Dar tu copii când faci?

Am 35 de ani, deci vă dați seama de câte ori am auzit în viața mea întrebarea: "Dar tu copii când faci?" Nu dacă vreau sau dacă am cu cine sau dacă am cu ce să-i cresc. Nu, toate astea n-au importanță. Ba chiar mi-a zis o tipă  cândva, când i-am răspuns la întrebare cu "n-am cu ce să cresc un copil momentan" că "ei, lasă, crește și el pe lângă tine". Cumva, ca un animal care crește și el pe lângă casa omului, mai cu resturi de la masa stăpânilor, mai cu ce găsește prin ogradă. Dacă n-aș fi fost atee, m-aș fi închinat cu toate mâinile și picioarele, zău așa. După ce aș fi plesnit-o. 

Dar să le luăm pe rând.

Mai întâi, mi se pare incredibil de stupid să întrebi pe cineva când face copii. Este o indiscreție totală. Habar n-ai ce se întâmplă în viața persoanei respective. Poate încearcă să facă un copil și nu îi iese. Poate a pierdut o sarcină. Sau mai multe. Poate se confruntă cu probleme de sănătate. Poate are probleme cu partenerul. Etc etc. Ideea e că nimeni nu îți datorează explicații și, mai ales, cu o singură întrebare poți să dezlănțui o mie de monștri în mintea cuiva. Ideal ar fi să nu te fută grija de uterele altor persoane, dar dacă nu poți și te mănâncă limba, poți să faci un singur lucru care e demn și discret: să ți-o muști! Limba adică. 

Apoi, dacă cineva se îndură și îți răspunde la stupida întrebare, nu comenta răspunsul! Zi mersi că nu te-a pocnit că ai intrat cu bocancii în intimitatea ei și te gratulează cu un răspuns și taci în puii mei. De exemplu, eu încerc să răspund la această întrebare sincer. Răspunsul este mereu același: nu vreau copii. Comentariile la acest răspuns sunt dintre cele mai diverse. Am auzit de la o clientă pentru care interpretam și pe care nu o mai văzusem niciodată în viața mea un expresiv: Atunci ai ceva la cap! Un alt client mi-a explicat cum habar n-am despre ce vorbesc, cum el și nevastă-sa au încercat șapte ani să facă copii și cum viața lui a căpătat sens numai după ce s-a reprodus, că să nu fac această greșeală, copiii sunt sensul și rostul bla bla bla. Trecem peste faptul că el nu-și suportă nevasta și că nu și-a mai văzut copiii de un an, că vorbește cu ei pe Skype o dată pe lună, că el muncește la Londra și familia e în România. Irelevant, nu? 

Un șofer de Uber, român evident, chiar m-a întrebat franc: păi și atunci ce faci dacă nu faci copii? I-am spus că trăiesc, mă bucur de viață, îmi cultiv pasiunile, călătoresc, dorm până târziu, lenevesc fără grijă, comand mâncare dacă nu am chef să gătesc. M-a privit confuz. Mi-a zis că el nu înțelege. Că pentru el viața înseamnă să facă bani și copii. Na, că eu nu fac nici bani, nici copii. Ce pierdere imensă pentru umanitate!

Când aveam douăzeci și ceva de ani, îmi amintesc că m-am despărțit de un tip pentru că nu își dorea copii. Niciodată. Mi s-a părut ciudat să afirmi așa ceva cu atâta fermitate. Mi s-a părut că tipul era în neregulă, emoțional vorbind. Nu că eu aș fi fost mai brează. Ideea e că viața mea de atunci era de așa natură că numai un copil ar fi făcut-o interesantă. Locuiam în Craiova, lucram la muzeu, vedeam aceleași fețe, aveam aceleași drame și bucurii în fiecare zi, viața mea avea aceeași rutină de ani de zile și ar fi avut aceeași rutină pentru tot restul vieții mele. Normal că aveam nevoie de un copil să spice the things up, să îmi ascund frustările și nemulțumirile în preocuparea constantă pentru o ființă umană. 

