Hai, că mi-am mai depășit puțin limitele

Mi-am dat seama că eu nu v-am povestit ce fac la Londra, înafară de plimbări. După cum prea bine știți, că s-a făcut mare tam-tam, nu pot lucra legal până una, alta, mai precis până la 1 ianuarie, când se vor ridica restricțiile pentru români. Deci, până atunci, nu prea am cum să arăt eu englezilor cât sunt de genială așa că m-am apucat să caut joburi la negru.

Inițial am mers pe ideea că aș putea să fiu babysitter, pentru că îmi plac copiii și am răbdare nemăsurată cu ei. Am fost la câteva interviuri dar n-am avut succes. O mamă a fost foarte sinceră și mi-a zis că nu arăt a posibilă dădacă. Și că ea ar vrea o dădacă pe care să o pună și la curățenie. Dar mie nici măcar nu-mi poate propune așa ceva. Și că i-ar plăcea pe cineva ca mine în preajma copiilor ei dar totuși, eu nu par de cursă lungă. Cică e sigură că dacă îmi găsesc un job pe măsura pregătirii mele, eu plec. Și că ea ar vrea pe cineva fără multe alte posibile alternative și oportunități, ca să-i stea măcar un an cu copiii. Că eu clar nu o să stau mai mult de câteva luni. Deci ați înțeles, sunt făcută pentru lucruri mărețe, cum ar fi să divid atomul în 14, nu pentru joburi umile, gen dădacă...

Așa că m-am reorientat spre ceva mai complex. Toată viața am zis că eu nu sunt capabilă să fiu chelneriță pentru că îmi scapă toate cele din mâini. Am făcut multe meserii de jos la viața mea: vânzătoare de kebab la mare, vânzătoare de haine, dădacă, dar să fiu chelneriță m-am ferit. Adică, eu îmi știu limitele, mă înțelegeți.

Așa că am decis să mai fac un pas înainte în dezvoltarea personală și să încerc să îmi depășesc încă o neputință. Drept urmare am purces la un interviu pentru un job de chelneriță, lăsând divizarea atomilor pentru mai târziu. La o adică, aproape toți marii scriitori au făcut meserii din astea sumbre, nu am auzit de nici un scriitor să se ocupe de studiul atomilor.

Și am ajuns la interviu. Restaurant indian, frumos, curat, modern, patroni tineri și chipeși. I-am privit în ochi și le-am spus răspicat cum că eu am experiență în domeniul ospitalității (n-am mințit, am lucrat în agenții de turism, da, știu, ei se refereau la restaurante, na, ok, am mințit un pic). Am fost angajată două seri pe săptămână, ceea ce nu e mare lucru, financiar vorbind, dar e mai bine decât nimic.

Cu siguranță s-au prins patronii cei chipeși că i-am mințit cu nerușinare la treaba cu experiența. A fost foarte clar din primul sfert de oră că nu am mai fost în restaurante decât cu unicul scop de a mânca și de a bea. Dar am asigurat pe toată lumea că sunt de o inteligență afară din cale și că învăț cu viteza luminii (asta nu a fost o minciună, a fost doar o foarte mică exagerare). Acum, după cinci weekenduri lucrate, îmi este foarte clar că poți să fii de o inteligență paranormală, dacă nu ești în stare să duci o tavă, nu ești și gata.

Dacă m-ați vedea, ați muri de râs. Tava o folosesc doar pentru pahare goale. Paharele pline le duc două câte două și merg cătinel-cătinel să nu le vărs. Ăsta e progres totuși, că la început le duceam unul câte unul. Comanda la mâncare o iau cu emoție în suflet și îi rog pe clienți să arate cu deștiu' pe meniu, că eu nu vorbesc mâncare indiană prea bine, deși o mănânc fluent. Și chiar dacă am mai învățat denumirile cât de cât, nu sunt în stare să mă uit la un platou cu mâncare și să spun ce este. Da, am zis că o mănânc fluent, problema e că eu, crescută fiind în comunism, cu mari lipsuri alimentare, mănânc orice, mănânc tot și dacă nu știu ce am în farfurie, nu-s curioasă, tac și înghit.  

De aceea mă aflu acum în această situație ingrată care nu îmi permite să promovez la full time. Că a zis unul dintre șefi că atunci când o să știu toată mâncarea din meniu, îmi dă full time. Acum am meniul în geantă și mi-am propus să mă fac expertă în mâncare indiană până vineri. Dacă n-oi învăța eu s-o și gătesc, nu știu ce să zic! Să vedem care pe care, zic.

Deci, la servit nu mă pricep, la mâncare nu mă pricep, băuturile am început să le învăț cât de cât (la capitolul băutură prind repede și din mers, am un talent nativ) dar în schimb fac ce știu eu cel mai bine, adică relații publice.

