Aseară am ieșit din cercul meu strâmt și am purces să socializez. Era și cazul, că sunt aici de aproape două săptămâni, timp în care am făcut niște incursiuni prin oraș, dar solitare. Nu mă plâng, pentru că eu sunt o companie deosebit de plăcută și niciodată nu mă plictisesc când sunt doar eu cu mine. Dar na, am nevoie de oameni, că din poveștile oamenilor mă hrănesc spiritual, oamenii mă inspiră, prin prisma oamenilor din jurul meu învăț despre mine, despre limitele mele și mai ales, despre cum să nu fiu eu ca femeie în general și ca ființă umană în special.
Și deci m-am dus la un language exchange care se întâmplă în fiecare miercuri seara în Zoo Bar din Leicester Square. Îmi plac întâlnirile de genul acesta, mă duceam la un language exchange și în Toronto, cred că acolo mi-am făcut cei mai mulți prieteni.
Îmi place caracterul informal al acestor meetups. Lumea șade care pe unde dorește, care pe unde apucă sau din contră, nu șade deloc și se plimbă de colo colo. Dacă dorești să exersezi o limbă anume, cauți un nativ din nația respectivă și te conversezi despre ce dorești tu. Dacă n-ai chef să exersezi nimic nu-i bai, stai de taină aiurea în tramvai sau bagi un flirt dacă interlocutorul ți-e pe placul inimii, totul pe muzică și voie bună, că doar e bar. Poți să vorbești cu o sută de oameni într-o seară sau doar cu unul. Poți să dai peste idioți sau peste oameni super mișto. D-aia e bine să vorbești cu cât mai mulți, că nu se știe de unde sare iepurele. Iar intratul în vorbă nu-i nici penibil și nici complicat, având în vedere că toată lumea e prietenoasă și zâmbitoare, că doar de-aia se află toți acolo, să cunoască oameni. Așa că totul decurge la modul cel mai direct și mai natural cu putință, gen my name is Lavinia, what's your name? Atât de simplu e, zău.
Aseară am vorbit cu niște italience cu un accent adorabil, și frumoase pe deasupra. Ele aveau 23 de ani și tenul aferent, strălucior și uniform, eu mă uitam la ele cu o mare ciudă, care eventual mi-a trecut când m-au întrebat dacă sunt studentă, că cică par de 26-27 de ani. Trăiască fondul de ten, zic.
Apoi am vorbit cu un britanic de seama mea care ajunsese acolo absolut întâmplător. Trecea prin fața barului, a văzut aglomerație și a zis să intre să vadă despre ce e vorba. I-a plăcut ideea și dacă tot era acolo, s-a gândit să își exerseze spaniola. Situația lui e un pic ciudată, în sensul că vorbește spaniolă foarte bine, dar nu înțelege spaniola vorbită. De obicei e invers. Am vorbit vreo cinci minute cu Felipe din Madrid și bietul britanic se uita la noi ca la un meci de tenis: cu gura căscată și cu capul când stânga, când dreapta, în funcție de cine scotea cuvintele pe gură. La sfârșit ne-a spus într-o spaniolă impecabilă că el n-a înțeles nimic.
Le-am întrebat și pe italience și pe britanic ce părere au despre români, că tot aud povești despre români discriminați în străinătate și despre cum ne detestă pe noi străinii. Și dacă tot am prins două italience și un britanic la aceeași masă, am zis să-i iau la bani mărunți, să văd și eu exact cum stă treaba pe teren. Italiencele mi-au zis că au o prietenă româncă și britanicul mi-a spus că el încă nu are nici o părere, așteaptă totuși cu nerăbdare ziua de 1 ianuarie 2014, când românii vor da năvală să facă praf Marea Britanie, după cum prezice mass-media. Apoi mi-a cerut numărul de telefon. Aaaa, și cu una dintre italience mi-am dat întâlnire miercurea viitoare. Deci, dragii mei, situația la fața locului nu e chiar așa de gravă, după cum vedeți. Ori am eu noroc chior și dau doar peste oameni mișto și deschiși la minte.
Am vorbit și cu prietenul meu chinezo-canadian pe care l-am cunoscut la Toronto, tot la un language exchange, de fapt. Și nu, nu ne-am întâlnit întâmplător, cum mi se întâmplă mie de obicei, ci ne-am dat întâlnire în prealabil, după ce observasem pe Facebook că după ce s-a plimbat un an prin America de Sud și prin Asia, într-un final s-a stabilit la Londra.