Mulțumesc tuturor zeilor că tipului cu pricina i-a fost teamă să ducă relația la nivelul următor. În caz contrar aș fi fost o femeie nefericită acum, frustrată și acră, cu gura mare pe bărbat, învinovățindu-l pentru toate eșecurile mele. Aș fi o femeie bolnavă, cu depresia ajunsă pe cele mai înalte culmi și bineînțeles, netratată, pentru că aș crede că e vina mea, că e totul în mintea mea, că nu-s suficient de puternică să trec peste. Drept urmare, aș fi o mamă oribilă, dar n-aș vedea asta, pentru că nu aș știi că un copil nu are nevoie numai de hrană și adăpost, ci și de echilibru emoțional. Aș fi în continuare neîmplinită și aș obliga bietul copil să fie tot ce n-am putut eu să fiu, abătându-l de la calea lui, suficient cât să rătăcească ani buni până să-și dea seama că nu vrea să fie director ci muzicant ambulant și să îmi rupă inima într-o o mie de bucăți pentru că am sacrificat totul pentru el. 

Iubesc copiii din tot sufletul meu. De trei ani sunt dadacă pentru aceeași familie, am văzut trei copii crescând, îi iubesc enorm și mor de dorul lor când nu îi văd câteva zile. Că dacă la început eram cu ei trei zile întregi pe săptămână, acum doar îi iau de la școală de trei ori pe săptămână pentru că s-au facut mari și pentru că eu sunt o femeie serioasă cu un job serios. Acești copii vor face mereu parte din viața mea și gândul ca la un moment dat nu vor mai avea nevoie de mine să îi iau de la școală și să le pregătesc masa de seară, mă doare cumplit. 

Apoi sunt copiii prietenului meu. Doi copii minunați care m-au primit în viața lor cu inima deschisă. Deci am cinci copii în viața mea. Am afecțiunea lor, am compania lor și toate bucuriile simple pe care le aduc copiii în general. Dar nu am responsabilitatea care vine cu un copil. Nu am nopți nedormite, la conflictele major fac un pas în spate și las părinții să se descurce, nu educ, doar pun în practică metodele deja stabilite de părinți. 

Și îmi convine. Deja m-am consolat cu gândul că voi avea depresie toată viața. O tratez, o țin în frâu, dar sunt momente când am căderi și tot ce vreau e să stau sub plapumă și să-mi plâng de milă. Nu vreau să am un copil în preajmă când mă simt așa. Nu ar fi drept față de copil. Zgomotele îmi ridică anxietatea la cer. Și muzica trebuie să fie în surdină și nu prea mult timp. După câteva ore cu copiii în parc am nevoie de o zi petrecută în liniște completă. Să se audă numai frigiderul, dacă se poate. Deci ca mamă, aș fi veșnic anxioasă și obosită ceea ce mi-ar amplifica depresia. Sau aș ține copilul închis în casă cu mine dar, din nou, nu ar fi drept față de copil. Și tot așa, aș putea să vă dau o mie de exemple ca să vă arăt că fie aș fi o mamă rea, fie aș fi o femeie bolnavă. 

Copiii sunt minunați. Se nasc perfecți dar undeva pe drum, fie din nepăsare, fie din neștiință, părinții le strică sufletele. Mă gândesc deseori că ai nevoie de permis să conduci o mașină dar oricine cu aparat genital funcțional poate face copii. 

Copiii trebuie să vină ca un bonus, să fie cireașa de pe tort în viață. Trebuie să se nască din iubirea dintre parteneri, nu din nevoie. Copiii trebuie făcuți pentru ei, nu pentru părinți. Din păcate, de cele mai multe ori copiii se fac pentru că e timpul, că cineva nu vrea să fie mamă bătână, că cineva vrea să fie bunică tânără, că cineva vrea să aibă sprijin la bătrânețe (treaba cu paharul de apă), pentru că o femeie are nevoie de dragoste necondiționată (apropo, pentru asta poți să-ți iei un câine) sau, cel mai rău, să salveze o relație. Aceștia sunt copii care se nasc deja cu sarcini de îndeplinit și vai de ei dacă vor eșua.