Rătăcită

Mi-ar fi plăcut să mă nasc din împreunarea rușinoasă a unui marinar grec și a unei prostituate thailandeze, o împreunare scurtă și animalică, într-un bordel sordid, de pe o stradă pestriță și urât mirositoare. El să fie pe uscat pentru prima dată după șase luni, dornic de o femeie, orice femeie și beat de votka, prea multă votka iar ea să fie întristată iremediabil de viața de curvă, cronic nefericită și grăbită să ajungă acasă, să fiarbă oreaz pentru cina fraților mai mici.

Mi-ar fi plăcut să mă nasc din aventura de-o oră a unei turiste britanice, blondă, pistruiată și arsă de soare, cu un marocan înalt, frumos, cu pielea smeadă și întunecată și cu ochii reci, goi și nemiloși, de traficant de droguri. Englezoaica să se dea pe o linie de cocaină, pe o plajă din Marbella, iar marocanul să-și ia plata grăbit, din picioare, indiferent și brutal. 

Mi-ar fi plăcut să mă nasc dintr-o căsătorie aranjată și nefericită, într-un sat sărac din India. Mama mea, tânără și abuzată, să-l ucidă pe tatăl meu, bătrân și libidinos, în patul nuptial, după noaptea de iubire forțată cu care i-a fost datoare prin contract, apoi să fugă în lume despletită, isterică, cu mine crescând în ea în șoaptă, cerșind azil la ambasade de țări miloase cu nefericiții. 

Mi-ar fi plăcut să mă nasc din pasiunea păcătoasă a unui bărbat curvar care își înșeală nevasta cu femeia naivă și credulă, cu coc și colier de perle false, întâlnită la un concert simfonic, și durerile facerii să fie amestecate cu dureri de suflet zdrobit, de suflet mințit, de suflet părăsit.

Mi-ar fi plăcut să fiu abandonată pe scările unei biserici, să port toată viața cu mine acest mister al originii și fizionomia să-mi fie ambiguă, a cuiva de oriunde.

Poate că dacă m-aș fi născut din tumult, din păcat, din ură, din nepăsare sau din neconvențional, aș știi de ce nu-mi găsesc locul sau poate că aș știi unde să-l caut. Aș știi că în sângele meu fierb rămășițele a prea mulți strămoși și aș știi de ce în mintea mea, prea multe voci ancestrale strigă în prea multe limbi pe care nu le înțeleg.

Aș știi de ce  am dorul ăsta de ducă nebun în picioare, dorința de a străbate lumea în lung și-n lat până când țările devin un ghem de amintiri și de oameni care cândva au însemnat ceva. Aș știi de ce vreau să mă pierd pe străzi care nu știu unde duc, de ce vreau să privesc în ochii localnici pentru care nu exist, de ce mi-e sete să aflu povești despre nimic de la oameni pe care n-o să-i mai văd niciodată, și care vor trăi în mine doar până când le voi uita poveștile.

Aș știi de ce am atâtea întrebări și de ce nu-mi ajung răspunsurile și poate aș știi dacă drumul ăsta sinuos pe care gonesc fără țintă duce undeva…Sau poate că n-aș știi, dar poate că nu mi-ar mai păsa…