Raport de teren: ce făcui eu în weekend

Eu, sâmbătă, am încercat să mă trezesc devreme, dar n-am putut aşa că m-am trezit mai târziu, mi-am băut cafeaua şi am purces spre capitala ţării, care nu-i departe, doar la 210 km de cale ferată, dar CFR-ul e dat naibilui și e pus pe bătut recorduri aşa că am ajuns acolo după vreo patru ore. În tren nu mi s-a întâmplat nimic senzaţional că am citit. Vecinul de vizavi citea o carte cu bancuri şi să mor dacă a zâmbit vreodată. Eu am zâmbit mai mult şi citeam Virginia Woolf. Bine, eu zâmbeam de ce îmi aduceam aminte, nu de scriitura Virginiei, dar aşa, ca fază.

Cum am ajuns în capitală, direct la Antipa m-am dus, să văd The Human Body. Nu a fost nimeni impresionat de legitimaţia mea de la Muzeul Olteniei, pe care eu am prezentat-o cu maximă emfază, de ai fi zis că-s luată în spaţiu la The British Museum, şi alta nu. Aşa că am plătit intrarea, ce să fac? Dar a făcut toţi banii.

Mie de mică mi-a plăcut să învăţ despre ce are omul în el. Când am făcut operaţie de apendicită, la 13 ani, l-am rugat pe doctor să îmi facă anestezie locală, să văd şi eu ce-mi face. A zis că da, da şi m-am trezit peste trei ore. Vroiam sarmale şi eram supărată că o să pierd ultimul episod din Dallas, cu internarea mea în spital. În fine…

Mi-a plăcut expoziţia. “Cadavrele” alea mult hulite sunt foarte mişto, li se văd genele, sprâncenele şi chiar şi părul din fund. Habar nu aveam că, deși nici nu-l simt, ficatul nostru este atât de mare, în timp ce ovarele alea cât nişte căcăreze îmi provoacă uneori nişte dureri atât de atroce, că îmi vine să îmi bag mâinile în burtă şi să mi le scot aşa, pe viu. Am aflat că după vârsta de 40 de ani începem să pierdem din înălţime cam 3.81 cm pe an. Deci la 50 de ani voi fi Degeţica, ca să stiţi. E ok. Eu sunt mişto oricum. Şi cică oamenii cu IQ-ul mai dezvoltat, visează mai mult decât restul. Acum îmi explic visele mele colorate şi science-fiction. Le am de deşteaptă ce sunt.

Nu este nimic traumatizant la această expoziţie. Am urmărit reacţia copiilor şi erau toţi fascinaţi. Le arătau părinţilor ce oase şi muşchi au învăţat ei la şcoală. Este o expoziţie spectaculoasă şi educativă. În ce îi priveşte pe răzvrătiţii ăia de afară care strâng semnături pentru închiderea expoziţiei, cred că sunt plătiţi de BOR. Păi dacă sunt moartă, ce mai contează că putrezesc în pământ sau că devin material educativ? Sincer, eu prefer varianta a doua. Ca perspectivă, mi-ar plăcea mai mult să se uite oamenii la mine, decât să mă mănânce viermii.

După ce am terminat cu The Human Body, am căscat gura la expoziţia permanentă a muzeului. Aici am avut acces gratuit, graţie şi datorită job-ului meu plictisitor de la Muzeul Olteniei.  Nu ştiu cât am economisit, că nu ştiu cât e intrarea în mod normal, dar mor după gratuităţi, orice fel de gratuităţi.

This is how I roll

Ideea e că după ce m-am plimbat atâtea ore printre fiinţe împăiate, îmbălsămate, jupuite, secţionate, mi-am dat seama că viaţa este scurtă şi prin urmare am plecat să beau o bere în Centrul Vechi, cu nişte bloggeri mişto. Când am primit prima bere, am sărit de fund în sus că eu nu beau domne bere cu 0% alcool. Mi-au spus comesenii să beau liniştită, că are 7% alcool. Şi aşa am făcut şi bine am făcut că praf m-am făcut. Dar asta mai spre sfârşit. La început am făcut cunoştinţă cu Chinezu, care e un om mişto de tot, plin de viaţă şi de idei, apoi i-am cunoscut după cum urmează: pe Ianculescu Himself, care este un gentleman desăvârşit şi când i-am spus că aş vrea să ajung la budă fără să se vadă că am mersul mai clătinat, că nu ştiu pe unde s-o iau şi cum să mă întorc, m-a însoţit galant, ca pe o lady in distress ce eram, pe Andreea care m-a dus şi ea la budă şi dacă aş fi ştiut ce înaltă e, nu cred că mă mai duceam (eu sunt cam cât picioarele ei, aşa), pe Haotik, care doamne, cât vorbeşte, a trebuit să-i zică să mai tacă, pentru că n-aveam loc de el şi asta nu mi se întâmplă des, pe Roxana care este frumoasă de tot, parcă e o păpuşică de porţelan şi pe Manafu despre care am reţinut doar că are simţul umorului şi gropiţe, că am conversat cu el pe la a treia bere, care mi-a fost şi aproape fatală. Au mai fost și alții dar nu i-am întrebat de vorbă, că eu sunt mai timidă din fire, mă știți doar.

Mai rămăsesem doar eu cu Roxana la berea cu băieţii, când a venit să mă recupereze prietenul Bogdan, că eu nu mai ştiam nici să ies din cârciumă, darămite să şi ajung în Drumul Taberei. La Craiova nici atât. Şi cică am făcut spectacol şi pe stradă şi în taxi, şi mai ales în taxi, că mi s-a părut mie că taximetristul seamănă cu un indian şi l-am botezat Raj şi l-am întrebat dacă e din Punjab şi am vrut să-i dau şi-o bere cică. De ce știu eu cuvinte precum Punjab atunci când sunt băută, nu pot să-mi explic.

Mi-a dat Bogdan să mănânc şi zice el că n-am mâncat ci am înfulecat şi acum îi pare rău că nu m-a filmat. Şi mie. A doua zi m-am trezit foarte bine, mare noroc am că după ce beau mai mult decât e cazul nu sunt mahmură a doua zi. Am ieşit la o cafea cu Bogdan, o ultimă cafea în capitală până data viitoare, prilej cu care am aflat cum poţi să rămâi cu cicatrice la deget în urma unui concurs de scuipat. Dar asta e altă poveste.