Eu, Berlinul, musicalul și vampirii

Bine, dacă insistaţi, o să vă spun ce am făcut la Berlin. O să încep cu momentul culminant, că restul e mai plictisitor.

Înainte să începem, vreau să vă uitaţi la clipul acesta. Nu, serios, uitaţi-vă, că altfel nu vă spun. Pe bune. V-aţi uitat? Ok. Probabil l-aţi remarcat pe băiatul îmbrăcat mai fără haine, aşa. Da, şi eu l-am remarcat. Despre el este povestea pentru că, nu-i aşa, în ultimul timp toate poveştile mele sunt despre băieţi dezbrăcaţi sau despre cum îi dezbrac, de zice lumea că sunt obsedată. Dar eu, de fapt, sunt doar foarte, foarte sinceră.

Să revenim. Pe 30 decembrie am fost la musical-ul "Dansul vampirilor", regizat de Roman Polanski. Primul musical la care am fost vreodată şi la care m-am dus ca vaca în lucernă, fără să dau dau şi eu un search pe google, să ştiu şi eu la ce mă uit. Am avut backstage pass, deci am intrat pe la intrarea artiştilor, am hălăduit prin culise, mi-era şi frică să nu se ridice cortina şi să mă trezesesc pe scenă, doamne iartă-mă. Apoi am mâncat ceva la cantina artiștilor, după care ne-am ocupat locurile în sală. O plasatoare ne-a întrebat ce dorim să bem la pauză, ca să fie totul pregătit când ieşim, ce mai, mă simţeam de viţă nobilă, pentru câteva ore am şi uitat că tata e de la Pleniţa, mă simţeam aşa, cum să zic, ca o aristocrată. Am zis că vreau cafea la pauză, pentru că aşa au zis şi fetele cu care eram, fete care sunt foarte cuminţi, prea cuminţi, dar bineînţeles, că odată ajunsă afară, mi-am luat un pahar cu şampanie. După cafea. Sau înainte? Nu mai ştiu exact dar pe bune, chiar contează?

Totuși, să lăsăm băutura şi aerele mele de ţărancă scăpată la oraş, şi să revenim la musical. Decor spectaculos, costume frumoase, artişti talentaţi. Acţiunea se întâmplă într-un sat din Transilvania, bineînţeles (le-am zis nemţoaicelor că d-aia le-am adus la spectacol, ca să-mi cunoască familia) şi primul act a fost în mare neinteresant pentru mine. Hangiul şi-o trăgea cu servitoarea, nevastă-sa suferea, au venit doi oaspeţi, un profesor, vânător de vampiri şi tânărul său asistent, care asistent s-a îndrăgostit de fata hangiului etc. Probleme domestice atât de banale că era să și adorm de câteva ori. Noroc că era muzica dată tare. 

Până la urmă apare și vampirul, care se îndrăgosteşte şi el de fata hangiului şi o invită la el la palat, la un bal, promiţându-i marea cu sarea şi un burete mai mare (tipei îi plăcea să facă baie). Şi de aici a început să-mi placă şi mie, pentru că mie îmi plac personajele disfuncţionale, în general, care trăiesc fel şi fel de drame şi se zbat interior de le ia mama dracu' și aproape sigur sfârșesc prost. Aşa sunt eu mai ciudată, ce vreţi. Deci începuse să-mi treacă somnul iar la scena din clipul de mai înainte, evident că mi-a sărit somnul de tot. Uite aşa m-am ridicat în scaun, vioaie, şi cu un rânjet pe faţă l-am urmărit pe băiat cu admiraţie (citiţi poftă) şi mai că nu s-a trezit atleta din mine, să mă apuc să sar rândurile de scaune câte două-trei o dată, să dau buzna pe scenă, să mă ofer să fiu cina lui. Dar na că am fost cuminte şi nu m-am dus, am stat potolită la mine în scaun, doar eu și cu gândurile mele murdare. Și cu rânjetul de care v-am spus, pe față. 

