Căutare

Saturday, May 19, 2012

Despre cum m-a futut pe mine Blue Air-ul și despre cum am făcut dragoste cu Londra - partea a doua


Şi după ce m-a futut Blue Air-ul juma de zi, după cum vă povesteam mai deunăzi, am reuşit să ajung şi la Londra, târziu în noapte. Nu am amintiri coerente din seara cu pricina, la mine amnenzia temporară fiind un efect secundar al oboselii. Și al foamei. Și al frigului. Aceste trei vicisitudini ale vieții mă anihilează rapid, blocându-mi toate sinapsele. Este clar că trebuie să mă concentrez maxim în acestă viață, ca nu cumva să ajung homeless, că nu aș supraviețui mai mult de câteva zeci de ore fără mese calde, un pat și o plăpumică. Dar să revenim la seara post futai cu Blue Air.

Îmi amintesc vag o doamnă în vârstă, elegantă și coerentă în exprimare care mi-a spus povestea vieții tot drumul de la Luton la Victoria Station. Se făcea că doamna divorțase prin tinerețile ei, fie-sa era măritată la Londra cu un englez obez, să-i spunem Jim, care are în living un fotoliu de piele în care nu are nimeni voie să șadă,  decât el. Și mai are și un pahar de cristal din care bea doar el, nimeni neavând voie să-l atingă, poate doar să-l spele,  drept pentru care, nemaisuportând egoismul acesta, doamna avea în poșetă, aduse din România,  două pahare de cristal, pentru fată și nepoată, de ce să bea doar nesimțitul ala de ginere gras din pahar șmecher? Și Jim se pare că ascunde bomboane prin cotloane doar de el știute și odată, nepoata doamnei, deci fiica englezului,  le-a găsit și le-a mâncat și englezul s-a făcut foc și pară că i-a mâncat copilul ciocolata, când el stătuse toată ziua cu gândul la cutia cu bunătăți și abia așteptase să ajungă acasă de la muncă. Parcă zicea doamna că era șofer. Sau instalator. Spre deosebire de fie-sa, care era profesoară și vorbea șapte limbi străine și nu știe ce văzuse la grasul de Jim. Bine, fiica lucra juma de normă și câștiga o nimica toată, deci Jim o întreținea, dar asta nu era important pentru doamna elegantă, pare-se. Și câte și mai câte nu mi-o fi spus femeia aia, dar zău dacă îmi mai amintesc. În fine.

Ador metropolele, încărcate de istorie sau nu, asta contează mai puțin. Îmi place energia unui oraş mare, graba oamenilor şi sentimentul că sunt invizibilă. Pe mine, această răceală caracteristică oraşelor mari, mă face fericită, pentru că mă face să mă aplec mai mult spre mine, să mă descopăr sau să redescopăr în mine lucruri demult uitate, adăugă  noi valenţe noţiunilor de „personal” şi de” intimitate” în dicționarul meu interior. Dar mă rog, eu sunt o ciudată, pentru mine singurătatea în general nu este o corvoadă ci un lux. Şi spun asta pentru că ştiu cât de mult timp mi-a luat să îndrăznesc să mă plimb singură, să merg la o cafea, la un restaurant,  la film sau la plajă neînsoțită, după ce ani de zile, nu puteam merge nici la toaleta unui loc public fără vreo prietenă. Confortul de a-mi fi suficientă l-am obținut greu, pentru că mai întâi de toate a trebuit să mă împac cu mine însămi și apoi a trebuit să învăț să mă iert în mod constant pentru tot ce am vrut să fac și nu am făcut și pentru tot ce am vrut să fiu și nu sunt. A fost o luptă grea, dar acum pot spune că sunt mai aproape de mine, decât am crezut vreodată că pot să fiu.

Și pentru că iubesc metropolele așa de mult, eu nu le vizitez. Eu fac dragoste cu ele. Asemenea unei iubite atente, le cutreier fără grabă, poposesc în locurile care mi se par frumoase, le mângâi cu toate simţurile, mă îmbăt cu ele până obosesc. Şi după ce mă odihnesc, o iau de la capăt.

