P.S. Sunt bine

Am ieșit mai devreme în grădină cu o carte de Margaret Atwood și cu o caserolă de ananas, în halat și cu părul și nespălat și nepieptănat. Ideea era să iau aer și să mă simt un pic mai vie, că azi am fost cam întoarsă. Am dormit prea mult zilele astea și dacă până la un punct a fost bine, după acel punct a fost prea mult. Trebuie măsură în toate și eu uneori nu am măsură când vine vorba de făcut chestii care îmi fac rău. 

Azi, când m-am trezit, am aflat că o prietenă din Toronto a încercat să se sinucidă. Nu încercarea în sine m-a cutremurat ci groaza imensă pe care a trăit-o până a ajuns în punctul acela. Este oribil, copleșitor și incredibil de dureros sentimentul că nu mai poți continua, că nu mai ai energie, motivație și mai ales forță să suporți întunecimea și putreziciunea depresiei. 

Am avut ultimul episod depresiv in decembrie și m-a ținut pe loc aproape trei luni, timp în care nu am luat joburi ca intrepret, mi-am dat demisia de la nanny job și mi-am pus viața socială pe butuci. De-acum știu ce-mi face depresia și chiar dacă fiecare episod ma izbește mai abitir, am învățat să cer ajutor. După ce am petrecut o zi întreagă căutând pe google metode de sinucidere, mi-am dat seama că am luat-o rapid la vale și mi-am anunțat iubitul și am sunat la numărul de criză. Am contemplat sinuciderea câteva săptămâni și sunt sigură că aș fi ajuns să o și comit dacă nu ar fi fost toți acești oameni din viața mea care au avut grijă de mine și care mi-au fost alături până mi s-au limpezit cerurile vieții, cu ajutorul creșterii dozei de antidepresiv, bineînțeles. Abia după ce mi s-au stabilizat chimicalele din creier am început și eu să am grijă de mine, să mă iubesc din nou și să fac lucruri bune pentru mine. 

In iulie se fac patru ani de când m-am mutat la Londra. În ciuda acestei introduceri tragice, sunt bine. Mai bine decât am fost vreodată și mai bine decât am sperat vreodată să fiu. Depresia e sub control. Sistemul medical are grijă de mine, știu ce mi se întâmplă și cel mai important, nimeni nu mă consideră nebună dacă vorbesc despre asta. Nu trebuie să mă prefac că sunt ok dacă nu sunt, așa cum trebuia să fac în România unde erai de râsul lumii dacă te duceai la psihiatru. 

Cu depresia tratată și sub observație am putut să îmi iau viața de la capăt. Sau mai degrabă înapoi. Pentru prima dată în viața mea mă aflu într-o relație sănătoasă. Este un sentiment incredibil să fii cu cineva care are grijă de tine, care te ajută să crești, care te lasă să îți deschizi aripile și îți mai dă și un brânci, să zbori unde oi vedea cu ochii. Cineva care crede în tine, care te place fix pentru ceea ce ești, așa cum ești, cu bune și rele. Cineva care îți punctează calitățile și îți trece cu vederea defectele. cineva care te lasă să fii cel mai ciudat TU posibil, care râde cu tine când te umflă râsul și care te ține în brațe când plângi ca proasta. Nu îmi vine să cred că omul ăsta e al meu și zău dacă regret că am pupat broaște grămadă, că am părăsit bărbați după bărbați și că mi-am făcut cont pe Tinder. Tot ce am făcut în viața mea personală extrem de pasională m-a adus cu un pas mai aproape de el. Așa că bine am făcut! Plus că făcând de toate, mi-am lămurit toate curiozitățile și acum stau frumos la casa mea și mă culc la ora 10. 

Pe plan profesional sunt intr-un trend ascendent. Nu aveam niciun plan când am venit aici, am zis că o să văd eu ce-o să fac, multilateral dezvoltată cum sunt. Lucrez de la 19 ani și joburile mele nu au avut niciodată legătură unul cu celalălalt și pe toate le-am făcut bine, chiar dacă pe unele dintre ele le-am făcut fără plăcere. În Londra mi-am început viața profesională ca și chelneriță de weekend, ceea ce mi s-a părut extraordinar de boem. Am terminat repede cu asta pentru că mi s-a oferit un job de nanny pe termen scurt, asta în septembrie 2013. Am demisionat de la acel job pe termen scurt în ianuarie 2017, când am avut episodul depresiv.

În anii de nanny am legat niște relații speciale cu cei trei copii, părinții lor și familia extinsă. Am făcut cursuri de Community Interpreting și am început să lucrez ca intrepret în zilele libere. Am putut să o iau încet, că salariul de nanny era suficient să am o viață comfortabilă. Copiii au crescut și nevoile lor de o nanny au scăzut, așa că am avut mai mult timp să lucrez ca interpret. Am mai făcut un curs, unul de pregătire pentru examenul de interpret pentru poliție care mi-a lărgit vocabularul și orizonturile. Nu am dat încă examenul, dar am prins curaj să încep să interpretez în instanță. Am învățat pe rupte și încă învăț zi de zi legi și terminologie juridică și mă descurc din ce în ce mai bine. Acum îmi câștig existența exclusiv din interpretariat și sunt foarte mândră de mine. Nu fac bani mulți dar fac bani suficienți, sunt freelancer, am o grămadă de timp liber și mă învârt printre oameni faini. 

Viața mea în Londra este perfect de imperfectă. Am probleme, ca toți oamenii dar pot să le gestionez aici, spre deosebire de Romania, pentru că aici am tot ce îmi lipsea în România, în primul rând un sistem medical care să mă sprijine în lupta cu depresia. În al doilea rând am oportunități. Pot să fiu ce vreau eu să fiu. Reprofilarea e posibilă oricând, la orice vârstă, atâta timp cât îți dorești acest lucru. Și cred că faptul că mi-am găsit bărbatul la care am visat toată viața a fost pentru că am fost stabilă din punct de vedere medical, ceea ce m-a ajutat să îmi înțeleg mai bine nevoile sufletești, să le mai las dracului de broaște și să țintesc sus. După ultima relație eșuată țin minte că îmi propusesem să nu mai accept jumătăți de măsură, că bărbatul nu-i mobilă, să îi mai dau un strat de vopsea să îl fac acceptabil. E acolo viu lângă mine, respiră și vorbește și indicat ar fi să facă toate astea bine, nu să mă scoată din sărite. Ori e perfect pentru mine, ori nu e deloc. Totul sau nimic, că o viață am. 

Trebuie să închei și nu știu ce să vă zic în încheiere. I-am spus prietenei mele din Toronto să ia viața oră cu oră, că nu e nicio grabă. Există viață și după o tentativă de sinucidere și viața are o chestie mișto: e imprevizibilă. Putem noi să stabilim scopuri o grămadă. Viața, dacă o lăsăm, ne poartă pe unde nici nu ne imaginăm dar fix unde avem nevoie. Și cred că sfatul ăsta ni se potrivește tuturor. Hai să nu mai trăim în goană, să o luăm ușor, să ne dăm voie să ne căutăm locul și omul, indiferent de cât durează asta. Fericirea nu vine din bifarea lucrurilor care trebuie făcute într-o viață, fericirea vine dintr-o viață trăită onest cu tine și pentru tine.