Pages

Tuesday, August 20, 2013

Hai, că mi-am mai depășit puțin limitele


Mi-am dat seama că eu nu v-am povestit ce fac la Londra, înafară de plimbări. După cum prea bine știți, că s-a făcut mare tam-tam, nu pot lucra legal până una, alta, mai precis până la 1 ianuarie, când se vor ridica restricțiile pentru români. Deci, până atunci, nu prea am cum să arăt eu englezilor cât sunt de genială așa că m-am apucat să caut joburi la negru.

Inițial am mers pe ideea că aș putea să fiu babysitter, pentru că îmi plac copiii și am răbdare nemăsurată cu ei. Am fost la câteva interviuri dar n-am avut succes. O mamă a fost foarte sinceră și mi-a zis că nu arăt a posibilă dădacă. Și că ea ar vrea o dădacă pe care să o pună și la curățenie. Dar mie nici măcar nu-mi poate propune așa ceva. Și că i-ar plăcea pe cineva ca mine în preajma copiilor ei dar totuși, eu nu par de cursă lungă. Cică e sigură că dacă îmi găsesc un job pe măsura pregătirii mele, eu plec. Și că ea ar vrea pe cineva fără multe alte posibile alternative și oportunități, ca să-i stea măcar un an cu copiii. Că eu clar nu o să stau mai mult de câteva luni. Deci ați înțeles, sunt făcută pentru lucruri mărețe, cum ar fi să divid atomul în 14, nu pentru joburi umile, gen dădacă...

Așa că m-am reorientat spre ceva mai complex. Toată viața am zis că eu nu sunt capabilă să fiu chelneriță pentru că îmi scapă toate cele din mâini. Am făcut multe meserii de jos la viața mea: vânzătoare de kebab la mare, vânzătoare de haine, dădacă, dar să fiu chelneriță m-am ferit. Adică, eu îmi știu limitele, mă înțelegeți.

Așa că am decis să mai fac un pas înainte în dezvoltarea personală și să încerc să îmi depășesc încă o neputință. Drept urmare am purces la un interviu pentru un job de chelneriță, lăsând divizarea atomilor pentru mai târziu. La o adică, aproape toți marii scriitori au făcut meserii din astea sumbre, nu am auzit de nici un scriitor să se ocupe de studiul atomilor.

Și am ajuns la interviu. Restaurant indian, frumos, curat, modern, patroni tineri și chipeși. I-am privit în ochi și le-am spus răspicat cum că eu am experiență în domeniul ospitalității (n-am mințit, am lucrat în agenții de turism, da, știu, ei se refereau la restaurante, na, ok, am mințit un pic). Am fost angajată două seri pe săptămână, ceea ce nu e mare lucru, financiar vorbind, dar e mai bine decât nimic.

Cu siguranță s-au prins patronii cei chipeși că i-am mințit cu nerușinare la treaba cu experiența. A fost foarte clar din primul sfert de oră că nu am mai fost în restaurante decât cu unicul scop de a mânca și de a bea. Dar am asigurat pe toată lumea că sunt de o inteligență afară din cale și că învăț cu viteza luminii (asta nu a fost o minciună, a fost doar o foarte mică exagerare). Acum, după cinci weekenduri lucrate, îmi este foarte clar că poți să fii de o inteligență paranormală, dacă nu ești în stare să duci o tavă, nu ești și gata.

Dacă m-ați vedea, ați muri de râs. Tava o folosesc doar pentru pahare goale. Paharele pline le duc două câte două și merg cătinel-cătinel să nu le vărs. Ăsta e progres totuși, că la început le duceam unul câte unul. Comanda la mâncare o iau cu emoție în suflet și îi rog pe clienți să arate cu deștiu' pe meniu, că eu nu vorbesc mâncare indiană prea bine, deși o mănânc fluent. Și chiar dacă am mai învățat denumirile cât de cât, nu sunt în stare să mă uit la un platou cu mâncare și să spun ce este. Da, am zis că o mănânc fluent, problema e că eu, crescută fiind în comunism, cu mari lipsuri alimentare, mănânc orice, mănânc tot și dacă nu știu ce am în farfurie, nu-s curioasă, tac și înghit.  

De aceea mă aflu acum în această situație ingrată care nu îmi permite să promovez la full time. Că a zis unul dintre șefi că atunci când o să știu toată mâncarea din meniu, îmi dă full time. Acum am meniul în geantă și mi-am propus să mă fac expertă în mâncare indiană până vineri. Dacă n-oi învăța eu s-o și gătesc, nu știu ce să zic! Să vedem care pe care, zic.

Deci, la servit nu mă pricep, la mâncare nu mă pricep, băuturile am început să le învăț cât de cât (la capitolul băutură prind repede și din mers, am un talent nativ) dar în schimb fac ce știu eu cel mai bine, adică relații publice.

