Pages

Wednesday, May 30, 2012

Căderea Romei sau Apocalipsa după Catrinel




Stau ca pe ghimpi în faţa televizorului şi aştept să revedince Catrinel cele aproximativ 450 de cutremure care au avut loc în Italia în ultimele zece zile. Dacă n-aş ştii că este ea acolo, aş zice că aceste mişcări tectonice sunt  din  voia Domnului dar nu e chiar aşa.

Aventurile lui Catrinel în Italia au început când, în lumina ultimelor evenimente, diplomaţii de la Hong Kong au rugat-o frumos să îşi găsească altă destinaţie, că lumea asta e mare şi plus că vroiau să se apuce să construiască o gară foarte şmecheră şi nu prea îndrăzneau să se apuce de lucrări, cu Catrinel vânturându-se pe acolo. Şi chiar dacă o mai primeau, nu prea mai avea cu ce să ajungă. Companiile aeriene s-au sesizat la nivel de uniune, că în avioanele cu care zboară Catrinel, se întâmplă evenimente cel puţin ciudate. De exemplu, un rus a trebuit resuscitat după câteva pahare de votcă. Şi chiar dacă, prin absurd, Catrinel mai era îmbarcată pe vreo cursă spre Hong Kong şi lăsată să intre în ţară, ar fi avut probleme serioase cu cazarea. Pe de o parte, bagajul ei depăşea mult capacitatea apartamentelor standard şi pe de altă parte, hotelierilor le-a fost respins de către primărie proiectul de amenajare păşuni pentru creşterea a câtorva cirezi de vaci, absolut necesare aprovizionării cu lapte proaspăt pentru micul dejun al lui Catrinel. Dacă o întrebi, ea se jură că n-are interdicţie la Hong Kong dar eu ştiu ce să zic…

Astfel, Catrinel s-a relocat la Roma, într-o dimineaţă senină de primăvară. A încercat să stea la hotel, dar camerele din unităţile de cazare italiene sunt atât de mici, că nu-i au loc nici pantofii. Aşa că şi-a găsit un apartament cochet şi măricel şi în altă dimineaţă senină de primăvară, şi-a urcat lucruşoarele  într-un taxi şi a plecat spre noua locaţie. Şoferul a fost amabil şi a ajutat-o să-şi dea jos calabalâcul. I-a agăţat umeraşele de un gard, i-a aliniat pantofii pe trotuar şi i-a pus plăsuţele peste plase şi plasele peste geamantane. Totul în lumina blitzurilor turiştilor japonezi care aşa ceva nu mai văzuseră în centrul Romei.

Apoi zilele lui Catrinel s-au scurs molcome şi fără întâmplări deosebite: a dat foc filtrului de cafea din greşeală, s-a plimbat cu mijloacele de transport în comun şi a învăţat să rămână imună la leşinurile doamnelor în autobuz, la penele de curent din metrou şi la ambuteiajele pe care nu ea le provoacă şi chiar să filmeze cu detaşare cum se ceartă italienii parlando con la mano, din cauza acestor nesemnificative incidente.  A învăţat să gătească singură, sunând-o pe mama ei pe Skype doar ca să-i arate ce spaghete frumoase poate ea să facă, a fost nevoită să facă un shopping spree pentru că la Roma vara a venit pe neaşteptate şi bineînţeles că a prins-o fără haine adecvate, ca de obicei şi a încercat să îi convingă pe locatarii din clădire că nu ea a stricat liftul, că bagajul ei nici nu a cântărit aşa de mult şi că oricum l-a urcat în cel puţin cinci tranşe. Dar despre toate acestea şi multe altele, în episoadele următoare.


P.S. Citeşte despre aventurile lui Catrinel la Hong Kong aici, aici şi aici.

Monday, May 21, 2012

Iubito, cu câți bărbați te-ai culcat înaintea mea?

