O poveste tristă

Am 32 de ani. Am fost premiantă, am făcut o facultate şi un master, vorbesc limbi străine, am un loc de muncă stabil şi îmi place să mă plimb prin lumea largă. Ies în oraş, beau cât să mă simt bine, nu fumez, am grijă ce mănânc şi mă îmbrac frumos. Citesc, scriu, ascult muzică bună uneori, alteori ascult muzică proastă,  că deh, am şi eu plăceri vinovate, ca tot omul, mă uit la filme, gătesc, râd cu poftă, am simţul umorului, mă duc la teatru, mă duc la filarmonică, mă duc la concerte, vizitez muzee şi am prieteni în toată lumea. Sunt decentă, tolerantă, nu sunt rasistă, nu am prejudecăţi, visez, nu mi-e frică nici de schimbare şi nici de moarte. Tot ce vreau este să trec prin viaţă frumos şi demn şi mai ales SĂ TRĂIESC, că vorba aia, de murit, moare toată lumea.

Dacă aş putea alege să am o putere magică, aş alege să pot uita. Aş vrea să uit o mare parte din viaţa mea, mai précis, partea aceea de viaţă în care am fost în grija părinţilor mei. Este partea de viaţă în care trebuie să fii sprijinit, ocrotit şi pregătit pentru restul existenţei tale. Pentru mine, este bucata de viaţă pe care încerc s-o îngrop, s-o sufoc cu milioane şi milioane de amintiri clădite aproape compulsiv, cu sentimente pozitive şi cu optimism aproape idiot, dar, de câte ori cred că am reuşit să uit, fantomele traumelor de demult se iţesc crude şi obraznice în sufletul meu.

Copilăria şi adolescenţa mea au fost un amalgam de deznădejde, de furie, de frustrare şi de ură. Mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o cu sufletul otrăvit de resentimente şi de planuri crude de răzbunare. Nu visam să îmi fac iubit, să fiu studentă sau să am cea mai frumoasă rochie la balul bobocilor. Visam fie să mă fac mare şi să scap de iadul familiei mele, fie să mor. În prea multe nopţi am mers la culcare sperând că a doua zi nu mă voi mai trezi.

Am fost bătută de când mă ştiu. Fiecare obrăznicie, fiecare telefon primit de la vreun băiat, fiecare minut întârziat acasă, fiecare polonic de ciorbă neterminat din farfurie, fiecare act de revoltă, fiecare oracol completat, fiecare poster lipit pe perete, fiecare boacănă, fiecare notă mai mică de 10 era sancţionată cu palme şi pumni în cap.  De multe ori, nu ştiam pentru ce sunt pedepsită. Nu mi se explica ce am greşit, mă trezeam din senin cu capul vâjâind de la vreo lovitură. Eram bătută şi pentru că tata era beat şi nu ştia ce face şi pentru că mama era nervoasă şi trebuia să se descarce.

Mă trezeam noaptea la cel mai mic zgomot, gata să mă apăr. Sau să o apăr pe mama. Şi mă trezesc şi în ziua de azi la cel mai mic zgomot. Şi fiecare ceartă pe care o aud întâmplător sau la care asist, mă duce înapoi în timp şi retrăiesc iar lovituri şi insulte. Şi vreau să îmi pun mâinile la urechi, să nu mai aud nimic sau să fug departe, departe. Dar ştiu că oriunde aş fugi, amintirile mă vor urma. Aşa că stau pe loc. Şi încerc să lupt cu anxietatea care se declanşează la un ton mai ridicat al oricui, chiar dacă nu îmi este adresat. Şi apoi încerc să lupt cu insomnia pe care mi-o aduce orice atac de anxietate.

Bătăile erau însoţite de insulte şi reproşuri. Orice copil era mai bun ca mine, nimic din ceea ce primeam sau ceream nu era meritat. Mi se cumpărau haine care apoi îmi erau luate înapoi, pentru că nu le meritam. Eram vinovată că părinţii mei erau nefericiţi, mi se reproşa mereu că stau împreună ca să am eu şi mamă şi tată. Între timp, eu mi-aş fi dorit să fiu orfană. Eram vinovată că am fost bebe şi mama a fost nevoită să îmi schimbe scutecele sau să stea noaptea la capul meu când eram bolnavă. Eram vinovată că nu ştiam să vorbesc calm şi că eram îmbufnată.

Nu aveam voie să am prietene pentru că mă învăţau prostii. În clasa a şasea, mama a sunat-o pe colega mea de bancă şi a facut-o curvă, ca să mă lase în pace, să nu mai vorbească cu mine. Nu aveam voie să vorbesc cu copiii de la bloc pentru că erau copiii nemernicilor de vecini, cu care părinţii mei avuseseră nenumărate scandaluri. În perioada liceului, nu am avut voie să am prieten, nu am avut voie să ies în oraş  şi trebuia să fiu acasă înainte să se întunece. Orice abatere de la reguli era pedepsită cu bătaie. În plus, nu mai primeam bani pentru mâncare la şcoală.

