Despre cum m-a futut pe mine Blue Air-ul și despre cum am facut eu dragoste cu Londra - partea I

Cum stăteam eu așa depresivă în miezul iernii siberiene care a lovit România anul acesta și cum mă gândeam că viața mea iar s-a sfârșit (a câta oară?), am decis că o săptămână la Londra ar fi sănătate mintală curată. În decembrie, în drumul dinspre Toronto spre Craiova, ca să atenuez puțin șocul, am zis să poposesc cateva zile pe meleagurile londoneze. Dar crezi că mi-a priit? În primul rând am avut jet lag și în al doilea rând nu era Toronto. Evident că peste tot am vazut gunoaie, pirande, cerșetori și oameni nepoliticoși, ceea ce în Toronto nu există și evident că spuneam asta în gura mare și pătrunsă de un nemăsurat simțământ patriotic canadian, gen: "La mine la Toronto..." Adică, sa-ti dau un exemplu: am intrat la Starbucks și am cerut voie la budă, bineinteles fără să cumpăr ceva. Doamna respectivă a fost puțin mirată, dar ne-a lăsat, însă până la urmă a început să urle la noi să ieșim că ea trebuie să închidă, că are și ea viață personală și nu are chef să stea peste program. Păi la mine la Toronto, Starbucks este toaletă publică, intri, faci pipi, ieși și cu siguranță vânzătorul îți zice, zâmbind cu toata fiinta lui: "Have a good one! Please come back!" Aproape că îți vine să te faci client Starbucks, dacă nu ar fi Tim Hortons la jumătate de preț. În fine, divaghez...Ideea este că în decembrie, Londra nu mi-a picat bine, ca era după Toronto, așa că am facut niște calcule și am decis că Londra o să fie minunată dupa aproape patru luni de locuit in Craiova. Vorba lui Catrinel, i-am mai dat Londrei o șansă. Ca să divaghez iar, Catrinel a avut niște aventuri și pe acolo dar sunt de nescris. Mai negociez cu ea...poate, poate...

Deci, am stat strâmb, am judecat drept și am cumpărat bilet de avion. La Blue Air, ca să fac ceva economie. Nu cine știe ce, dar vorba aia, așa se face vilă. Mai precis, am dat 150 de euro pe bilet, doar cu 7 kilograme de bagaj de mână. Dacă vrei bagaj de cală, costă mai mult. Am zis că nu-mi trebuie, 7 kile pentru 7 zile sunt mai mult decat suficiente. La British Airways și la Tarom biletul costa 250 de euro, cu 23 de kile de bagaj de cală și 7 sau 10 de mână, nu mai știu, și o masă caldă. Blue Air zboară la Luton așa că urma să plătesc și 23 de lire bilet de autobuz dus-întors până în Londra. British Airways și Tarom merg la Heathrow unde este și stație de metrou. Dau toate detaliile astea ca să vezi că dacă ai ceva bagaj și nu stai în Luton, Blue Air nu este nici o afacere, chiar dacă iei biletul din timp. Eu l-am cumpărat cu vreo trei luni inainte.

Și a venit și ziua mult așteptată. Cu șase kilograme de haine și un cozonac pentru soră-mea, așezate frumos în geamantanul care mi-a servit drept bagaj de mână în atâtea și atâtea călătorii, am purces spre aeroport. Am ajuns cam devreme, așa că am avut ceva timp înainte de check-in, să casc gura și să studiez oamenii, din pur interes antropologic, bineînțeles. Astfel, am constatat că multe dintre românce încă nu au găsit calea de mijloc între adidași și tocuri înalte, pentru acele momente din viața lor când călătoresc. Ori sunt îmbrăcate în treninguri și încălțate cu adidași, ținuta supremă pentru un zbor comod, ori confundă aeroportul cu Bamboo și își pun ce au mai bun pe ele, adică tocuri și haine mulate, asortate la poșeta falsă. 

După toate aceste observații sociale, pe care le-am scris și pe Facebook, că altfel nu se putea, m-am dus să fac check-in. Mi-a dat un domn tichetul de îmbarcare, cu mențiunea să pun geamantanul în sizer, să văd dacă are dimensiunile admise. I-am zis ca sigur se încadrează, ca doar l-am mai avut și în alte călătorii și am plecat liniștită, neobservând privirea diabolică a tipei care stătea la dreapta lui, la pândă, dupa cum aveam sa descopar mai tarziu.