Guest post scris pentru www.blogatu.ro


Cred că în general bărbaţii sunt mai raționali decât femeile, pentru că ei nu au capacitatea de a despica firul în patru. Femeile au darul deosebit de a fi foarte sensibile. Au milioane de sentimente şi mai mult decât atât, au şi câte un cuvânt pentru fiecare dintre aceste milioane de sentimente. Pentru că sunt mai limitaţi din acest punct de vedere, bărbaţii vorbesc puţin, concis şi fără nuanţe. De exemplu, o femeie poate discuta o noapte întreagă despre cum s-a simţit când iubitul ei a întors capul să se uite după fundul uneia. În schimb, iubitul inculpat termină subiectul în zece minute maxim. Eventual mai ascultă ce spune femeia vreo două ore, ca să nu pară porc, după care se pierde în lumea lui şi mare lucru dacă îşi mai aminteşte de la ce a pornit discuţia. Poate dacă ar mai vedea fundul ăla încă o dată, s-ar edifica, dar nu este treabă sigură.
Totuşi, în ciuda raţiunii cu care sunt înzestraţi, bărbaţii dau şi ei erori grave. Eu una, sunt total depăşită de logica masculină a celor care pun următoarea întrebare: „Iubito, tu cu câţi bărbaţi te-ai culcat înaintea mea?” Şi mă întreb uneori care este răspunsul corect la această întrebare. Sunt sigură că bărbaţii care au curiozitatea asta nu aşteaptă un răspuns sincer. Întrebarea însăşi anulează sinceritatea din eventualul răspuns, fiind foarte intimă, indiscretă şi nepotrivită.
Drept pentru care, mai în glumă, mai în serios, propun fetelor un pachet de răspunsuri corecte, pe categorii de vârstă. Astfel, dacă ai între 18 şi 22 de ani răspunsul tău la întrebarea cu pricina trebuie să se învârtă undeva la 2. Dacă te apropii de 26 de ani, poţi să mai adaugi un bărbat sau doi la listă, nu mai mult, că dai în altele. Dacă eşti pe axa 26 – 30 de ani, opreşte-te la poziţia 5. Pe măsură ce înaintezi în vârstă şi nu te măriţi, deci rămâi pe piaţă, cum s-ar zice, poţi să mai adaugi un bărbat la 3 ani, opţional. Eu vă recomand să rămâneţi la cinci, până pe la 35 de ani. E numărul optim, după calculele mele. Dacă ai în jur de 30 de ani şi ai avut mai puţin de cinci parteneri, un bărbat se gândeşte că este ceva în neregulă cu tine de nu te-au vrut mai mulţi. Nu se gândesc că poate nu i-ai vrut tu, de exemplu. Dacă ai avut mai mult de cinci parteneri, este posibil să fi catalogată drept curvă. Ştim cu toţii, bărbaţii care se culcă cu multe femei sunt macho, femeile care se culcă cu mulţi bărbaţi sunt curve. Pentru bărbaţi este normal să se culce cu o femeie doar din amuzament, pentru femei, a se culca cu bărbaţi din amuzament, este imoral. Astfel, dacă o femeie se culcă cu un tip pentru că îi place de el şi speră la mai mult, iar el se culcă cu ea doar din amuzament, la final, femeia va avea un număr în plus pe listă de justificat iar el va avea un motiv în plus să fie macho. Scuza ca a fost el nesimţit şi n-a mai sunat a doua zi, nu ţine, rişti să pari şi fraieră, pe lângă curvă.
Lăsînd gluma la o parte, pentru că nu mă simt în măsură să dau sfaturi nici bărbaţilor, nici femeilor, vă spun punctul meu de vedere. Eu nu răspund niciodată la această întrebare. Nu este treaba mea ce a făcut un bărbat înainte de a fi cu mine şi vreau ca asta să fie reciproc. Trecutul fuse şi se duse. Rămân lecţiile sau greşelile, depinde cum vrea fiecare să le numească şi opţiunea de a învăţa sau nu din ele. Ceea ce defineşte un om este ceea ce face, nu ceea ce a făcut. Un răspuns sincer la întrebarea mai sus discutată, pe de o parte nu mi se pare relevant pentru o relaţie care tocmai se înfiripă între doi oameni, iar pe de altă parte, mi se pare greu de dat. În principiu, răspunsul este un simplu număr care la o adică, nu spune nimic. Numărul acesta, sec în aparenţă, are în spate poveşti de dragoste cu toate trăirile aferente: dezamăgiri, lacrimi, tristeţe, singurătate, speranţă, trădări, aşteptări, confuzii, răzbunări. Toţi avem un bagaj emoţional sub a cărui povară ne străduim să trăim. Avem oare dreptul să scotocim în bagajul cuiva fără milă, doar pentru că suntem curioşi? Şi dacă o facem, avem dreptul să punem etichete şi să tragem concluzii asupra unei vieţi pe care nu am trăit-o noi?

Saturday, May 19, 2012

Despre cum m-a futut pe mine Blue Air-ul și despre cum am făcut dragoste cu Londra - partea a doua


Şi după ce m-a futut Blue Air-ul juma de zi, după cum vă povesteam mai deunăzi, am reuşit să ajung şi la Londra, târziu în noapte. Nu am amintiri coerente din seara cu pricina, la mine amnenzia temporară fiind un efect secundar al oboselii. Și al foamei. Și al frigului. Aceste trei vicisitudini ale vieții mă anihilează rapid, blocându-mi toate sinapsele. Este clar că trebuie să mă concentrez maxim în acestă viață, ca nu cumva să ajung homeless, că nu aș supraviețui mai mult de câteva zeci de ore fără mese calde, un pat și o plăpumică. Dar să revenim la seara post futai cu Blue Air.

Îmi amintesc vag o doamnă în vârstă, elegantă și coerentă în exprimare care mi-a spus povestea vieții tot drumul de la Luton la Victoria Station. Se făcea că doamna divorțase prin tinerețile ei, fie-sa era măritată la Londra cu un englez obez, să-i spunem Jim, care are în living un fotoliu de piele în care nu are nimeni voie să șadă,  decât el. Și mai are și un pahar de cristal din care bea doar el, nimeni neavând voie să-l atingă, poate doar să-l spele,  drept pentru care, nemaisuportând egoismul acesta, doamna avea în poșetă, aduse din România,  două pahare de cristal, pentru fată și nepoată, de ce să bea doar nesimțitul ala de ginere gras din pahar șmecher? Și Jim se pare că ascunde bomboane prin cotloane doar de el știute și odată, nepoata doamnei, deci fiica englezului,  le-a găsit și le-a mâncat și englezul s-a făcut foc și pară că i-a mâncat copilul ciocolata, când el stătuse toată ziua cu gândul la cutia cu bunătăți și abia așteptase să ajungă acasă de la muncă. Parcă zicea doamna că era șofer. Sau instalator. Spre deosebire de fie-sa, care era profesoară și vorbea șapte limbi străine și nu știe ce văzuse la grasul de Jim. Bine, fiica lucra juma de normă și câștiga o nimica toată, deci Jim o întreținea, dar asta nu era important pentru doamna elegantă, pare-se. Și câte și mai câte nu mi-o fi spus femeia aia, dar zău dacă îmi mai amintesc. În fine.