Vorbesc cu clienții, glumesc cu ei, îi fac să râdă, le învăț copiii cum să facă un castel din meniuri și barbeque din scobitori, dacă sunt bleagă și greșesc le cer un catraliard de scuze, scuze sincere, chiar se vede că îmi pare rău, mă duc mereu să îi intreb dacă e totul ok, îi rog cu apă, le dau chestii din partea casei, îi întreb dacă doresc să le împachetez mâncarea rămasă ca să o ia acasă, îi întreb de țările lor, le povestesc de țara mea, lustruiesc mesele până sunt exact cum îmi place mie să fie când merg la restaurant etc etc etc. Adică, am bunul simț să îmi suplinesc lipsurile cu ceva. Dacă tot ofer servicii mediocre clienților, măcar să îi binedispun. 

Una peste alta, îmi place jobul ăsta și nu cred că mai vreau să fiu dădacă. Cel mai mult îmi place că lucrez seara și nu mai trebuie să mă trezesc dimineața devreme. Nu am mai pus alarma de săptămâni întregi. Nu pot să vă explic cât urăsc alarma, cât urăsc să mă trezesc devreme, cât de non-matinală pot să fiu eu ca om. Apoi, îmi place că pot să mă holbez la oameni fără să par ciudată. Mă uit la ei în farfurie, la fețele lor, la cum se crispează când le întârzie mâncarea, cum se destind apoi în timp ce mănâncă și cât de fericiți sunt după ce sunt sătui. M-am gândit cum e cu foamea asta, frate! Dacă ți-e foame, nimic nu mai are valoare: nici mașinile, nici conturile bancare, nici elicopterele personale aliniate pe acoperiș. Tot ce vrei e o farfurie cu ceva de îmbucat, doar asta te face să zâmbești din nou. 

Apoi, mă pot băga în seamă cu băieții drăguți fără să pară că mă dau la ei și asta nu-i de ici de colo! În plus, am acces la bucătărie. Gust din toate chiar dacă nu știu din ce gust. Am fost și șmecheră, prima persoană cu care m-am împrietenit a fost bucătarul. Mi s-a părut o mișcare strategică din partea mea, dacă îl privesc galeș de două ori îmi face imediat garlic butter naan, o lipie cu unt și usturoi, atât de bună că îmi vine s-o fac sendviș, un naan între alte două naan. 

Alte avantaje: la sfârșitul turei mi se face un pachet pentru acasă și am voie și bere din partea casei. Și pentru că aici restaurantele se închid devreme, la miezul nopții sunt la mine pe canapea, cu o bere în mână și cu o grămadă de povești despre oameni în gând. Și cu ceva bacșiș în buzunar, pentru că amabilitatea și un zâmbet larg dezleagă limbile și deschid inimile și buzunarele.

Apropo de bacșiș, partea proastă e că la acest job trebuie să port pantaloni. Nu îmi place să port pantaloni, dar deloc! După ce învăț mâncarea, următorul pas e să îi conving pe șefi să mă lase în fustă. Mă simt mai fetiță în fustă ca să nu mai spun că bacșișurile mele ar crește exponențial. Nu că-s eu vreo frumoasă ci că s-a demonstrat științific (sigur au făcut cercetătorii britanici un studiu în acest sens, nu se poate altfel!) că băieților le plac mai mult fetele în fuste decât în pantaloni. Și cum 90%  dintre clienți sunt de sex masculin, zic că aș împăca și capra și varza, eu fiind varza, bineînțeles. 

Și pentru cei care mă compătimesc că "vai, săraca, a ajuns chelneriță la Londra, ce oroare!", zău, nu e cazul. Orice aș face la Londra sau în orice altă metropolă a lumii, e mai mișto decât să fiu intelectuală la Craiova. Mă rog, cel puțin pentru mine, pentru că eu nu dau doi lei pe statutul social.

Tot ce contează pentru mine este să trăiesc printre oameni relaxați și să simt că în fiecare zi pot să cuprind mai multe cu mintea și să simt cum cresc puțin câte puțin, nu ca intelectual, ci ca om, pentru că indiferent de meseriile pe care le voi avea, mereu, până în ultima clipă a vieții mele voi fi doar OM, nimic altceva.

Ori astea sunt greu  de realizat în România în general și în Craiova în special. Și stați blând, că mă refer numai și numai la mine, că nu știu exact cum sunt alții, doar despre mine știu lucruri precise, așa că nu dați cu parul. Poate că unii sunt fericiți și împliniți acolo unde eu n-am fost în stare să fiu. Asta e, nu toți suntem la fel și asta e cel mai frumos, până la urmă.