Vorbesc cu clienții, glumesc cu ei, îi fac să râdă, le învăț copiii cum să facă un castel din meniuri și barbeque din scobitori, dacă sunt bleagă și greșesc le cer un catraliard de scuze, scuze sincere, chiar se vede că îmi pare rău, mă duc mereu să îi intreb dacă e totul ok, îi rog cu apă, le dau chestii din partea casei, îi întreb dacă doresc să le împachetez mâncarea rămasă ca să o ia acasă, îi întreb de țările lor, le povestesc de țara mea, lustruiesc mesele până sunt exact cum îmi place mie să fie când merg la restaurant etc etc etc. Adică, am bunul simț să îmi suplinesc lipsurile cu ceva. Dacă tot ofer servicii mediocre clienților, măcar să îi binedispun. 

Una peste alta, îmi place jobul ăsta și nu cred că mai vreau să fiu dădacă. Cel mai mult îmi place că lucrez seara și nu mai trebuie să mă trezesc dimineața devreme. Nu am mai pus alarma de săptămâni întregi. Nu pot să vă explic cât urăsc alarma, cât urăsc să mă trezesc devreme, cât de non-matinală pot să fiu eu ca om. Apoi, îmi place că pot să mă holbez la oameni fără să par ciudată. Mă uit la ei în farfurie, la fețele lor, la cum se crispează când le întârzie mâncarea, cum se destind apoi în timp ce mănâncă și cât de fericiți sunt după ce sunt sătui. M-am gândit cum e cu foamea asta, frate! Dacă ți-e foame, nimic nu mai are valoare: nici mașinile, nici conturile bancare, nici elicopterele personale aliniate pe acoperiș. Tot ce vrei e o farfurie cu ceva de îmbucat, doar asta te face să zâmbești din nou. 

Apoi, mă pot băga în seamă cu băieții drăguți fără să pară că mă dau la ei și asta nu-i de ici de colo! În plus, am acces la bucătărie. Gust din toate chiar dacă nu știu din ce gust. Am fost și șmecheră, prima persoană cu care m-am împrietenit a fost bucătarul. Mi s-a părut o mișcare strategică din partea mea, dacă îl privesc galeș de două ori îmi face imediat garlic butter naan, o lipie cu unt și usturoi, atât de bună că îmi vine s-o fac sendviș, un naan între alte două naan. 

Alte avantaje: la sfârșitul turei mi se face un pachet pentru acasă și am voie și bere din partea casei. Și pentru că aici restaurantele se închid devreme, la miezul nopții sunt la mine pe canapea, cu o bere în mână și cu o grămadă de povești despre oameni în gând. Și cu ceva bacșiș în buzunar, pentru că amabilitatea și un zâmbet larg dezleagă limbile și deschid inimile și buzunarele.

Apropo de bacșiș, partea proastă e că la acest job trebuie să port pantaloni. Nu îmi place să port pantaloni, dar deloc! După ce învăț mâncarea, următorul pas e să îi conving pe șefi să mă lase în fustă. Mă simt mai fetiță în fustă ca să nu mai spun că bacșișurile mele ar crește exponențial. Nu că-s eu vreo frumoasă ci că s-a demonstrat științific (sigur au făcut cercetătorii britanici un studiu în acest sens, nu se poate altfel!) că băieților le plac mai mult fetele în fuste decât în pantaloni. Și cum 90%  dintre clienți sunt de sex masculin, zic că aș împăca și capra și varza, eu fiind varza, bineînțeles. 

Și pentru cei care mă compătimesc că "vai, săraca, a ajuns chelneriță la Londra, ce oroare!", zău, nu e cazul. Orice aș face la Londra sau în orice altă metropolă a lumii, e mai mișto decât să fiu intelectuală la Craiova. Mă rog, cel puțin pentru mine, pentru că eu nu dau doi lei pe statutul social.

Tot ce contează pentru mine este să trăiesc printre oameni relaxați și să simt că în fiecare zi pot să cuprind mai multe cu mintea și să simt cum cresc puțin câte puțin, nu ca intelectual, ci ca om, pentru că indiferent de meseriile pe care le voi avea, mereu, până în ultima clipă a vieții mele voi fi doar OM, nimic altceva.

Ori astea sunt greu  de realizat în România în general și în Craiova în special. Și stați blând, că mă refer numai și numai la mine, că nu știu exact cum sunt alții, doar despre mine știu lucruri precise, așa că nu dați cu parul. Poate că unii sunt fericiți și împliniți acolo unde eu n-am fost în stare să fiu. Asta e, nu toți suntem la fel și asta e cel mai frumos, până la urmă.