Am mers la poarta de îmbarcare și după ceva timp de citit, de stat pe facebook și de observat adidași și pantofi cu toc, se deschide în sfârșit poarta de îmbarcare. La prima mișcare la ghișeu, românii toți buluc, să fie ei primii. Mă așez și eu la sfârșitul cozii și cum stăteam așa, eu cu gândurile mele, văd un domn și o doamnă, tragând după ei un sizer și dând târcoale cozii. Apoi doamna mă vede pe mine și zice victorioasă:

- Aha! Pe dumneavoastră vă căutam! Puneți trolerul în sizer să vedem dacă are loc.

Era tipa de la dreapta ăluia care-mi făcuse check-in-ul, pare-se angajată la Blue Air pe post de pândară. Bagajul meu nu avea loc acolo de nici un fel, sizer-ul ala avea dimeniunile unei poșete, sincer. Ea, zâmbind victorioasă a zis:

- Îl băgăm la cală. Vă costă 50 de euro.

Din care ea probabil avea comision, ca prea mă vânase și prea era fericită de parcă descoperise viață pe Marte. Mi-a părut rău să-i spulber fericirea dar nu m-am putut abține. I-am zis cât de frumos am putut eu:

- Da,inteleg, problema e ca nu o să vă dau 50 de euro. O să mă duc la un magazin din duty-free, o să cumpăr o plasă, îmi pun cele șase kile de haine în ea, vă las vouă trolerul și cu 50 de euro îmi cumpăr altul nou. 

Ceea ce am și făcut. Am mers la primul magazin, am cerut o plasă, un băiat draguț mi-a dat chiar două, am făcut transferul bunurilor, întâmpinând doar o mică problemă. Cozonacul nu mai avea loc. Ce să fac? Nu puteam să-l arunc, eu nu arunc mâncarea din principiu. La staff-ul Blue Air nu puteam să-l dau ca ne aflam în plin conflict așa că l-am făcut cadou băiatului draguț care mi-a dat plasele.

Multumita ca am rezolvat problema si am facut si o fapta buna, m-am întors la poartă. Angajații stăteau cu sizer-ul lângă ei, scrutând multimea, oamenii stăteau în picioare la coadă, cei zece puradei ai unei țigănci începuseră să urle necontrolat. O poezie, ce mai. Eu observ că îmbarcarea nici gând să înceapă, drept pentru care mă așez și-mi văd de ale mele. La un moment dat îmi vine o idee salvatoare pentru valiza mea. Mă duc la angajații Blue Air pentru consultări. Zic: 

- Eu mi-am pus lucrurile în plasa asta, dacă las geamantanul aici, mi-l duceți la "Obiecte pierdute" să-l iau lunea viitoare, când mă întorc? 

- Nu se poate. Dacă îl lăsați aici, o să fie considerat obiect abandonat și o să fie distrus.

- Păi nu-l abandonez. Vi-l las vouă.

- Noi nu ne putem asuma răspunderea. Nu vă putem ajuta.

- De ce nu a fost etichetat cu datele mele la check-in?  Ca să poată fi identificat.

- La Otopeni nu se etichetează bagajele de mână.

- Păi și dacă nu le etichetați că nu vreți, de ce le distrugeți? Dacă îmi uit poșeta pe scaun și merg la budă, mi-o distrugeți pentru că sunt eu uitucă și pentru că voi n-aveți chef să etichetați?

- Da, ar fi considerată obiect abandonat.

Și cu asta am fost lămurită. M-am întors pe scaunul meu, pentru ca îmbarcarea tot nu începuse, deși, conform orarului de zbor ar fi trebuit să fim in aer deja. Mă rog, eram în vacanță, nu mă grăbeam, așa că mi-am pastrat calmul si mi-am gasit diverse ocupatii. Românii tot în picioare, tot la coadă. Uimitor câtă voință au unii, ca să fie ei primii. Ai fi zis că vor să fie siguri că prind loc, dacă nu ai fi știut că în avion ai locul deja scris pe tichetul de îmbarcare. Eu, de exemplu, aveam locul 29D. Puteam să urc în avion ultima, că tot pe locul meu stăteam. Deci mi-am continuat activitățile de sală de așteptare: mai o lectură, mai un surf pe net, mai un căscat gura aiurea prin decor. Și la un moment din ăsta de căscat gura, văd cum un angajat Blue Air pleacă așa, încet-încet, tăgând sizer-ul după el. "Ok", imi zic. "Am fost nebună să cred că vor cântări fiecare bagaj". Peste câteva minute mai pleacă un angajat, apoi încă unul și tot așa, până nu mai rămâne nici un angajat Blue Air la poartă. Doar românii, în picioare, nemișcați, în stare să facă pipi pe ei, numai să nu-și piardă locurile. 

