caut farame de Maria in alte femei. In multe femei. In zeci de femei, de toate felurile. Una avea parul ei. Una avea parfumul ei sau rasul ei. Alteia ii placeau aceleasi filme. Alteia aceeasi muzica. Una avea o rochie ca a ei. Alta citea o carte ca ei. Niciuna nu era EA.

Tot cautand-o, am inceput sa ma intreb de ce o caut, cand o am. Cand e a mea, stiu ca e doar a mea! De ce ma pierd in atatea femei, de la care nu retin nici un detaliu, parca sunt stalpi de inalta tensiune ce-mi trec prin fata ochilor in goana trenului? Tot ce inteleg din ele este ca nu sunt Maria.
Si asa, a trecut o vreme. Intr-o zi, Maria n-a mai sunat. Si nici ziua urmatoare. Si nici peste o saptamana. Nu m-am panicat. Pentru ca Maria cu siguranta ma adora, cum sa nu ma adore, doar sunt barbatul caruia nici o femeie nu-i spune nu. Maria e a mea, stie ca e o privilegiata, stie ca trebuie sa ma astepte SA INTELEG. Si in timp ce eu tot nu intelegeam, Maria nu a mai sunat deloc. Intr-o dimineata cu soare mult si miros de flori de tei am sunat-o eu. Eram putin trist, putin singur, vroiam sa ii aud vocea calda, sa ma inveseleasca putin. Stupoare. Numarul era nealocat. Intr-o presimtire neagra, am urcat in masina si am gonit spre Bucuresti, spre apartamentul Mariei. Vroiam sa fie o greseala, vroiam ca Maria sa fie acolo, sa ma astepte calda si rabdatoare, fericita ca m-am intors, sa ma imbratiseze, si sa-mi dea un ceai cald cu biscuiti in bucataria ei galbena, cu flori colorate in geam.

Maria nu a mai raspuns la usa aceea niciodata. Am stat ore intregi in scara blocului ei, in miros intepator de pipi de pisica, sunand la usa apartamentului candva plin de noi, acum atat de gol si sunand de sute, de mii de ori la numarul nealocat. Acolo, in mirosul intepator de pipi de pisica, am inteles tot ce am incercat sa inteleg in cele cateva luni departe de Maria. Ca o vreau pe ea. Sau nimic...
...si acum...umblu pe strazi incercand s-o zaresc o secunda. O caut iar in siluete de femei, in zambete fericite si nu mai stiu daca a fost adevarata sau doar am visat-o. Si urlu la viata asta, sa se opreasca, sa inceteze, ca intr-un act sexual din care se scurg ultimele picaturi de orgasm.
Sunt doar un barbat nefericit. Sunt ca o conserva goala, inutil si inert. Ma urasc, ma detest, nu ma mai vreau pe lumea asta. Sunt un neputincios, o eroare in randuiala umana si vreau sa dispar. Si o iubesc pe Maria de la care nu mai am decat un numar nealocat si o poveste de dragoste. Povestea noastra de dragoste.