Am zis să mă duc pe la
Catrinel şi
implicit pe la
Roma. Nici nu ştiu cum să mă
exprim, deoarece cercetătorii britanici încă încearcă să afle ce a fost mai
întâi, Roma sau Catrinel. La un singur consens au reuşit să ajungă, totuşi, şi
anume că această Catrinel va fi mult şi bine, dar biata Roma, cât să mai reziste
şi ea, săraca? Nero, războaie, cutremure, recesiune, Berlusconi,
Catrinel...prea mult pentru un biet oraş. Şi da, ştiu, această călătorie pare
tentativă de sinucidere din partea mea, dar aşa îmi place mie, să trăiesc
periculos, ce vă băgaţi?
Vizita la
Catrinel a
început frumos. Mi-a oferit cu generozitate trei umeraşe în dulapul ei şi asta
este uimitor. Nu faptul că mi-a oferit cele trei umeraşe, ci faptul că le avea
libere! Şi nici dulapul nu este aşa cum spune legenda, că dă pe afară. Nu, încă
nu. Dar aşa sunt oamenii, răi, domne, n-am văzut aşa ceva, zici că garderoba
lui Catrinel este subiect de interes internaţional, ai impresia că şi Casa Albă
primeşte update-uri cu ce şi-a mai cumpărat Catrinel la ultimul shopping spree,
dumnezeule!
Catrinel, o gazdă
perfectă, mi-a zis să nu mă deranjez cu spălatul vaselor, că are un menajer
latin. Aici, Catrinel a avut toată atenţia mea. Adică, ce femeie cosmopolitan
şi nu numai, de pe lumea asta, nu are fantezii cu ajutorul latino american? Eu
una, am. Recunosc. Menajerul lui Catrinel imediat a început să capete contur în
mintea mea bolnavă. I-am pus şi nume. Am sperat că îl cheamă Carlos. Şi chiar
aşa îl chema, mi-a confirmat Catrinel însăşi fantezia.Destinul îmi surâdea,
totul începea foarte bine, ce mai!
A doua zi m-am
trezit cu noaptea în cap, am strâns prin casă, că doar nu era să-l primesc pe
Carlos în dezordine, să ne facem de râs, că suntem nişte femei câle, m-am
pieptănat, m-am dat cu blush, mi-am repetat cele câteva cuvinte în spaniolă pe care
le ştiu pe de rost (hola, mi amor, muerdeme la boca, papito rico, vuelveme
loca, dame un beso porfavor) şi m-am pus pe aşteptat cu înfrigurare, de ziceai
că nu am mai văzut latini în viaţa mea, nici măcar în poze. Carlos trebuia să
vină pe la 10 dar de bună seamă Carlos este mexican, că s-a făcut ora 12 şi
Carlos tot n-a venit. M-am întristat toată, mi-am şters blush-ul, am murdărit
vreo cinci farfurii, aşa, drept pedeapsă că mi-a tras ţeapă, na, să ai ce
spăla, cabron, că oi fi tu mexican, dar şi eu sunt olteancă, ce dreacu, după
care am decis să consider că dios ori nu vrea să mă ducă în ispită, ori vrea să
păstreze constant numărul de latini din viaţa mea ori vrea să mă reorientez
spre italieni, sânge din sângele meu adică. Din două, una. Pardon, din trei.
Din tres. Whatever.
Şi cum căile lui
dios sunt încurcate de regulă, am zis să nu-mi mai bat capul şi s-o iau la
picior prin Roma, că mexicanii ăştia oricum sunt peste tot, zici că sunt
chinezi, dacă e să fie, găsesc eu altul. I-am lăsat totuşi un bilet lui
Carlos, prin care îl rugam, într-un fel de spaniolă cred/sper, să nu ridice
canapeaua că ne e lene şi greu s-o tragem la loc. Aaa, şi am scris cu un pix cu
pastă roz, aşa, ca să vadă ce a pierdut. Puerco!
5 comments:
Frumoasa postare
La Roma in Italia?
Da, în Italia. Amintiri de vacanță, deh:)
Bloggerito, rugaminte: ai putea sa adaugi si noul meu blog la tine-n blogrll? :) daca nu, macar inlocuieste-l pe cel vechi cu cel nou, daca 2 bloguri d-ale mele e prea mult :)
mersi :)
Emil, ti-am raspuns pe email.
Post a Comment