Altă chestie care mi-a plăcut nespus, a fost că vampirul conte avea un fiu, Herbert, care era gay şi căruia i-a căzut cu tronc asistentul. Deci să recapitulăm: vampirul era dupa fata hangiului, fata hangiului era cu curu' în două luntrii (ba asistentul, ba vampirul), fiul vampirului era după asistent şi asistentul după fata hangiului. În scena asta, vampirul gay îi face curte asistentului. Mi-a plăcut mult cum l-a jucat actorul ăsta pe Herbert. Serios. Nu are prea multe scene în musical, dar l-am urmărit cu atenţie, şi chiar şi în scenele în care nu are replici, este foarte prezent și reușește să transmită ceva. Mi se pare că a construit o personalitate personajului său, că trecut dincolo de stereotipurile homosexualităţii. L-a făcut pe Herbert să fie o drama queen, cerşind atenţie, dar şi un fel de prinţesică ce-şi aşteaptă alesul pe cal alb. Foarte, foarte talentat băiat.

Drept pentru care, după piesă, ne-am reîntors în culise să îl caut, să îi prezint omagiile mele. Şi umblam noi brambura pe acolo când vedem un băiat, schimbat de costumul de scenă, fără perucă, doar cu machiajul. Stătea pe un scaun şi fuma şi el o ţigară. Zic:

- Hei, uite un vampir! Bună vampirule. Fetelor, el este vărul meu, pentru că, vampirule, eu sunt româncă, spun eu cu mare fală, ziceai că sunt direct fie-sa lui Dracula și că în buletin domiciliez la castelul Bran.

Vampirul râde şi mă întreabă dacă mi-a plăcut spectacolul. Zic că da, şi una dintre fete sugerează că ar trebui să fac o poză cu el.

Eu, subit cuprinsă de grijă, zic:

- Ei, lasă, că e în pauză de fumat. Şi aşa l-am ţinut destul de taină. O fi şi el obosit...

La care vampirul sare de pe scaun, vine lângă mine şi mă ia de mijloc:

- A, nu, e ok, pot să fac o poză cu tine, cum să nu!

A, păi bine atunci, cine sunt eu să las vampirii sexy să se roage de mine, nu? Şi îl iau şi eu de mijloc, adică vorba bine, că era ditamai hăndrălaul. Ei, şi simt eu la atingere aşa un spate puternic, plin de muşchi. Și cum mai era şi înalt şi frumos, nu mă pot abţine, şi plimbându-mi eu mâna pe spatele lui, zic:

- Wow, you are so big and strong!

El râde, eu mă lipesc şi mai tare de el, și între timp, anturajul meu se uita la noi şi râdea dar nimeni nu avea vreun aparat de fotografiat în mână.

Hotărâtă, intervin:

- Fetelor, dar totuşi, aparat avem? Că ţinem vampirul în picioare, o crede că faza cu poza e pretext ca să îl  pot pipăi eu mai bine...

Vampirul râde (normal, am fost chiar amuzantă), ale mele se trezesc şi ele şi încep să cotrobăie prin genți după aparate, care mai de care. În sfârşit, poza este făcută, eu mă dezlipesc (cu greu) de vampir, el se aşează înapoi pe scaun să îşi termine ţigara, când hop, apare alt vampir. Şi ăsta la fel, frumos de pica. Oftez prelung şi zic ceva ce ar fi trebuit doar să gândesc dar deh, mi-o mai ia şi mie gura pe dinainte, ce să fac:

- Doamne, că frumoşi mai sunteţi. Bine că nu trebuie să aleg între voi, că aş fi în mare, mare încurcătură.

Iar mi se pune audienţa pe râs iar vampirul nou venit, nebunaticul, îmi rezolvă imediat dilema:

- A, dar ne poţi avea pe amândoi, e ok.

Câtă generozitate, pe bune, dar am fost nevoită să refuz oferta, pentru că aveam de găsit un vampir gay, căruia, aşa cum v-am spus, vroiam doar să-i omagiez talentul artistic și atât, chiar dacă şi el era frumos de tot.