Cu Londra am făcut dragoste aproape o săptămână, de dimineaţa devreme până seara târziu. M-am plimbat pe străzi pe îndelete, prin frig şi ploaie, să simt că e Londra. M-am oprit de multe ori să mă uit mai îndeaproape la o clădire sau la o fereastră sau la un colţ de stradă. Am căutat și Neil’s Yard, un colt colorat din Covent Garden, pe care l-am pus pe lista de must see, după ce l-am vazut într-o poză share-uită de cineva pe Facebook.

În singura zi cu soare, am poposit câteva ore pe pajiştea din faţa palatului Buckingham. Mi-am băut cafeaua leneş, cum îmi place mie, am citit şi am privit spectacolul pe care îl fac oamenii la schimbarea gărzii. Frenezia, curiozitatea, puterea de a sta cățărați pe garduri zeci de minte, doar ca să prindă puţin din faimosul ceremonial, constituie împreună o imagine de mii de ori mai interesantă decât ceremonia în sine.

Apoi am mers în Porto Bello unde am rătăcit şi m-am rătăcit pe străzi câteva ore bune. Era zi de târg aşa că englezii etalaseră mici comori pe mesele pliante: porţelanuri fine din seturi desperecheate de ceai servit la ora 5 fix, cărţi vechi care au făcut înţelepţi oameni din timpuri de demult, obiecte de decor patinate de timp, parcă purtând în ele miros de lumile lui Dickens. Am luat la rând magazinele vintage de lux, amenajate în casele tipic englezeşti, cu scări strâmte şi camere reci, sau în curţi interioare acoperite transparent, lăsând bucăţi de soare şi de cer printre rafturi cu poşete şi pantofi şi printre umeraşe cu rochițe de vară colorate.

Într-o altă zi am luat prânzul într-un pub englezesc şi chelnerul polonez mi-a ţinut companie cu poveşti felurite despre prietenii lui internaţionali, despre fratele lui pasionat de muzeele londoneze, despre el, care nu a intrat niciodată în British Museum, deși se află peste stradă de pub-ul în care lucrează. Apoi, mai pe seară, am luat metroul până la London Bridge. Era  după ora 6 şi corporatiştii părăseau zona în masă. Eram pe acelaşi trotuar, eu mergând spre London Bridge, ei, câteva zeci, mergând spre metrou. Am traversat cu curiozitate mulţimea de chipuri, de costume office şi de serviete care veneau în valuri spre mine. În plimbarea asta de câteva minute, am experimentat voluptatea de a fi invizibilă într-o mulțime imensă de oameni. Este incredibil cum putem să trecem unii pe lângă alții, să ne cerem scuze după ce ne ciocnim întâmplător, să interacționăm unii cu alții dar totuși să nu existăm unii pentru ceilalți, decât pentru o infimă secundă care nici măcar în amintire nu se transformă.

În Londra este o plăcere să te uiţi la oameni, cel puțin din punct de vedere vizual. Poate că nu sunt cei mai frumoşi indivizi, antropologic vorbind, dar se îmbracă spectaculos, fără să fie indecenţi sau ostentativi. Nu le este teamă de culori şi de combinaţii îndrăzneţe. O fi clima capricioasă, cerul gri și zilele ploioase, dar nu trebuie să fie și hainele terne ca vremea de afară. Sunt o iubitoare de culori turbate așa că am rezonat perfect cu englezii la capitolul vestimentar. Ok, mie îmi lipsește talentul de a face combinații îndrăznețe, dar măcar le apreciez când le văd, chiar dacă mie nu mi-ar fi dat prin cap în veci să alcătuiesc multe dintre ținutele văzute pe străzile londoneze. Dar văzându-le, făceau sens, așa că mi-am dat multe palme mentale peste frunte, gen: of course că astea două merg împreună!

