Farsa

Am ajuns acasă după miezul nopții. Întuneric beznă și liniște deplină, semn că ei dormeau. Am intrat tiptil în camera mea, să nu fac zgomot. În timp ce căutam întrerupătorul, liniștea a fost spulberată de o muzică lugubră. Doar întuneric și muzica aia care îmi dădea fiori. Nu am mai reușit să aprind lumina. Ceva m-a prins de picior și urletul meu a pornit toate sistemele de alarmă din cartier...

Așa ar fi trebuit să fie...De fapt, a ieșit în felul următor:

Pe la 12, primesc mesaj de la sora mai mică: "Când vii?" "Acum aștept autobuzul", îi răspund eu. "Aha, deci ajungi cam într-o juma de oră..." zice ea. "Vrei să ajung mai târziu?" întreb eu candidă, gândindu-mă și eu ca omul că na, poate vor și ei să facă prostii foarte, foarte mari înafara dormitorului, atât de mari, că nu le ajungea o juma de oră... "Nu, nu, e ok", zice ea. 

Ajung acasă. Luminile stinse. Liniște mormântală, nici măcar sforăituri nu se aud. Parcă nici n-aș fi vorbit cu ei acum treizeci de minute. I-or fi extenuat prostiile, m-am gândit și am intrat rapid în baie, că făceam pe mine. Din baie, aud o muzică. Și-a schimbat Nică melodia la telefon, îmi zic eu, în timp ce nu mai terminam de făcut pipi. Și cântă muzica aia și cântă și cântă...Și eu fac pipi și fac...și fac... Băi, dar ce or fi făcut ăștia de dorm așa, să știu și eu, pentru când am insomnie, mă întreb. Încep să mă demachiez, dacă tot sunt în baie. După vreo zece minute, muzica aia oribilă se aude în continuare. Nu are cum să fie ton de apel, că durează de prea mult timp. Cred că au programat televizorul să pornească la vreun film de groază și ei dorm ca porcii și n-aud nimic. Ies din baie, mă uit în living, televizorul stins. Stau oleacă, să pricep de unde vine muzica. E clar că e pe aproape, dar nu-mi dau seama unde peștii mei e. Intru la ei în cameră, fie ce-o fi, doamne ajută să nu rămân cu traume, că am destule deja.

- Natalia, dormi?

Asta izbucnește în râs. 

- Ce-ai, fată? Ce puneți la cale?

Asta nu mai poate!

- Du-te în camera ta și prefă-te speriată!

Ok. Mă duc în camera mea, aprind lumina, mă uit în jur, nimic. 

- Stinge luminaaa!!! răcnește soră-mea.

Dau să sting lumina, când văd o mână ieșind de sub pat și apucându-mă de picior. Urlu ca din gură de șarpe, fug în hol, mă așez pe jos, într-o stare de semi șoc. Cred că mi-au curs și două-trei lacrimi.

Soră-mea și prietenul ei se amuză copios, melodia aia lugubră încetează (era coloana sonoră de la sperietură, care cânta de pe telefonul lui Nică, plasat ingenios printre pantofii din hol) iar eu mă gândesc dacă nu cumva aș fi murit de inimă în cazul în care în loc să poposesc în baie un sfert de oră, m-aș fi dus direct în cameră...Dar deh, așa e cu copiii...ei se țin de șotii și eu încerc să țin pasul...