Băi, dar cum sunteți! N-am scris timp de 17 zile și ați dat bir cu fugiții, gata! Nu am mai avut 150 de vizualizari pe zi de ani de zile. Hai, nu fiți! Promit să mai dau porcoșenii din casă, numai nu mă părăsiți, vă rog eu din tot sufletul meu!
Acum, că m-am și milogit, să revenim la mine, zic...De ziua mea nu are rost să vă povestesc, că a făcut-o Tomata chiar mai bine decât aș putea eu s-o fac, de zici că a fost ziua ei, nu a mea. Și na, că i-am pus și link la mine pe blog, să facă trafic pe spinarea mea. Andreea, vezi că ăia zece cititori peste media ta zilnică, sunt de la mine :) Să fie primit!
Am avut o vacanță prelungită, zău, mă simt binecuvântată. Am un job atât de ușor și de frumos încât uneori mă întreb dacă nu cumva visez. Dar apoi îmi amintesc de cei câțiva ani de zile din viața mea pe care mi i-am irosit muncind până la epuizare spre îmbogățirea unor patroni care nu dădeau doi lei pe mine și pe pasiunea mea. Uneori privesc în urmă și îmi dau seama cu tristețe că am fost exploatată cu cruzime și că pentru ei nu am fost altceva decât o vacă bună de muls. Dar în viață toate trec...Am avut curajul să pun punct într-o bună zi și am rezistat eroic la tentative de hărțuire și manipulare și iată-mă acum, muncind trei zile pe săptămână, în loc de șase, cum mă forțau patronii cu pricina. Sunt respectată și apreciată de șefii mei englezi, care aproape că mă intimidează cu dorința lor continuă de a-mi face viața cât mai ușoară și cât mai frumoasă, care mă încurajează și mă sprijină în toate planurile mele de viitor, chiar dacă asta înseamnă să nu mai lucrez pentru ei. Cred că este prima dată în viața mea când mă duc la serviciu zâmbind și mă întorc tot zâmbind. Deși sunt dădacă. Ce ciudat, nu?
În rest, viața mea a decurs normal. Sunt plină de energie și clocotesc de planuri, simt că am lumea la picioare și nu, nu mă droghez. S-au împlinit șase luni de când locuiesc la Londra și simt că m-am născut aici. Sunt perfect adaptată și toți cei care mă cunosc acum, au impresia că trăiesc aici de ani de zile.
Mi-am făcut prietene, în sfârșit! Și la Toronto a durat ceva până mi-am făcut prietene, zău că este cel mai complicat. Pe la toate evenimentele pentru expați pe care le frecventez băieții sunt cârd după fete și fetele cârd după băieți. Dovada, mi-am făcut foarte repede iubit, nici nu mi se pare complicat la Londra, unde la fiecare ieșire curg cărțile de vizită la mine în geantă. Chiar mă întreba un tip, care la un moment dat mi-a dat cartea de vizită, ce am făcut cu ea, că de folosit, n-am folosit-o. Am aruncat-o? No, my dear, am pus-o la arhivă. N-am eu minute pe cartelă, câte cărți de vizită am! Exagerez, evident! Am foarte multe minute pe cartelă, nu știu exact câte, că nu am memorie pentru cifre. D-aia le și adun cărțile de vizită, că nu-mi știu numărul de telefon pe dinafară.
Deci, cum spuneam, am prietene. Sâmbăta trecută am organizat seara fetelor, am ieșit în oraș și am râs cu lacrimi. Ultima dată am ieșit cu fetele în România. Îmi era dor, pe bune. Una dintre prietene mi-a rămas de la fostul prieten, cel care m-a părăsit de Crăciun. Atât mi-a rămas de la el, o prietenă. Și extraordinar de multe bilete la extraordinar de multe chestii, după cum a observat chiar și Mihaela, planificate în avans chiar de el însuși, ca un om organizat ce e.
Aveam bilete la The School of Life, la Dirty Dancing, la lecții de salsa. Era să avem și bilete la Paris, bine că am zis eu că-i prea devreme totuși, nu e cazul sa facem rezervări în decembrie pentru februarie. Până la urmă am mers împreună la The School of Life, la Dirty Dancing o iau pe prietena noastră comună și cu salsa om mai vedea.
Și ca breaking news, mă apuc de lecții de înot. Nu râdeți, că nu-i de râs. Aici și bebelușii știu să înoate. Plus că îmi face bine la coloana mea șubrezită de vreme și de sedentarism. Că-s bătrână și am fost sedentară. Acum nu mai sunt. Merg mult pe jos și alerg în parc. După cum se prezintă situația, la 40 de ani o să arăt mai bine ca la 20. Which is good, vorba soră-mii. Și apropo de soră-mea, i-a luat 7 (șapte) ani să se prindă de un banc. Dar vă povestesc luni.
12 comments:
Cheers mate! Ma bucur pentru tine. nu multi se pot lauda ca tine :)) majoritatea inca au de-aface cu robia patronilor meschini si halapi din Romania.
M-am intors, gata, dar daca incepi iar cu slujba ta perfecta si Londra ta minunata plec iar ca mie invidia imi cade greu la ficat :P
Si eu am invatat sa inot la varsta de 16 ani, deci nu e o rusine :)
Bun găsit! Am găsit de puţin timp blogul tău şi-mi place ce citesc :)
Promit să nu dau cu bir cu fugiţii :D Spor la scris şi toate cele bune!
Fata draga, daca de la fiecare fost iubit le-ar ramane fetelor cate o buna prietena, fac pariu ca nici una nu ar mai plange si nu ar mai suferi prea mult.
Hai, nu rade de sora ta, ca eu ma uit uneori la televizor si nu reusesc sa ma prind nici de reclame. Ori sunt facute intr-un mod cretin (unele), ori pur si simplu sunt batuta in cap. Rade copilul de mine pe tema asta mereu... :)))
Cheers, mate! Imi pare rau de fiecare roman care are de-a face cu patronii lacomi si nesimtiti. Stiu cat de mizerabil te poate face sa te simti un astfel de patron.
Poate daca ma citesti la un ceai si nu la o bere, te lasa si ficatul :))))
Ce ti-e 16, ce ti-e 33, nu?? :)))
Bine ai venit pe blog, Greta! Promit sa fiu mai activa, macar pe tine sa te mai tin pe aici :))))
Aoleu, am uitat sa scriu de sora-mea! Mai sa fie! :))))
Post a Comment