Ador metropolele, încărcate de istorie sau nu, asta contează mai puțin. Îmi place energia unui oraş mare, graba oamenilor şi sentimentul că sunt invizibilă. Pe mine, această răceală caracteristică oraşelor mari, mă face fericită, pentru că mă face să mă aplec mai mult spre mine, să mă descopăr sau să redescopăr în mine lucruri demult uitate, adăugă  noi valenţe noţiunilor de „personal” şi de” intimitate” în dicționarul meu interior. Dar mă rog, eu sunt o ciudată, pentru mine singurătatea în general nu este o corvoadă ci un lux. Şi spun asta pentru că ştiu cât de mult timp mi-a luat să îndrăznesc să mă plimb singură, să merg la o cafea, la un restaurant,  la film sau la plajă neînsoțită, după ce ani de zile, nu puteam merge nici la toaleta unui loc public fără vreo prietenă. Confortul de a-mi fi suficientă l-am obținut greu, pentru că mai întâi de toate a trebuit să mă împac cu mine însămi și apoi a trebuit să învăț să mă iert în mod constant pentru tot ce am vrut să fac și nu am făcut și pentru tot ce am vrut să fiu și nu sunt. A fost o luptă grea, dar acum pot spune că sunt mai aproape de mine, decât am crezut vreodată că pot să fiu.

Și pentru că iubesc metropolele așa de mult, eu nu le vizitez. Eu fac dragoste cu ele. Asemenea unei iubite atente, le cutreier fără grabă, poposesc în locurile care mi se par frumoase, le mângâi cu toate simţurile, mă îmbăt cu ele până obosesc. Şi după ce mă odihnesc, o iau de la capăt.

Cu Londra am făcut dragoste aproape o săptămână, de dimineaţa devreme până seara târziu. M-am plimbat pe străzi pe îndelete, prin frig şi ploaie, să simt că e Londra. M-am oprit de multe ori să mă uit mai îndeaproape la o clădire sau la o fereastră sau la un colţ de stradă. Am căutat și Neil’s Yard, un colt colorat din Covent Garden, pe care l-am pus pe lista de must see, după ce l-am vazut într-o poză share-uită de cineva pe Facebook.

În singura zi cu soare, am poposit câteva ore pe pajiştea din faţa palatului Buckingham. Mi-am băut cafeaua leneş, cum îmi place mie, am citit şi am privit spectacolul pe care îl fac oamenii la schimbarea gărzii. Frenezia, curiozitatea, puterea de a sta cățărați pe garduri zeci de minte, doar ca să prindă puţin din faimosul ceremonial, constituie împreună o imagine de mii de ori mai interesantă decât ceremonia în sine.

Apoi am mers în Porto Bello unde am rătăcit şi m-am rătăcit pe străzi câteva ore bune. Era zi de târg aşa că englezii etalaseră mici comori pe mesele pliante: porţelanuri fine din seturi desperecheate de ceai servit la ora 5 fix, cărţi vechi care au făcut înţelepţi oameni din timpuri de demult, obiecte de decor patinate de timp, parcă purtând în ele miros de lumile lui Dickens. Am luat la rând magazinele vintage de lux, amenajate în casele tipic englezeşti, cu scări strâmte şi camere reci, sau în curţi interioare acoperite transparent, lăsând bucăţi de soare şi de cer printre rafturi cu poşete şi pantofi şi printre umeraşe cu rochițe de vară colorate.

Într-o altă zi am luat prânzul într-un pub englezesc şi chelnerul polonez mi-a ţinut companie cu poveşti felurite despre prietenii lui internaţionali, despre fratele lui pasionat de muzeele londoneze, despre el, care nu a intrat niciodată în British Museum, deși se află peste stradă de pub-ul în care lucrează. Apoi, mai pe seară, am luat metroul până la London Bridge. Era  după ora 6 şi corporatiştii părăseau zona în masă. Eram pe acelaşi trotuar, eu mergând spre London Bridge, ei, câteva zeci, mergând spre metrou. Am traversat cu curiozitate mulţimea de chipuri, de costume office şi de serviete care veneau în valuri spre mine. În plimbarea asta de câteva minute, am experimentat voluptatea de a fi invizibilă într-o mulțime imensă de oameni. Este incredibil cum putem să trecem unii pe lângă alții, să ne cerem scuze după ce ne ciocnim întâmplător, să interacționăm unii cu alții dar totuși să nu existăm unii pentru ceilalți, decât pentru o infimă secundă care nici măcar în amintire nu se transformă.

În Londra este o plăcere să te uiţi la oameni, cel puțin din punct de vedere vizual. Poate că nu sunt cei mai frumoşi indivizi, antropologic vorbind, dar se îmbracă spectaculos, fără să fie indecenţi sau ostentativi. Nu le este teamă de culori şi de combinaţii îndrăzneţe. O fi clima capricioasă, cerul gri și zilele ploioase, dar nu trebuie să fie și hainele terne ca vremea de afară. Sunt o iubitoare de culori turbate așa că am rezonat perfect cu englezii la capitolul vestimentar. Ok, mie îmi lipsește talentul de a face combinații îndrăznețe, dar măcar le apreciez când le văd, chiar dacă mie nu mi-ar fi dat prin cap în veci să alcătuiesc multe dintre ținutele văzute pe străzile londoneze. Dar văzându-le, făceau sens, așa că mi-am dat multe palme mentale peste frunte, gen: of course că astea două merg împreună!

