Mai în glumă, mai în serios, articolul acesta NU este despre mine!

Hai să nu vă mai povestesc despre mine azi, să vă mai spun și despre sora mea mai mică câte una, alta, că nu v-am mai spus de tare mult timp ce boli mai are. Pentru cei care nu știu care-i faza cu soră-mea, mă scuzați că mi-e lene să pun linkuri, vedeți că are o etichetă dedicată, citiți și minunați-vă, dacă sunteți curioși. Pe scurt, în cazul în care nu aveți chef să citiți câțiva metri de articole la ora asta și nici mai târziu, să știți că soră-mea e ușor ipohondră, în sensul că atunci când se mută, ea întâi se informează unde e dispensarul și abia apoi, dacă îi convine cum e poziționată clădirea față de dispensar, întreabă cum e și treaba cu chiria. S-a auto-suspectat de toate cancerele posibile, a insistat chiar pe lângă doctorii care îi spuneau că n-are nici pe dracu, a fost dată afară din cabinete medicale, că mureau oamenii bolnavi pe la uși, din cauză că ținea soră-mea medicii ocupați cu prostii. Dar degeaba. Nu era să moară decât de gripă și de pojar. Astea au fost cele mai grave afecțiuni pe care le-a avut. Afecțiuni reale, vreau să zic.

Ultima ei șansă la un cancer a fost o alună situată pe buza superioară, alună care a fost chiar drăguță la vremea ei. Doar că în ultimii ani a început să crească, să se deformeze și să capete vreo trei nuanțe. Mai avea și păr în ea, vă dați seama ce oribil.

Să nu credeți că nu s-a căutat la aluna cu pricina în România, doamne, cum nu! Dar i s-a spus că e ok, că daca găzduiește păr înseamnă că e benignă, ba chiar un doctor i-a zis să o lase acolo, că e simpatică foc cu alunița aia. Profesionalism, nu glumă. În schimb, doctorul cu pricina i-a ochit alte alunițe pe spate și nu a lăsat-o pe asta să plece până nu i le-a scos. Nu știu cum naiba i le-a scos, că i-au rămas niște cicatrici de zici că a fost secționată. A mea când a văzut cicatricile alea enorme rămase de la niște alunițe mici pitice, a zis că pe aia de pe față nu și-o scoate în veci, poate să aibă și șapte cancere, că îi scoate doctorul și buzele, în ritmul ăla. Dar asta a fost acum câțiva ani.

Căci acum vreo lună, sătulă de aluna aia hidoasă și foarte plictisită că nu se mai bănuise de nici o boală letală în ultimul timp, a plecat la doctorul de familie, de aici de la Londra, să ceară o trimitere la un specialist. Băi și vine soră-mea acasă entuziasmată foc:

- Fată, mă trecu pe lista de urgențe cu aluna!!! 

În sinea ei cred că făcea chimioterapie deja, exulta de-a dreptul! 

Pe scurt, în vreo două zile a ajuns la specialist care i-a spus ca nu crede că-i malignă, dar oricum, aluna trebuie scoasă și trimisă la biopsie (alt cuvânt preferat al soră-mii, din câmpul lexical al cancerului, bineînțeles). 

Apoi a primit scrisoarea cu invitația la operație. Și dă-i jelanie. Că ea nu e pregătită. Că să mergem cu ea. Că dacă moare. Că dacă are cancer. Că dacă o să-i rămână semn urât, cât e ea de frumoasă. Că dacă doare. Că aluna ei, ce frumoasă e. Până a plecat de acasă a chițăit într-una. Că de ce nu merg cu ea, mai ales. Că mi-era somn, d-aia. Și că nu se opera pe creier. 

Și s-a întors maimuța acasă cu o buză umflată și cu firele la vedere. Și altă tragedie a fost că nu putea să se jeluiască pentru că îi plezneau firele. Drept urmare, statea, cu ochii plini de suferință (doar trecuse printr-o intervenție chirurgicală) și se uita în oglindă. Vreo două zile s-a alimentat cu paiul și urla la noi din ochi să n-o facem să râdă că i se deschide operația. Apoi a început să vorbească. Mare nebunie. Că nu e cusută rana bine, că sigur i-a prins doctorul și din buză când a cusut-o și o să arate ca o rozătoare. Că daca se infectează și face septicemie și moare. Că o strâng firele, sigur i s-au încarnat. Că și le scoate singură, că așa ceva nu se poate. Că de ce n-o cheamă la pansat. Că ăștia nu-s doctori, sunt măcelari. Și tot așa, o săptămână întreagă a presupus consecințele unei eventuale erori în extragerea alunei. Apoi firele au fost scoase de organele specializate și totul a revenit oarecum la normal. Oarecum, pentru că urma să primească rezultatul biopsiei. Care, ghinion, a fost negativ. Din nou, n-avea nici pe dracu. Așa că s-a apucat să caute pe google simptomele leucemiei, că de-asta nu a avut niciodată... Vă țin la curent despre evoluția psihozei surorii mele mai mici. Apropo, o vreți?

P.S. Lăsând gluma la o parte, vreau să vă povestesc puțin despre Odette Leoveanu, o fată de 29 de ani, din Craiova. Nu suntem prietene, dar avem cunoștințe comune și cred că ne-am și întâlnit tangențial de câteva ori. Nu știu ce profesie are, nu știu ce pasiuni are, nu știu nimic despre ea. Știu doar că are cancer și mai știu că nici un om de 29 de ani nu ar trebui să privească moartea fix în ochi, așa cum face Odette acum. Vă rog să intrați pe siteul www.pentruodette.ro, să îi citiți povestea și să o ajutați fiecare cum puteți. Chiar și popularizarea cazului reprezintă o mână de ajutor pe care i-o dați lui Odette în lupta aceasta nedreaptă pe care o duce. Vă mulțumesc.