Dacă ar trebui să spun într-o propoziție ce am făcut la Londra, aș zice simplu: M-am încărcat spiritual. Poate că sună pompos și pretențios dar este adevărat. M-am rupt total de rutina și mediocritatea existenței mele de zi cu zi și mi-am deschis mintea către lucruri noi și frumoase. Așa se face că cel mai mult timp l-am petrecut în muzee. Mă duc la muzee din trei motive: în primul rând, ca să descopăr lucruri noi despre lucuri vechi despre care știu vag câteva ceva, în al doilea rând, ca să descopăr lucuri vechi despre care nu știu absolut nimic și în al treilea rând, ca să văd cu ochii mei lucuri care mi-au trezit interesul când am învățat despre ele la școală sau când am auzit vorbindu-se despre ele sau când am citit despre ele întâmplător, în cărți, ziare, reviste, articole de pe internet etc.

La British Museum am stat aproape trei zile. Mergeam acolo dimineaţa şi stăteam până la ora închiderii. Îmi luam pachet la mine, ca sa pierd cât mai puţin timp cu pauza de masă. Am început turul cu pasiunile mele mai vechi: America Centrală şi Mexic cu cultura aztecă şi mayaşă, Egiptul Antic şi mumiile, Grecia şi Roma Antică. Câteva piese din cultura mayaşă lipseau, fiind împrumutate la Royal Museum of Ontario din Toronto, pentru o expoziţie temporară pe care n-am mai apucat s-o văd înainte să plec de acolo, deşi am planuit-o de atîtea ori. În schimb am văzut piesele lipsă din Acropole de la Atena și mi-am amintit că i-am blestemat puțin pe hoții de englezi când am vizitat Parthenon-ul și ne-a spus ghidul că britanicii au luat niște bucăți din el pe vremuri, bucăți expuse ulterior la British Museum.

M-au surprins mult piesele din cultura indiană. Sunt foarte armonioase şi migăloase şi abundă în detalii. Nu știu mare lucru despre India dar statuetele și bijuteriile indiene au fost o surpriză tare plăcută.

În ultima zi am vrut să vizitez şi Europa dar după cîteva vitrine am abandonat ideea. Sculpturile şi ceramica din Europa de la 1500 sunt mult sub sculpturile şi ceramica din Egiptul Antic sau din Grecia şi Roma antică. Regresul este evident, am avut sentimentul că privesc opera a două civilizaţii diferite. Parcă anticii au fost un proiect separat. Au venit, au creat, au plecat şi apoi am venit noi. Alt proiect, nu de foarte mare succes, se pare.

Asta a fost marea dezamăgire pe care am trăit-o la British Museum, să constat, văzând toate comorile lumii la un loc, din vremuri străvechi până în prezent, că evoluția este totuși incertă.

Marea realizare avută pe parcursul acelor zile, este mai degrabă de ordin personal. În sfârșit, i-am iertat pe englezi că au furat atâta. Ce au furat, au conservat spectaculos şi au pus toată prada aceasta minunată la un loc, în expoziţii simple - dar la astfel de obiecte, nici nu este nevoie de artificii de imagine – accesibile tuturor, indiferent de vârstă sau categorie socială, pentru că intrarea este gratuită. Cel mai draguț tablou uman văzut la British Museum este compus din următoarele elemente: fetiță cu multe caiete de școală,  lungită pe podea, concentrată la maxim, mamă foarte răbdătoare, deasemenea lungită pe podea, lângă fetiță, explicându-i fetiței despre Egiptul Antic, în camera sarcofagelor.