Apoi am plecat spre casă și pentru că de obicei mă cred mai inteligentă decât e cazul, am hotărât că sunt în stare să abordez o scurtătură, așa. după ochi, că hartă n-aveam. Ei, doar că n-am fost în stare, se pare, că am sfârșit prin a mă rătăci serios. Dar a fost frumos, că am ajuns prin China Town și prin Soho, de unde nu-mi mai venea să mai plec, deci, până la urmă, bine că m-am rătăcit, că Londra la miezul nopții e frumoasă, vie și colorată, de zău că nu-ți mai vine să te duci acasă.
16 comments:
Frumos mod de a face cunostinta cu oameni colorati, intr-un oras cosmopolit si un mod fain de descoperire prin ratacire. Poate te vei gandi si la un "va urma" la cele scrise mai sus :)
prima data cind am fost la Londra, s-a intimplat atunci cind cu bombele din metrou, asa ca am avut ocazia sa bat orasul la pas ca tot transportul in comun era inchis. Si m-am si ratacit ... :)
fataaa, ai plecat deja? se vede ca-s in urma rau cu cititul blogurilor. ma intelegi, m-am apucat de zugravit si pe deasupra ma mai si marit, deci gata cu scuzele si cu pretextele, ai inteles de ce ma mir asa :)
in alta ordine de idei: IOAI ce ma bucur pentru tine ca ai plecat in sfarsit si abia astept sa pot scrie si eu genul asta de articole de la Berlin :) iar genul asta de intalniri mi se par extraordinare. cand vin in Londra, de rebelion, ma duci si pe mine la unul? :P
Mi-e dor de Soho. Cand am fost prima data acolo, am ramas uimit. Cred ca radeau oamenii de mine la cat de cascat eram. In Chinat Town am mancat una dintre cele mai bune rate din lume. Recomand.
Te iau de ghid cand ajung acolo... :D
Cu siguranta voi scrie mai multe episoade din periplul meu londonez. Am multe regrete ca nu am scris pe masura ce descopeream Toronto si nu vreau sa repet greseala.
Eu ma ratacesc rar, desi de obicei nu am harta cu mine. Am un simt al orientarii afara din cale :)))) Dupa ce m-am ratacit in Soho saptamana trecuta, pot spune ca regret din suflet ca nu ma ratacesc mai des. E super sa te ratacesti!
Stiu prin ce treci, ca din cand in cand ma mai duc pe blogul tau. Eu nu fac atatea cate faci tu, si tot n-am timp de citit bloguri :))) Azi aflai de pe facebook ca ti-ai gasit rochia!!!!
Intalnirile astea, meetups se numesc, sunt bestiale. In Toronto le-am descoperit. Intra pe meetup.com si fa-ti cont. Le poti frecventa si la Berlin. Pana la Berlin, da, te duc la unul din Londra, cand ne vizitezi :)
Si eu o rata in China Town pe wishlist :)))) In seara aia de ratacire mi s-a pus :)))) Da, Soho e misto de tot, mi-a placut mult! Cred ca mai dau maine o tura.
Da, ghid sa te ajute sa te ratacesti...:)))
Oare pe la noi exista asemenea locuri? Ca tot mi-am propus eu sa invat spaniola si descopar ca nu ma trage inima sa stau cu dictionarul in brate toata ziua... :))
In Bucuresti exista sigur. Am cautat eu la un moment dat. Intra pe meetup.com si vezi ce gasesti. Eu asa am invatat spaniola la Toronto :))
Ai fi in stare sa te oferi ghid sau nu faci decat sa completezi debusolarea celui de langa tine? :))))
Eu si cand sunt ratacita merg de zici ca stiu unde ma duc:)) Nu ma panichez de fel, deci daca sunt cu cineva, nici nu-si da seama ca m-am ratacit :)))))
foarte tare, aud pentru prima oara de conceptul asta de bar pt language exchange..bine, eu sunt si salbatic, neumblat prin strainataturi mai deloc..am in schimb un prieten bun din copilarie stabilit in londra de vreo doi ani, tot trage de mine sa ii vizitez..poate ajung in barul asta: :D
Da-mi de stire, te duc eu :)) Sunt ca pestele in apa in barurile de genul asta :))
Post a Comment