Noaptea este caldă și cuvintele sunt puține. Dar gândurile sunt nenumărate. Avem un million de gânduri prizoniere între noi doi și nici măcar un cuvânt care să le elibereze. Avem doar zâmbete, priviri, atingeri și speranțe că nu vom înțelege greșit.
Nu știu în ce fel să-l citesc. Nu este o carte, să-l țin în mână, să-l răsfoiesc pagină cu pagină, să zăbovesc asupra unui rând până îi deslușesc înțelesul. Așa că, probabil avem și un milion de semne de întrebare între noi.
Aș vrea să existe un muzeu al primelor dăți, cu expoziții de nerăbdare, speranțe, dorințe, întrebări, temeri, nesiguranță, zâmbete timide, săruturi furate, îmbrățișări pătimașe, să mergem acolo de fiecare dată când ceva ni s-a întamplat pentru prima dată acum prea mult timp, ca să nu uităm vreodată.
Pentru că nu trebuie să uiți cum este să simți tot și să nu știi nimic. Nu trebuie să uiți cum este să ghicești, să te întrebi, să te miri. Nu trebuie să uiți ziua care a fost fermecată doar pentru că nu s-a mai întâmplat vreodată.
Ne ținem de mână și nu întrebăm nimic. Visăm un million de vise, gândim un million de gânduri, zâmbim un million de zâmbete. Noaptea este blândă și cuvintele sunt puține. Săruturile sunt multe și atingerea lui este caldă. Este doar un băiat pentru restul lumii, dar în seara asta, pentru mine, el este lumea toată.
1 comment:
ce frumooooooooooooos:)
Post a Comment