Într-o dimineață, am vizitat repede Museum of London. Este un loc excelent să înveţi istoria Londrei de la mamut încoace. Este o expoziţie didactică, foarte bine explicată, clar şi concis. Mi-a plăcut perioada ocupaţiei romane. Se pare că romanii au venit nu numai cu civilizarea ci şi cu igienizarea. Insistau ca englezii să se spele zilnic, să se radă şi să îşi taie ungiile. Romanii aveau de pe atunci lame de ras şi unghiere şi încercau să universalizeze utilizarea lor printre popoarele ocupate. Nu mai zic de drumurile construite, de canalizare sau de planul urbanistic al Londrei. Nu ştiu cum puteau să aibă romanii atâtea relizări, având în vedere că se presupune că erau înapoiaţi tehnologic. Noi, în secolul vitezei şi al apogeului tehnologiei, abia facem câţiva kilometri de autostradă pe an, şi ăia cu chiu cu vai. Cu regret și rușine recunosc că nu am avut răbdare să mă uit la descoperirile arheologice de dimensiuni mici. Niciodată nu am răbdare, deși știu cât de minuțioasă și de grea este arheologia, câtă fericire și satisfacție aduce unui arheolog descoperirea unui ciob după ani de săpături și mai ales, mi-e jenă, pentru că știu câtă lumină poate aduce asupra unei perioade istorice, scoaterea din pământ a unei mici bucățele de vas, de armă, de orice. Cu toate acestea, nu pot să mă concentrez și să studiez obiecte de mici dimensiuni. Mea culpa.

La National Gallery trebuie să revin într-o bună zi, pentru că nu am terminat treaba. De ani de zile încerc să mă educ să-mi placă pictura mai mult decât din punct de vedere estetic. Nu reușesc foarte bine să primesc mesajul unei picturi. Da, îmi place să privesc tablouri și remarc jocurile de culori, armonia formelor, iscusința picturilor de a prinde pe o pânză, cu o pensulă, un moment, o trăire, o fracțiune de viață. Problema este că, oricât aș privi un tablou, nu reușesc să mă conectez cu autorul sau cu eroul, așa cum mi se întâmplă când citesc o carte, când privesc o fotografie sau când mă uit la o sculptură. Singurul artist cu care am reușit o conexiune, a fost Salvador Dali, dar numai la muzeul teatru din Figueras, creat de el. Oriunde altundeva am privit o lucrare de-ale lui, nu am mai avut același sentiment. Poate că,în muzeul din Figueras, fiind creația lui, și-a lăsat amprenta artistică în fiecare colț, de la intrare până la     ultima sală de expoziție și asta a favorizat realizarea legaturii dintre mine, privitorul ingrat și el, geniul suprarealist.

La Saatchi Gallery am fost fericită să văd în câte feluri poate exploda creativitatea în oameni. Același sentiment l-am trăit și la Tate Modern, dar despre asta în episodul următor, și ultimul. Spoiler alert: la Tate Modern am lăcrimat oleacă...


4 comments:

Vienela said...

Lavi, nu cumva incerci sa ne spui voalat ca esti de acord cu cei care sustin ca vechile civilizatii au fost ghidate de extraterestrii, ca doar asa ar fi putut face toate cate le-au facut? :)

Lavinia said...

Ba da, i-au ghidat ce i-au ghidat si apoi i-au parasit:)))) Ca s-a inregistrat un mare regres, dupa cum am observat la British Museum :)

Pelicanul Sportiv si Vesel said...

Placut la mine mult partea despre singuratate; amu nu stiu altii cum sunt, dar cred ca e mai mult despre impacarea cu sine decat despre curaj. N`as zice ca fac dragoiste cu luna cand ma uit la cer...: )) dar sunt de acord ca e f imporant sa poti admira frumosul din fata ta. Traiesc intr`o tara plina de iepuri si rate, inca ma mai opresc sa ii admir. Si cai - si aia e bine, ca e calaria ieftina :D Imi trebuie si mie o vizita d`asta feerica; pfua! m`ai facut sa`mi aduc aminte de Antibes si St Remy de Provence. Sa`ti fie rusine !

Lavinia said...

Daca te fac sa iti amintesti lucruri frumoase, e bine. Da, ai dreptate, cei care sunt impacati se impaca bine cu singuratatea. In cazul meu, se pare ca sunt introvertita. Am aflat acum cateva saptamani. Nu conteaza cat de bine te descurci in societate, daca simti chestii de genul: I am never more alone than when I am not alone, e clar, esti introvertit.