Pages

Friday, October 31, 2014

Ambasada României la Londra

În era roboților pe Marte și a cardurilor contactless, Ambasada României la Londra este o enclavă a formularelor tip completate cu pixul, a plății în numerar și a chitanțelor scrise de mână.

Dar s-o iau cu începutul...Am ajuns la destinație și nu am dat târcoale. Am vazut o ușă și am intrat. M-am cam mirat, ce-i drept: nu tu miros de transpirație, nu tu treninguri și burți și fețe triste. Era liniște, era mochetă pe jos, ce mai, arăta ca ambasada visurilor mele. Încercam să mă dumiresc pe unde s-o iau când hop, apare o doamnă, foarte serioasă, ca să nu zic acră. Mi-am dat seama că-i funcționar român pentru că nu zâmbea. Nu mă întreabă nimic, dar se uită la mine întrebător-acuzator, știți stilul...de îți vine să îți ceri scuze că ai treabă cu ei. Ceea ce și fac, dar în engleză, sperând că m-am înșelat.

- Hello. Sorry to bother you. I need to get to the Romanian Embassy, please?

Continuă se uite la mine cu moaca aia împietrită de care m-am dezobișnuit și imi zice într-o românească răstită:

- Cum ați intrat aici?

Eu, puțin perplexă, zic:

- Am deschis ușa...

- Intrarea din lateral, îmi zice scurt și cuprinzător. Formulez niște politețuri cu thank you și have a lovely day în conținut, dar nu le mai aude că între timp îmi închide ușa în nas.

Ies și caut intrarea din lateral. O găsesc repede că e marcată de anunțuri trase la imprimantă și lipite cu scotch, de treninguri, dintre care unul roz, accesorizat cu paiete și cu un logo somptuos și de renume mondial, adică Chanel, doamne în blugi și bluze cu un număr mai mic, cu toate organele interne bulucindu-se peste curele, încercând să scape din strânsoare, domni gelați maxim etc. Am simțit și parfumul dimineților în autobuzele patriei: tutun plus alcool. Mult scandal, foarte mult scandal. Parcă mă teleportasem de pe High Street Kensigton din Londra, la secția 1 Poliție de pe Păltiniș, din Craiova. 

Compatrioți urlând la funcționare....

De ce să fac procură copilului să se ducă/să vină în/din România, că pentru Tenerife nu i-a trebuit. Că plodul de 10 ani care călătorește singur nu are nevoie de însoțitor la bord, că a mai fost cu avionul și știe, nu are rost să mai dau bani. 

Că da, zice un compatriot, am pierdut pașaportul și vreau foaie de călătorie. Cum, nu pot să călătoresc decât o dată cu foaia de călătorie? Păi și la ce dau atâția bani?

Și ce dacă am scris numele mamei unde trebuia să scriu localitatea? Am scris și localitatea pe undeva, am scris sigur...Hai nu mă mai trimiteți să completez alt formular, ce dracu, mare lucru...

Doamna în trening roz Chanel plange cu lacrimi de sânge, și alături de ea mai plange o doamnă, într-un trening no name și plangând, vorbesc amandouă deodată și am senzația că funcționara face implozie multiplă: da duamnă, e greșită procura, noi am dat bani pe ea, de ce e greșită? Da, am semnat că e corectă dar n-am citit. Ea e mama, da, dar mandatara nu e asta de e în procură, zice doamna în trening no name. La care funcționara zice: Dânsa e mama? Și dumneavoastră sunteți mandatara? Nu, nu sunt eu mandatara, nu înțelegeți? Mandatara nu e aici! Păi și dumneavoastră cine sunteți? zice funcționara. Eu sunt o cunoștință, care e problema? 

Nu am mai avut timp să aflu a cui cunoștință era doamna în trening no name, a doamnei în trening roz Chanel sau a mandatarei care nu era acolo, că mi-a venit rândul.

Eu nu am avut nicio problemă. Am completat cu pixul formularul pe care mi-ar fi plăcut să-l fi găsit online, să-l completez acasă, să-l imprim, să-l duc la ghișeu și gata, dar na...Deci am completat, am stat la coadă, mi-am contemplat compatrioții, am ajuns la ghișeu, doamna mi-a verificat formularul, a fost corect, mi-a cerut banii, i-am dat (felicitându-mă în gând că am observat treaba cu numerarul pe site), mi-a scris o chitanță cu un scris foarte caligrafic și mi-a zis să vin la ora 16 să îmi iau procura. Sincer, parcă se bucura că înțelegeam limba ei și nu trebuia să îmi arate cu degetul, ce să scriu și unde, că nu a fost nevoie de explicații suplimentare.

Am ieșit valvârtej din enclava românească înapoi la civilizație, extraordinar de obosită psihic, deși toată treaba durase o jumătate de oră.

M-am oprit la un restaurant thailandez, am cerut o table for one, am comandat o supă și o cafea irlandeză, să mă încălzesc puțin, mai ales sufletește, că trupește eram ok, era cald și bine și afară și înăuntru.

Apoi m-am dus la o cafenea, am comandat o cafea neagră adică Americano și am facut teme cu simț de răspundere până la ora 16, mai hotărâtă ca niciodată să îmi fac un viitor aici, să nu fiu vreodată nevoită să mă întorc în România cea sugătoare de energie.

După care m-am dus înapoi în enclavă. Deși ne strigau pe nume, evident că majoritatea românilor erau inghesuiți în fața ghișeelor. Că românii nu se simt bine dacă nu fac și ei o coadă. 

De data asta am stat vreo 45 de minute și am meditat la două lucruri. În primul rând, de unde își cumpără româncele blugii, că eu nu am văzut prin magazine modelele alea. Știți la care mp refer? Cei cu ecusoane/copci/embleme/paiete/capse și alte obiecte decorative plus că au o culoare aparte, de parcă pe alocuri s-a vărsat hipoclorit pe ei.

În al doilea rând, m-am uitat la fețele ponosite și nefericite ale unor români, fețe pe care le recunosc dintr-o mie când le văd pe stradă sau prin mijloacele de transport. Și am încercat să văd de ce ce sunt așa de ușor de recunoscut. Și cred că pe lângă tristețe, e îmbătrânirea prematură, sunt ridurile care și-au făcut loc pe fețe tinere deși n-au ce să caute acolo și se vede ca n-au ce sa caute acolo.


P.S. Nu, nu am fost cea mai brează din ambasadă. Au mai fost și alții ca mine, la fel de copleșiți de arhaismul procedurilor, de vocile ridicate, de mirosuri, de ignoranța unor oameni de vârsta mea, incapabili să completeze un formular simplu. Și poate că, la fel ca și mine, i-au absolvit pe bieții oameni de vina de a fi în urma timpurilor, că până la urmă, avem un guvern și un președinte să ne țină în pas cu timpurile. Îi alegem și îi platim (mă rog, eu nu-i mai plătesc), deci practic îi angajăm să aibă grijă de noi. Și atunci când majoritatea e formată din săraci și ignoranți, știm că cei pe care i-am angajat să ne conducă au eșuat lamentabil în a-și face treaba. Dacă ar fi fost manageri în companii private și nu guvernanții României, ar fi fost concediați demult. Dar nu-s.