Dacă ar trebui să spun într-o propoziție ce am făcut la Londra, aș zice simplu: M-am încărcat spiritual. Poate că sună pompos și pretențios dar este adevărat. M-am rupt total de rutina și mediocritatea existenței mele de zi cu zi și mi-am deschis mintea către lucruri noi și frumoase. Așa se face că cel mai mult timp l-am petrecut în muzee. Mă duc la muzee din trei motive: în primul rând, ca să descopăr lucruri noi despre lucuri vechi despre care știu vag câteva ceva, în al doilea rând, ca să descopăr lucuri vechi despre care nu știu absolut nimic și în al treilea rând, ca să văd cu ochii mei lucuri care mi-au trezit interesul când am învățat despre ele la școală sau când am auzit vorbindu-se despre ele sau când am citit despre ele întâmplător, în cărți, ziare, reviste, articole de pe internet etc.

La British Museum am stat aproape trei zile. Mergeam acolo dimineaţa şi stăteam până la ora închiderii. Îmi luam pachet la mine, ca sa pierd cât mai puţin timp cu pauza de masă. Am început turul cu pasiunile mele mai vechi: America Centrală şi Mexic cu cultura aztecă şi mayaşă, Egiptul Antic şi mumiile, Grecia şi Roma Antică. Câteva piese din cultura mayaşă lipseau, fiind împrumutate la Royal Museum of Ontario din Toronto, pentru o expoziţie temporară pe care n-am mai apucat s-o văd înainte să plec de acolo, deşi am planuit-o de atîtea ori. În schimb am văzut piesele lipsă din Acropole de la Atena și mi-am amintit că i-am blestemat puțin pe hoții de englezi când am vizitat Parthenon-ul și ne-a spus ghidul că britanicii au luat niște bucăți din el pe vremuri, bucăți expuse ulterior la British Museum.

M-au surprins mult piesele din cultura indiană. Sunt foarte armonioase şi migăloase şi abundă în detalii. Nu știu mare lucru despre India dar statuetele și bijuteriile indiene au fost o surpriză tare plăcută.

În ultima zi am vrut să vizitez şi Europa dar după cîteva vitrine am abandonat ideea. Sculpturile şi ceramica din Europa de la 1500 sunt mult sub sculpturile şi ceramica din Egiptul Antic sau din Grecia şi Roma antică. Regresul este evident, am avut sentimentul că privesc opera a două civilizaţii diferite. Parcă anticii au fost un proiect separat. Au venit, au creat, au plecat şi apoi am venit noi. Alt proiect, nu de foarte mare succes, se pare.

Asta a fost marea dezamăgire pe care am trăit-o la British Museum, să constat, văzând toate comorile lumii la un loc, din vremuri străvechi până în prezent, că evoluția este totuși incertă.

Marea realizare avută pe parcursul acelor zile, este mai degrabă de ordin personal. În sfârșit, i-am iertat pe englezi că au furat atâta. Ce au furat, au conservat spectaculos şi au pus toată prada aceasta minunată la un loc, în expoziţii simple - dar la astfel de obiecte, nici nu este nevoie de artificii de imagine – accesibile tuturor, indiferent de vârstă sau categorie socială, pentru că intrarea este gratuită. Cel mai draguț tablou uman văzut la British Museum este compus din următoarele elemente: fetiță cu multe caiete de școală,  lungită pe podea, concentrată la maxim, mamă foarte răbdătoare, deasemenea lungită pe podea, lângă fetiță, explicându-i fetiței despre Egiptul Antic, în camera sarcofagelor.

Într-o dimineață, am vizitat repede Museum of London. Este un loc excelent să înveţi istoria Londrei de la mamut încoace. Este o expoziţie didactică, foarte bine explicată, clar şi concis. Mi-a plăcut perioada ocupaţiei romane. Se pare că romanii au venit nu numai cu civilizarea ci şi cu igienizarea. Insistau ca englezii să se spele zilnic, să se radă şi să îşi taie ungiile. Romanii aveau de pe atunci lame de ras şi unghiere şi încercau să universalizeze utilizarea lor printre popoarele ocupate. Nu mai zic de drumurile construite, de canalizare sau de planul urbanistic al Londrei. Nu ştiu cum puteau să aibă romanii atâtea relizări, având în vedere că se presupune că erau înapoiaţi tehnologic. Noi, în secolul vitezei şi al apogeului tehnologiei, abia facem câţiva kilometri de autostradă pe an, şi ăia cu chiu cu vai. Cu regret și rușine recunosc că nu am avut răbdare să mă uit la descoperirile arheologice de dimensiuni mici. Niciodată nu am răbdare, deși știu cât de minuțioasă și de grea este arheologia, câtă fericire și satisfacție aduce unui arheolog descoperirea unui ciob după ani de săpături și mai ales, mi-e jenă, pentru că știu câtă lumină poate aduce asupra unei perioade istorice, scoaterea din pământ a unei mici bucățele de vas, de armă, de orice. Cu toate acestea, nu pot să mă concentrez și să studiez obiecte de mici dimensiuni. Mea culpa.