Și am stat așa trei ore. Fără să știm când plecăm sau dacă mai plecăm. Ptobabil ca angajaților li s-a comunicat că este o problemă și ei au ales s-o șteargă englezește, unul câte unul, să nu dea de bănuit, fără să dea vreo explicație sau să își ceară scuze. Nu știu ce strategii de marketing și relatii publice are Blue Air, dar să lași o sută de oameni abandonați, fără nici un cuvânt, pare ok din punctul lor de vedere. Nici până în ziua de azi nu știu ce s-a întâmplat. În cele trei ore s-au creat cateva scenarii legate de-o roată a avionului care fusese înlocuită dar după înlocuire și-au dat seamă că nu e tipul de roată potrivit așa că au plecat să cumpere alta dar au rămas blocați în trafic. Deci eu am ajuns cu întârziere la Londra din cauza traficului infernal din București. Cam așa vine, nu?

În cele trei ore, aproapte toți românii s-au așezat in sfarsit, pe scaune. Eu mi-am pus lucrurile înapoi în geamantan, hotărâtă să-i dau cu el în cap aluia care mi-o cere 50 de euro. Altceva măreț nu s-a întâmplat, decât că s-au încins spiritele, oamenii s-au apucat să-l înjure pe Băsescu și să-și bage ceva în țara noastră de căcat. Ei, nu eu. Desi la mine la Toronto, când am plecat, aveam 20 de kile în loc de 10 la bagajul de mână și s-au oferit să-l bage la cală gratis, așa, din partea companiei.

In sfarsit, a venit și momentul îmbarcării. Angajatul Blue Air zice:

- Bagajul este cam mare.

- Și orele cât am stat pe aici ai nimănui au fost lungi, zic și trec pe lângă el, abținându-mă să nu-i dau un cap în burta, că până acolo îi ajungeam.

Și stați, că nu s-a terminat. Urc în avion și merg spre locul meu, spre coadă, după calculele mele. Și merg, și merg, si merg: 25, 26, 27 și gata. S-a terminat avionul. Mă uit iar pe tichet, scria negru pe alb: 29 D. Mă uit la scaunele de lângă mine: 26 și 27. No, stai să vezi că la Blue Air e pe apucate, d-aia au stat ăia în picioare trei ore. Am râs eu de ei dar acum ei stau jos, eu în picioare, îmi zic eu mie insami, cu năduf. Între timp, o stewardesă începuse deja să prezinte măsurile de salvare, în timp ce alta urla la mine să stau jos. Urlu și eu înapoi că aș sta, dar scaunul meu nu există. Ea urlă înapoi că să stau unde o fi. Bineee. Pun geamantanul in compartimentul pentru bagaje, unde, miracol! a incaput! Nu, nu au micsorat compartimentele, cum am crezut initial, am micsorat doar dimensiunile bagajelor, ca sa faca bani din piatra seaca. Apoi avionul a plecat. A și decolat într-un final, după ce a dat târcoale la Otopeni vreo douăzeci de minute, de ziceai că suntem pe Heathrow și alta nu. Cred că asta a fost ca să facă rodajul la roata aia nouă. 

Și uite așa, plecai eu la Londra. Ce făcui acolo, și cum mă întorsei, în episoadele următoare.

UPDATE: Episodul 2! 

P.S. 

Pentru Blue Air: Dragii mei, eu și restul călătorilor înțelegem că pot apărea probleme tehnice care nu se pot rezolva cât ai bate din palme și nu ne supărăm că întârziem, atâta timp cât ajungem cu bine. Nu ne supărăm nici dacă nu ne spuneți ce problemă anume are avionul, oricum n-am înțelege și poate ne-am și panica. Ne supărăm când sunteți nesimțiți și dispăreți ca măgarii în ceață și ne lăsați de izbeliște, fără să vă cereți scuze măcar. În astfel de momente, parcă înțeleg de ce aruncă unii avione în aer. Cu stima, Lavinia Vanilia.