30 comments:

Marian said...

Foarte fain! Succes! :)

Anonymous said...

Cu ce sa incep?! :))))
Ai dreptate, toti marii scriitori au lucrat ca si ospatari, inclusiv eu. :))) Sa stii ca am si eu o indemanare iesita din comun la carat pahare, mai am un pic si il vars si pe al meu din bucatarie pana pe canapea. Totusi, am reusit sa car tavi pline ochi cu pahare pline ochi fara sa le vars in poala cuiva.
Mai apoi, ai dreptate cu abtinerea de la compatimire. :D Mai nou pe mine ma plang unii si altii ca sunt secretara, nu ca ar stii ei prea bine ce inseamna Office Manager. :))) Chiar ma gandeam sa-mi angajez si eu o secretara ca sa aiba cine sa-mi faca cafeaua...
Eniuei, cum ar spune pakistanezul, bafta si enjoy it!

Anonymous said...

Lav, you made my morning! Abia te astept la Canada, ca sa ne fie clar. Pana atunci, enjoy London si las-o si pe London sa te enjoy pe tine, ca tu ai treaba mai peste o apa mare asa, la drum de seara sau cum e vorba. Hai ca scriu si email, ca tot zic si s-au adunat chestii and I need you advice. AAAAAA ...si da, nm-am hotarat, sunt fanul tau nr. 1. Doar sa-mi spui daca pozitia e deja ocupata sau daca exista clubul deja, ca sa stiu cum abordez problema. Bianca

Lavinia said...

Mulțam frumos :)

Lavinia said...

Pai la tine m-am si gandit cand am zis de marii scriitori:))
Daca ajung eu sa car o tava plina ochi, zau daca nu imi trec aceasta realizare in CV!
Spune-le celor cate te compatimesc ca esti un fel de Joan din Mad Men. Daca se uita la serial, te vor privi cu nemasurata admiratie :))

Lavinia said...

Toti fanii mei sunt numarul 1 pentru mine, anyway :) Astept email cu nerabdare, am vazut pe FB ca faceti lucruri frumoase de tot, bravo! Chiar daca Londra e absolut minunata, sa stii ca tot Toronto e orasul sufletului meu. Sunt sigura ca e o chestiune de timp pana cand o sa fim vecine :)

mihaela said...

Mai e vreun loc pe acolo? Io chiar pot sa car tava cu pahare si n-am nimic impotriva pantalonilor desi mi-ar fi ochiul la un sari din ala ultracolorat :D

adizzy said...

demult nu am mai citit un articol asa fain :) no, ma bucur ca am gasit blogul tau - bafta la Londra, you will do just fine...si poate poate retete de mancare pe curand :P

joe said...
This comment has been removed by the author.
joe said...

Atata timp cat te simti bine, e bine. Plus ca ai dreptate, nu se compara ceea ce faci aici cu ceea ce faci in alte parti iar banii sunt de abia pe locul 2 sau 3 cand zic asta.

cotos said...

Foarte misto. Bring back memories :) Am lucrat ca si dishwasher (nu cred ca exista in limba romana, poate ma insel) la un rest indina prin Londra. Doar in weekenduri, a fost poate cea mai tare experienta pe care am putut-o avea.

Adriana said...

Azi mi te-a recomandat Vienela. Mai citisem ceva, dar de ce oi fi zis eu ..." prea slobodă" ? Eşti o minune şi un munte de sinceritate. Voi retine aia cu: vreau să trăiesc printre oameni relaxaţi. Ăsta da...ideal. Şi nu fac mişto. Doar mă intreb de ce n-am putut să răspund si eu asa, când mi se potriveşte mănuşă idea? In fine, succes. Aştept următoarele tale articole. Până atunci...atac arhiva! Mi-a părut bine de cunoştinţă! Iar...succes. Ştiu...mă cam repet!

Vienela said...

Ma bucur in primul rand pentru tine, ca poti scoate ceva frumos din orice clipa a vietii. Sa iti spun un secret, aflat de la sotul meu (nu, noi nu vom ajunge scriitori niciodata, ca nu am lucrat ca ospatari): ca sa nu versi ciorba sau lichidul din pahare, nu le privi in timp ce mergi. Tine privirea inainte, la masa unde trebuie sa ajungi. Vei fi uimita!
In al doilea rand, ma bucur pentru Adriana si pentru mine... Ma temeam ca va fi socata de felul tau de a povesti si tare sunt incantata ca nu s-a intamplat asta. :)))

Cuvânta said...

Sper sa capeti acel job full- time. Si dupa aia ne faci poze cu operele scrise pe servete de hartie, da? Bukowski parca asa a inceput :D

Lavinia said...