La National Gallery trebuie să revin într-o bună zi, pentru că nu am terminat treaba. De ani de zile încerc să mă educ să-mi placă pictura mai mult decât din punct de vedere estetic. Nu reușesc foarte bine să primesc mesajul unei picturi. Da, îmi place să privesc tablouri și remarc jocurile de culori, armonia formelor, iscusința picturilor de a prinde pe o pânză, cu o pensulă, un moment, o trăire, o fracțiune de viață. Problema este că, oricât aș privi un tablou, nu reușesc să mă conectez cu autorul sau cu eroul, așa cum mi se întâmplă când citesc o carte, când privesc o fotografie sau când mă uit la o sculptură. Singurul artist cu care am reușit o conexiune, a fost Salvador Dali, dar numai la muzeul teatru din Figueras, creat de el. Oriunde altundeva am privit o lucrare de-ale lui, nu am mai avut același sentiment. Poate că,în muzeul din Figueras, fiind creația lui, și-a lăsat amprenta artistică în fiecare colț, de la intrare până la     ultima sală de expoziție și asta a favorizat realizarea legaturii dintre mine, privitorul ingrat și el, geniul suprarealist.

La Saatchi Gallery am fost fericită să văd în câte feluri poate exploda creativitatea în oameni. Același sentiment l-am trăit și la Tate Modern, dar despre asta în episodul următor, și ultimul. Spoiler alert: la Tate Modern am lăcrimat oleacă...


Friday, May 18, 2012

Bad Dates


Nails done, hair done, heels on, pretty dress on, smile on! There you are, ready for your date, hoping the guy will be nice and the night will be fun.
But not all dates go smooth. I am sure that many of you, ladies, had at least one unhappy encounter out there.
There are times when things can go from wrong to dangerous and when you hear this kind of stories, somehow, a last minute cancellation of a date because the unexpected arrival of the wife you had no idea it exists or the guy spending half the night trying to convince you in all possible ways to go to his place and have sex, look less like the end of your world.
I once had one very bad date in Toronto. It started the very classic way: boy met girl at the subway, boy helped girl with her very heavy luggage, boy made some cute small talk with the girl, boy asked girl out on Friday night.
Read the rest of this entry here.

Thursday, May 10, 2012

What NOT to do on a first date


Once, a guy told me this: "The first date is easy. The second one is tougher and so on. If you get a fourth or fifth date with the same person, then you are getting married. I think that in my seven months in Toronto I had about ten first dates, three second dates and zero third dates. In Montreal it was very much the same thing."
And I thought it is easier for men! Most feedback I got from women regarding dating, was pretty much the same, which made me start observing what the hell is going wrong out there. Based on these observations, I compiled a short list of what women should try not to do when going out with a man. (...)
Read the rest here.

Monday, May 7, 2012

Nostalgii grecești


Îmi amintesc că într-o vacanță de vară, să tot fi avut vreo 11 ani, am căpătat, nu știu de unde, "Legendele Olimpului" de Alexandru Mitru. Am citit pe nerăsuflate cele două volume, în câteva zile. Le-am citit cu uimire și cu fascinație, țineam cu toți zeii și mă supăram pe ei când făceau răutăți. Nu știam ce sunt alea legende, la vârsta aceea nu vedeam nici o barieră între realitate și fantezie, pentru mine toate cărțile pe care le citeam erau la fel de reale ca ziua de vară de afară, ca și covorul oltenesc pe care îl țesea bunica mea. Așa am citit eu "Legendele Olimpului", ghemuită pe un maldăr de lână roșie. În pauzele de lectură și în zilele care au urmat, am convins toate babele de pe strada bunicii mele, că grecii nu cred în Dumnezeu și în tata popa, ca noi, ci în zei. Și le povesteam toate grozăviile pe care le făceau divinitățile grecești pe muntele Olimp, făcându-le pe bietele babe să se închine cu toate mâinile. După toată isprava asta s-au întâmplat două lucruri frumoase: am învățat toți zeii și nu i-am mai uitat vreodată, uimindu-mi toți profesorii pe parcursul gimnaziului și m-am îndrăgostit de Creta, insula lui Zeus. Următorii zece ani, când eram întrebată ce locuri vreau să vizitez, răspundeam Creta și Columbia (pe la 16 ani m-am apucat să citesc Garcia Marquez și m-am îndrăgostit iremedibial de universul lui).

Anii au trecut și eu aveam o singură certitudine: că vreau să văd lumea. Primul pas pe care l-am făcut în acest sens, a fost să mă angajez la o agenție de turism. Rezultatul a fost parțial dezastruos. Vara, agenții de turism stau la serviciu foarte multe ore și se ocupă de vacanțele altora, mai puţin de ale lor. Pasiunea pentru călătorii și-a spus totuși cuvântul așa că am început să devorez toate pliantele și ghidurile turistice din agenție. Primii mei clienți doreau o lună de miere frumoasă, nu știau unde, poate Malta. Au plecat în Creta. Și tot în Creta au plecat și restul clienților nehotărâți din vara aceea. Simțeam că mă apropii de destinația visurilor mele dacă îi trimit acolo pe alții.

Am lucrat în turism din 2004 până la sfârșitul anului 2007.  Eram sigură că primul meu concediu va fi în Creta. Dar nu a fost să fie. Prima mea ieșire din România a fost într-adevăr în Grecia, dar la Atena. A doua mea călătorie în străinătate s-a întâmplat să fie tot la Atena, dar cu mașina. Am explorat Riviera Olimpului și am contemplat zeci de minute muntele Olimp, retrăind legendele citite în copilărie, am făcut o plimbare prin Salonic, care mi-a picat cu tronc. Iar de Atena m-am bucurat cu tot sufletul, de parcă nu doar ce-o văzusem cu trei luni în urmă. Apoi au urmat multe alte călătorii: litoralul bulgăresc, peninsula Halkidiki, Antalya, Pamukale, Barcelona, Figueras, Costa Brava, Malaga, Cordoba, Gibraltar, Maroc, Costa del Sol şi de multe, multe ori Salonic. În fiecare an îmi spuneam: "Gata! Anul ăsta merg în Creta!" Invariabil ajungeam în altă parte. 