Ajungem iar la cantină, ne aşezăm la masă să bem ceva şi să ne uităm la actori, când mă anunţă prietenul nostru (cel care ne-a dus backstage şi care lucra în teatru și care era la curent că îl vânez pe Herbert), că gay-ul e chiar în spatele meu, ia masa cu soţia. Ei, şi aici am stat şi m-am gândit că o fi omul obosit după spectacol, mănâncă şi el şi petrece nişte timp cu nevasta înainte de următorul spectacol, unde mă duc eu moţ să-l rog să facă poză cu mine? Nu e frumos, zic. El m-a bucurat aşa mult cu talentul lui şi în schimb, eu îl deranjez de la masă. Da, măi, vedeţi că pot să fiu şi drăguţă? Dar să nu vă obișnuiți cu asta, că nu se întâmplă prea des.

Aşa că am părăsit teatrul și am plecat și noi să mâncăm ceva prin oraș. Și în timpul mesei, dintr-una într-alta, aflu că pe băiatul cu care am făcut poză îl cheamă Csaba Nagy. Mai râdem noi de momentul pozei, mai mâncăm etc. și până la urmă ajungem și noi acasă. Eu repede, pe youtube, să caut scena coșmarului. Dau căutare şi apare aşa: Carpe noctem Csaba Nagy. WTF?????

Adică vampirul drăguţ, amabil şi frumos care a insistat să fac poză cu el în culise şi pe care l-am smotocit oleacă, este exemplarul după care salivau toate muierile din sală la spectacol, inclusiv eu? Serios? Mă uitam la clip şi nu-mi venea să cred că eu pusesem mâna pe băiatul ala frumos. Mai caut pe google şi găsesc mărturii de la fanele lui, cum stau ele cu orele după spectacol pe la uşi, doar-doar or face poză cu el, dar că îl prind rar, că cică ar folosi altă ieşire pe care fanele n-au depistat-o încă etc. Şi eu, ce noroc chior, să dau nas în nas cu el şi să stau ca bleaga cu frumuseţea în braţe şi să nu îmi dau seama. Pai, daca imi dadeam seama, cu totul altfel ar fi iesit poza aia. Dar deh...Poate dacă nu ar fi avut atâtea haine pe el, mi-aș fi dat seama, totuși...Asta e...fuse și se duse...

Oricum, aceasta întâmplare m-a făcut să mă gândesc puțin la divinitate. Mai precis, fie dumnezeu ma iubește, chiar dacă eu nu cred în el, și e ok, adică sunt foarte mișto și e firesc să mă placă toată lumea, inclusiv dumnezeu, ori dumnezeu mă pedepsește că sunt atee și îmi blochează toate căile de acces dinspre calea cea dreaptă, pe care mă aflu momentan dar de pe care mă tot străduiesc să mă abat și nu reușesc. Ceva, ceva e, că altfel nu înțeleg ce am făcut să merit toate astea. Nici măcare nu le cer, nici măcar nu le caut. Dar să-mi fie de bine, totuși, și doamne, dacă ești acolo și îmi citești blogul, rogu-te, lasă băieții frumoși să vină la mine. Și concediază-l pe papa. Și fă și pace în lume, dacă tot te apuci de treabă. Mersi. Adică amin. 

Revenind la musical, să știți că nu știu germană. Am fost convinsă că mă voi uita ca curca în crăci tot spectacolul, dar nu a fost așa. Am înțeles povestea, chiar dacă nu am înțeles glumele. Decorul și jocul actorilor sunt mai mult decât lămuritoare iar muzica este un limbaj universal, până la urmă. Și bineînțeles, eu sunt și fluentă în body language, ceea ce probabil m-a ajutat enorm. 

Una peste alta, m-am îndrăgostit de musicaluri. Musicalul este un spectacol complet. Artiștii de musical sunt în același timp și actori și cântăreți și dansatori iar spectacolele sunt live, durează ani de zile și uneori sunt și două pe zi. O muncă gigantică, îi respect și îi iubesc pe oamenii care se înhamă la așa ceva, generozitatea lor e de-a dreptul copleșitoare.

Ei, cam asta fu cu musicalul. Mai am câte ceva să vă spun despre Berlin, dar e și mâine o zi iar săptămâna viitoare sunt chiar șapte zile. Să ne citim cu bine. Tchussie! (Adică pa în germană).