Sariuri din alea vreau si eu o garderoba. Am fost la o nunta indiana si nu-mi mai puteam lua ochii de la rochiile femeilor. Ah ce frumuseti!

Lavinia said...

Multam fain ca ai citit. Te mai astept pe aici:) Promit sa fac o chestie indiana curand cu poze din timpul procesului de gatire, poate fac chiar un live blogging, hahahahaha

Lavinia said...

Banii chiar nu sunt pe locul 1 pentru mine. Am venit aici pentru lifestyle, ca sa zic asa, nu pentru bani. Oricum o sa fiu milionara in dolari dupa ce ajung New York Times Bestseller :)))))))))))

Lavinia said...

Cred ca spalator de vase ii zice la noi dar nu-s precisa. In ce restaurant ai lucrat? Poate il stiu, hahahahaha. Depinde de noi, sa fim in stare sa luam ce e bun din tot ce ni se intampla. Dar putini fac asta, majoritatea prefera sa se simta umiliti si complexati, ceea ce mie imi este imposibil. Indiferent de ceea ce fac, oricum sunt cea mai desteapta de pe lumea asta, lumea cealalta si din toate lumile paralele :)))))))))))))))

Lavinia said...

Cateodata avem nevoie sa ne auzim gandurile rostite de altii. Mi se intampla si mie foarte des. Blogul meu e un munte de sinceritate, ai dreptate. Vorbesc despre lucruri pe care le fac multi, dar nu vorbesc despre ele din motive gen: ce zice lumea, nu se cade etc. Eu imi asum tot ce fac si prefer sa consider ca ce nu am facut bine nu-s greseli, ci lectii. Viata e mai simpla daca nu esti timorat ca nu satisfaci societatea:))) Eu sunt pe lumea asta sa ma satisfac pe mine si atat. Si sa stii ca uneori sunt foarte sloboda la gura, nici sora mea nu citeste tot ce scriu, hahaha. Iar Vienela, care e o doamna si o finuta, sunt sigura ca citeste unele articole cu noduri:)))))))))) Oricum, ma bucur ca ai trecut pe aici, te mai astept si promit sa pun disclaimer la viitoarele articole cu prostii multe, ca sa stii sa sari peste ele:))))

Lavinia said...

Hahaha, ok, o sa incerc dar daca vars ceva, voi sunteti de vina, daaaaaaaa???? Stai sa ajunga Adriana la articolele alea porcoase, stii ca am si din alea. Nici sora-mea nu poate sa citeasca tot ce scriu, ca ea e cuminte rau, tind sa cred ca una dintre noi e adoptata:))))))

Lavinia said...

Sa stii ca deja am schitat o poveste inspirata dintr-o intamplare de la restaurant. O sa fac si varianta in romana, s-o pun pe blog. Eu sunt cu urechile ciulite dupa povesti tot timpul, e unul dintre motivele pentru care cred ca prefer sa fac asta si nu babysitting. Vreau oameni cu povesti pe langa mine, am nevoie de ei ca de aer.

Adriana said...

Unde era pudica de mine! Ştiu sigur că am citit unul acum ceva vreme, dar ia puneţi-mi un link fetelor să mă şochez azi..nu mâine. Da de ce să aştept, nu?

cotos said...

Amin. Nu cred ca il stii, lucram undeva la Romford Road, in Estul Londrei. Nu era obscur, dar nici cel mai avut restaurant.

Adriana said...

Important este sa te simti tu bine cu tine si cu ceea ce faci... si nu stiu de cand e rusinos sa muncesti.. roice ai munci.. felicitari draga mea...te pup...

Lavinia said...

Stii ca eu fac din rahat bici, hahahaha. Glumesc dar ideea e ca am invatat sa scot la iveala tot ce e mai bun din fiecare experienta pe care o am. Pup! :)

Bia said...

Amin! Felicitari! Baftă fată dragă! :*

coolnewz said...

deci doar atit iti zic: pina-n decembrie sa inveti bine meniul!
si sa-mi dai adresa circiumei! :D

Lavinia said...

Nu am apucat sa scriu pe blog, dar iti spun tie, in premiera, acum lucrez la doua restaurante indiene. Eu aspiram sa ajung freelance writer, pana una alta sunt freelance waitress, well, tot cu freelance e, consider ca sunt pe drumul cel bun:))) Promit sa invat meniul si sa fiu cea mai chelnerita din univers, daca lasi a good tip, hahahahaha

Lavinia said...

sa ma ajute zeii hindusi, zic:)))

diana said...

"mănânc tot și dacă nu știu ce am în farfurie, nu-s curioasă, tac și înghit." Fraza asta m-a facut sa rad singura,in hohote, in fata calculatorului! :)) Felicitari pt articol si stilul de scris!