Eu, Roma şi Catrinel. Şi Carlos.

Am zis să mă duc pe la Catrinel şi implicit pe la Roma. Nici nu ştiu cum să mă exprim, deoarece cercetătorii britanici încă încearcă să afle ce a fost mai întâi, Roma sau Catrinel. La un singur consens au reuşit să ajungă, totuşi, şi anume că această Catrinel va fi mult şi bine, dar biata Roma, cât să mai reziste şi ea, săraca? Nero, războaie, cutremure, recesiune, Berlusconi, Catrinel...prea mult pentru un biet oraş. Şi da, ştiu, această călătorie pare tentativă de sinucidere din partea mea, dar aşa îmi place mie, să trăiesc periculos, ce vă băgaţi?

Vizita la Catrinel a început frumos. Mi-a oferit cu generozitate trei umeraşe în dulapul ei şi asta este uimitor. Nu faptul că mi-a oferit cele trei umeraşe, ci faptul că le avea libere! Şi nici dulapul nu este aşa cum spune legenda, că dă pe afară. Nu, încă nu. Dar aşa sunt oamenii, răi, domne, n-am văzut aşa ceva, zici că garderoba lui Catrinel este subiect de interes internaţional, ai impresia că şi Casa Albă primeşte update-uri cu ce şi-a mai cumpărat Catrinel la ultimul shopping spree, dumnezeule!

Catrinel, o gazdă perfectă, mi-a zis să nu mă deranjez cu spălatul vaselor, că are un menajer latin. Aici, Catrinel a avut toată atenţia mea. Adică, ce femeie cosmopolitan şi nu numai, de pe lumea asta, nu are fantezii cu ajutorul latino american? Eu una, am. Recunosc. Menajerul lui Catrinel imediat a început să capete contur în mintea mea bolnavă. I-am pus şi nume. Am sperat că îl cheamă Carlos. Şi chiar aşa îl chema, mi-a confirmat Catrinel însăşi fantezia.Destinul îmi surâdea, totul începea foarte bine, ce mai!

A doua zi m-am trezit cu noaptea în cap, am strâns prin casă, că doar nu era să-l primesc pe Carlos în dezordine, să ne facem de râs, că suntem nişte femei câle, m-am pieptănat, m-am dat cu blush, mi-am repetat cele câteva cuvinte în spaniolă pe care le ştiu pe de rost (hola, mi amor, muerdeme la boca, papito rico, vuelveme loca, dame un beso porfavor) şi m-am pus pe aşteptat cu înfrigurare, de ziceai că nu am mai văzut latini în viaţa mea, nici măcar în poze. Carlos trebuia să vină pe la 10 dar de bună seamă Carlos este mexican, că s-a făcut ora 12 şi Carlos tot n-a venit. M-am întristat toată, mi-am şters blush-ul, am murdărit vreo cinci farfurii, aşa, drept pedeapsă că mi-a tras ţeapă,  na, să ai ce spăla, cabron, că oi fi tu mexican, dar şi eu sunt olteancă, ce dreacu, după care am decis să consider că dios ori nu vrea să mă ducă în ispită, ori vrea să păstreze constant numărul de latini din viaţa mea ori vrea să mă reorientez spre italieni, sânge din sângele meu adică. Din două, una. Pardon, din trei. Din tres. Whatever.

Şi cum căile lui dios sunt încurcate de regulă, am zis să nu-mi mai bat capul şi s-o iau la picior prin Roma, că mexicanii ăştia oricum sunt peste tot, zici că sunt chinezi, dacă e să fie, găsesc eu altul.  I-am lăsat totuşi un bilet lui Carlos, prin care îl rugam, într-un fel de spaniolă cred/sper, să nu ridice canapeaua că ne e lene şi greu s-o tragem la loc. Aaa, şi am scris cu un pix cu pastă roz, aşa, ca să vadă ce a pierdut. Puerco! 

Mai citeşte despre aventurile lui Catrinel aici, aici, aici şi aici.