Până în iunie 2009, când în sfârșit, m-am îmbarcat pentru o cursă la Heraklion. Nu mi-a luat decât vreo 17 ani.  Am stat în Hersonissos dar am închiriat o mașină și am cutreiarat insula în lung și-n lat. Am făcut plajă la Creta Vai, la Matala, ne-am plimbat prin Agios Nikolaos, am contemplat Spinalonga, am dansat grecește la seara cretană, am mâncat fructe de mare, am cutreierat sate pitulate în munți, m-am emoționat la palatul Knossos, am cumpărat banane de la o plantație de bananieri și portocale de la o băbuță care le vindea la marginea drumului (cele mai dulci portocale pe care le-am mâncat vreodată). 

Nu am vizitat peștera în care spune legenda că s-a născut Zeus. În toate locurile în care am fost și care mi-au plăcut mult, nu am vizitat obiectivul cel mai important, emblema destinației respective. În Andauluzia n-am vizitat Sevilla, la Toronto nu am urcat în CN Tower, la Londra nu am fost în Hyde Park sau la Tate British  etc etc. M-am întrebat mereu de ce fac asta. Parcă las călătoria neterminată, parcă îmi ofer motive să revin.

 Cu Grecia au început mai multe capitole din viața mea. A fost prima țară despre care am citit și de care m-am îndrăgostit. Creta a fost prima destinație pe care am vândut-o ca și agent de turism, cea mai frumoasă meserie pe care am avut-o vreodată. Prima mea ieșire din România, atât de dorită, a fost la Atena. Vacanța în Creta,  a fost ultima vacanță împreună cu prietenul meu de atunci dar și începutul unei noi ere pentru mine, ca individ.

Grecia este specială pentru mine. Oriunde mă vor duce pașii în lume asta, îmi voi face timp din când în când și pentru ea. Este o țară magică, unde zilele se scurg încet în toropeala soarelui fierbinte, unde oamenii sunt veseli și relaxați, imuni parcă la tristeți și necazuri, unde muzica este veselă, limba este dulce, mâncarea multă și gustoasă, vinul din belșug și bărbații frumoși. Nici nu-i de mirare că locuitorii acestor meleaguri au scornit așa legende minunante. 

Sunday, May 6, 2012

Despre cum m-a futut pe mine Blue Air-ul și despre cum am facut eu dragoste cu Londra - partea I

Cum stăteam eu așa depresivă în miezul iernii siberiene care a lovit România anul acesta și cum mă gândeam că viața mea iar s-a sfârșit (a câta oară?), am decis că o săptămână la Londra ar fi sănătate mintală curată. În decembrie, în drumul dinspre Toronto spre Craiova, ca să atenuez puțin șocul, am zis să poposesc cateva zile pe meleagurile londoneze. Dar crezi că mi-a priit? În primul rând am avut jet lag și în al doilea rând nu era Toronto. Evident că peste tot am vazut gunoaie, pirande, cerșetori și oameni nepoliticoși, ceea ce în Toronto nu există și evident că spuneam asta în gura mare și pătrunsă de un nemăsurat simțământ patriotic canadian, gen: "La mine la Toronto..." Adică, sa-ti dau un exemplu: am intrat la Starbucks și am cerut voie la budă, bineinteles fără să cumpăr ceva. Doamna respectivă a fost puțin mirată, dar ne-a lăsat, însă până la urmă a început să urle la noi să ieșim că ea trebuie să închidă, că are și ea viață personală și nu are chef să stea peste program. Păi la mine la Toronto, Starbucks este toaletă publică, intri, faci pipi, ieși și cu siguranță vânzătorul îți zice, zâmbind cu toata fiinta lui: "Have a good one! Please come back!" Aproape că îți vine să te faci client Starbucks, dacă nu ar fi Tim Hortons la jumătate de preț. În fine, divaghez...Ideea este că în decembrie, Londra nu mi-a picat bine, ca era după Toronto, așa că am facut niște calcule și am decis că Londra o să fie minunată dupa aproape patru luni de locuit in Craiova. Vorba lui Catrinel, i-am mai dat Londrei o șansă. Ca să divaghez iar, Catrinel a avut niște aventuri și pe acolo dar sunt de nescris. Mai negociez cu ea...poate, poate...

Deci, am stat strâmb, am judecat drept și am cumpărat bilet de avion. La Blue Air, ca să fac ceva economie. Nu cine știe ce, dar vorba aia, așa se face vilă. Mai precis, am dat 150 de euro pe bilet, doar cu 7 kilograme de bagaj de mână. Dacă vrei bagaj de cală, costă mai mult. Am zis că nu-mi trebuie, 7 kile pentru 7 zile sunt mai mult decat suficiente. La British Airways și la Tarom biletul costa 250 de euro, cu 23 de kile de bagaj de cală și 7 sau 10 de mână, nu mai știu, și o masă caldă. Blue Air zboară la Luton așa că urma să plătesc și 23 de lire bilet de autobuz dus-întors până în Londra. British Airways și Tarom merg la Heathrow unde este și stație de metrou. Dau toate detaliile astea ca să vezi că dacă ai ceva bagaj și nu stai în Luton, Blue Air nu este nici o afacere, chiar dacă iei biletul din timp. Eu l-am cumpărat cu vreo trei luni inainte.

Și a venit și ziua mult așteptată. Cu șase kilograme de haine și un cozonac pentru soră-mea, așezate frumos în geamantanul care mi-a servit drept bagaj de mână în atâtea și atâtea călătorii, am purces spre aeroport. Am ajuns cam devreme, așa că am avut ceva timp înainte de check-in, să casc gura și să studiez oamenii, din pur interes antropologic, bineînțeles. Astfel, am constatat că multe dintre românce încă nu au găsit calea de mijloc între adidași și tocuri înalte, pentru acele momente din viața lor când călătoresc. Ori sunt îmbrăcate în treninguri și încălțate cu adidași, ținuta supremă pentru un zbor comod, ori confundă aeroportul cu Bamboo și își pun ce au mai bun pe ele, adică tocuri și haine mulate, asortate la poșeta falsă. 

După toate aceste observații sociale, pe care le-am scris și pe Facebook, că altfel nu se putea, m-am dus să fac check-in. Mi-a dat un domn tichetul de îmbarcare, cu mențiunea să pun geamantanul în sizer, să văd dacă are dimensiunile admise. I-am zis ca sigur se încadrează, ca doar l-am mai avut și în alte călătorii și am plecat liniștită, neobservând privirea diabolică a tipei care stătea la dreapta lui, la pândă, dupa cum aveam sa descopar mai tarziu.

Am mers la poarta de îmbarcare și după ceva timp de citit, de stat pe facebook și de observat adidași și pantofi cu toc, se deschide în sfârșit poarta de îmbarcare. La prima mișcare la ghișeu, românii toți buluc, să fie ei primii. Mă așez și eu la sfârșitul cozii și cum stăteam așa, eu cu gândurile mele, văd un domn și o doamnă, tragând după ei un sizer și dând târcoale cozii. Apoi doamna mă vede pe mine și zice victorioasă:
- Aha! Pe dumneavoastră vă căutam! Puneți trolerul în sizer să vedem dacă are loc.

Era tipa de la dreapta ăluia care-mi făcuse check-in-ul, pare-se angajată la Blue Air pe post de pândară. Bagajul meu nu avea loc acolo de nici un fel, sizer-ul ala avea dimeniunile unei poșete, sincer. Ea, zâmbind victorioasă a zis:
- Îl băgăm la cală. Vă costă 50 de euro.

Din care ea probabil avea comision, ca prea mă vânase și prea era fericită de parcă descoperise viață pe Marte. Mi-a părut rău să-i spulber fericirea dar nu m-am putut abține. I-am zis cât de frumos am putut eu:
- Da,inteleg, problema e ca nu o să vă dau 50 de euro. O să mă duc la un magazin din duty-free, o să cumpăr o plasă, îmi pun cele șase kile de haine în ea, vă las vouă trolerul și cu 50 de euro îmi cumpăr altul nou. 

Ceea ce am și făcut. Am mers la primul magazin, am cerut o plasă, un băiat draguț mi-a dat chiar două, am făcut transferul bunurilor, întâmpinând doar o mică problemă. Cozonacul nu mai avea loc. Ce să fac? Nu puteam să-l arunc, eu nu arunc mâncarea din principiu. La staff-ul Blue Air nu puteam să-l dau ca ne aflam în plin conflict așa că l-am făcut cadou băiatului draguț care mi-a dat plasele.

Multumita ca am rezolvat problema si am facut si o fapta buna, m-am întors la poartă. Angajații stăteau cu sizer-ul lângă ei, scrutând multimea, oamenii stăteau în picioare la coadă, cei zece puradei ai unei țigănci începuseră să urle necontrolat. O poezie, ce mai. Eu observ că îmbarcarea nici gând să înceapă, drept pentru care mă așez și-mi văd de ale mele. La un moment dat îmi vine o idee salvatoare pentru valiza mea. Mă duc la angajații Blue Air pentru consultări. Zic: 
- Eu mi-am pus lucrurile în plasa asta, dacă las geamantanul aici, mi-l duceți la "Obiecte pierdute" să-l iau lunea viitoare, când mă întorc? 
- Nu se poate. Dacă îl lăsați aici, o să fie considerat obiect abandonat și o să fie distrus.
- Păi nu-l abandonez. Vi-l las vouă.
- Noi nu ne putem asuma răspunderea. Nu vă putem ajuta.
- De ce nu a fost etichetat cu datele mele la check-in?  Ca să poată fi identificat.
- La Otopeni nu se etichetează bagajele de mână.
- Păi și dacă nu le etichetați că nu vreți, de ce le distrugeți? Dacă îmi uit poșeta pe scaun și merg la budă, mi-o distrugeți pentru că sunt eu uitucă și pentru că voi n-aveți chef să etichetați?
- Da, ar fi considerată obiect abandonat.

Și cu asta am fost lămurită. M-am întors pe scaunul meu, pentru ca îmbarcarea tot nu începuse, deși, conform orarului de zbor ar fi trebuit să fim in aer deja. Mă rog, eram în vacanță, nu mă grăbeam, așa că mi-am pastrat calmul si mi-am gasit diverse ocupatii. Românii tot în picioare, tot la coadă. Uimitor câtă voință au unii, ca să fie ei primii. Ai fi zis că vor să fie siguri că prind loc, dacă nu ai fi știut că în avion ai locul deja scris pe tichetul de îmbarcare. Eu, de exemplu, aveam locul 29D. Puteam să urc în avion ultima, că tot pe locul meu stăteam. Deci mi-am continuat activitățile de sală de așteptare: mai o lectură, mai un surf pe net, mai un căscat gura aiurea prin decor. Și la un moment din ăsta de căscat gura, văd cum un angajat Blue Air pleacă așa, încet-încet, tăgând sizer-ul după el. "Ok", imi zic. "Am fost nebună să cred că vor cântări fiecare bagaj". Peste câteva minute mai pleacă un angajat, apoi încă unul și tot așa, până nu mai rămâne nici un angajat Blue Air la poartă. Doar românii, în picioare, nemișcați, în stare să facă pipi pe ei, numai să nu-și piardă locurile. 

Și am stat așa trei ore. Fără să știm când plecăm sau dacă mai plecăm. Ptobabil ca angajaților li s-a comunicat că este o problemă și ei au ales s-o șteargă englezește, unul câte unul, să nu dea de bănuit, fără să dea vreo explicație sau să își ceară scuze. Nu știu ce strategii de marketing și relatii publice are Blue Air, dar să lași o sută de oameni abandonați, fără nici un cuvânt, pare ok din punctul lor de vedere. Nici până în ziua de azi nu știu ce s-a întâmplat. În cele trei ore s-au creat cateva scenarii legate de-o roată a avionului care fusese înlocuită dar după înlocuire și-au dat seamă că nu e tipul de roată potrivit așa că au plecat să cumpere alta dar au rămas blocați în trafic. Deci eu am ajuns cu întârziere la Londra din cauza traficului infernal din București. Cam așa vine, nu?

În cele trei ore, aproapte toți românii s-au așezat in sfarsit, pe scaune. Eu mi-am pus lucrurile înapoi în geamantan, hotărâtă să-i dau cu el în cap aluia care mi-o cere 50 de euro. Altceva măreț nu s-a întâmplat, decât că s-au încins spiritele, oamenii s-au apucat să-l înjure pe Băsescu și să-și bage ceva în țara noastră de căcat. Ei, nu eu. Desi la mine la Toronto, când am plecat, aveam 20 de kile în loc de 10 la bagajul de mână și s-au oferit să-l bage la cală gratis, așa, din partea companiei.

In sfarsit, a venit și momentul îmbarcării. Angajatul Blue Air zice:
- Bagajul este cam mare.
- Și orele cât am stat pe aici ai nimănui au fost lungi, zic și trec pe lângă el, abținându-mă să nu-i dau un cap în burta, că până acolo îi ajungeam.

Și stați, că nu s-a terminat. Urc în avion și merg spre locul meu, spre coadă, după calculele mele. Și merg, și merg, si merg: 25, 26, 27 și gata. S-a terminat avionul. Mă uit iar pe tichet, scria negru pe alb: 29 D. Mă uit la scaunele de lângă mine: 26 și 27. No, stai să vezi că la Blue Air e pe apucate, d-aia au stat ăia în picioare trei ore. Am râs eu de ei dar acum ei stau jos, eu în picioare, îmi zic eu mie insami, cu năduf. Între timp, o stewardesă începuse deja să prezinte măsurile de salvare, în timp ce alta urla la mine să stau jos. Urlu și eu înapoi că aș sta, dar scaunul meu nu există. Ea urlă înapoi că să stau unde o fi. Bineee. Pun geamantanul in compartimentul pentru bagaje, unde, miracol! a incaput! Nu, nu au micsorat compartimentele, cum am crezut initial, am micsorat doar dimensiunile bagajelor, ca sa faca bani din piatra seaca. Apoi avionul a plecat. A și decolat într-un final, după ce a dat târcoale la Otopeni vreo douăzeci de minute, de ziceai că suntem pe Heathrow și alta nu. Cred că asta a fost ca să facă rodajul la roata aia nouă. 

Și uite așa, plecai eu la Londra. Ce făcui acolo, și cum mă întorsei, în episoadele următoare.

UPDATE: Episodul 2

P.S. 

Pentru Blue Air: Dragii mei, eu și restul călătorilor înțelegem că pot apărea probleme tehnice care nu se pot rezolva cât ai bate din palme și nu ne supărăm că întârziem, atâta timp cât ajungem cu bine. Nu ne supărăm nici dacă nu ne spuneți ce problemă anume are avionul, oricum n-am înțelege și poate ne-am și panica. Ne supărăm când sunteți nesimțiți și dispăreți ca măgarii în ceață și ne lăsați de izbeliște, fără să vă cereți scuze măcar. În astfel de momente, parcă înțeleg de ce aruncă unii avione în aer. Cu stima, Lavinia Vanilia.


Saturday, May 5, 2012

Players Versus Jerks

There are many kinds of men in this world. Some are good, some are very good and some are great. But they are not my point on this blog, as I am not here to write about the lives of saints. We had Jesus' dudes to do that. I am not them. What I want to talk about, is players and jerks. You might say they are same shit but, no, they are very different shit.

In my short life, I have come across many players, due to going out too much, being friendly and drinking beer and cocktails and wine, things that make me even more friendlier. I don't dislike players because, unlike jerks, they are honest. When somebody is honest with you, they give you a choice. If you make a mistake, it is your fault. If they are not honest, they manipulate you, so the mistake is not entirely yours. Yet, you are to blame, for letting yourself manipulated.