Când tata a crezut că am un iubit, m-a bătut până mi-am pierdut cunoştinţa. M-au dus la spital şi când mi-am revenit am fost diagnosticată cu depresie majoră. Aveam 15 ani. Am stat o săptămână internată în spital. Părinţii mei au refuzat să facă şedinţe de terapie împreună cu mine, mai mult, nu m-au lăsat nici pe mine să fac şi nici să urmez tratamentul recomandat de medic. Mi-au reproşat că mă prefac şi că îi fac de râs. Luni de zile nu au vorbit cu mine.

Nu mi-a mai fost frică de părinţii mei de când aveam 10 ani. Frica s-a transformat în ură. Îi uram că mă bat, îi uram că nu sunt iubitori ca alţi părinţi, că nu îmi vorbesc frumos, că nu mă protejează, că nu mă sprijină, că îmi taie aripile de câte ori vreau să zbor. Am început să-i mint din ce în ce mai des până când nu le-am mai spus nimic. De aproximativ 20 de ani, părinţii mei nu ştiu nimic despre mine. Nu ştiu cum sunt eu ca om, nu ştiu ce prieteni am, nu ştiu când sunt veselă sau tristă, nu ştiu pe unde am fost, ce am făcut şi ce am văzut.

Violenţa şi abuzul au creat o prăpastie între noi şi nimic vreodată nu va umple golul acesta imens. Nu-i iubesc. Nici nu-i mai urăsc. Dar nu pot să-i privesc în ochi. Mi-e milă de ei cumva, dar pe de altă parte îmi sunt la fel de indiferenţi ca nişte oameni de pe stradă pe care îi zăresc întâmplător de la înălţimea etajului 10.

Cât despre mine, ce pot să spun? Am supravieţuit. Dar nu sunt întreagă. Am sufletul ciuntit de răni vii care probabil nu se vor vindeca vreodată. Fac terapie când simt că pierd sensul lucrurilor şi se instalează depresia. Am depresie recurentă dar am învăţat să-i recunosc primii paşi pe care îi face în mintea mea, şi să mă iau cu ea la trântă, să n-o las să poposească prea mult.

Până acum câteva luni am dus povara acestor amintiri în deplină singurătate. Nu am povestit nimănui despre copilăria mea. Am avut câteva încercări timide în adolescenţă dar mi-a fost teamă să nu fiu luată în râs şi umilită mai rău decât eram deja. Aveam nevoie ca măcar în afara casei mele să mă simt normală. Toamna trecută am început să vorbesc despre asta. Mai întâi cu un terapeut, apoi cu câţiva prieteni. Mi s-a spus uneori că tot răul a fost spre bine, că întâmplările acelea triste m-au transformat în femeia puternică de azi, că datorită copilăriei mele nefericite sunt ceea ce sunt acum. Nu sunt de acord. Mai degrabă, sunt ceea ce sunt în ciuda copilăriei mele nefericite.

Deşi am o viaţă relativ normală, văd în mine consecinţele abuzurilor la care am fost supusă.  Nu cred în iubire, nu vreau să mă mărit şi deşi îmi doresc un copil, probabil nu-l voi avea curând pentru că mi-e groază că n-o să fiu o mamă bună. Nu am rădăcini, nu aparţin nici unui loc şi cu fiecare bucată din mine pe care o descopăr cu chiu cu vai printre molozul traumelor, simt că mai lipsesc încă o sută. O viaţă întreagă m-am străduit să fiu diferită de părinţii mei încât uneori simt că m-am pierdut pe mine.

Obişnuită fiind să trec prin toate singură nu cer ajutor, nu ştiu să rezolv probleme în doi, sau în mai mulţi. De fapt, problemele le rezolv cel mai bine fugind de ele. Problemele cu iubitul le rezolv despărţindu-mă de el, problemele de serviciu le rezolv demisionând, problemele sociale şi politice din România le rezolv plecând din România. Dacă fug, nu trebuie să mă confrunt cu cineva sau cu ceva şi asta este bine, pentru că nu pot face faţă unei confruntări.

Când eram mică nu puteam să fug mai departe de camera mea. Dar din camera mea reuşeam să evadez mental în paginile albe ale vreunui caiet şi să scriu poveşti despre familii fericite, despre copii iubiţi de părinţi, despre sărbători de iarnă tihnite şi vacanţe frumoase. Când eram în clasa a şaptea am scris un roman despre o fetiţă fericită. Am vrut să-l citesc părinţilor mei. M-au ascultat preţ de o pagină apoi mi-au rupt caietul în bucăţi şi mi-au spus să termin cu prostiile şi să pun mâna pe carte.

De fiecare dată când sunt la cotitură mă transform în fetiţa umilită şi îndurerată care plângea în întuneric, deznădăjduită, dar care a doua zi se trezea cu sufletul trist şi cu zâmbetul pe buze şi cumva, o lua de la capăt, fără să ştie cum, fără să ştie de ce.

În unele zile mă obosesc cumplit toţi demonii aceştia şi aş vrea să fie totul mai uşor. Aş vrea să am amintiri frumoase din copilărie, aş vrea ca prezentul să nu fie aşa o luptă cruntă şi în capul meu să fie mai puţină gălăgie. În fiecare zi care trece sper într-un mâine care să fie mai bun cu mine. Ştiu că merit să fiu fericită şi mi-am promis cândva, demult,  să nu accept altceva în viaţa asta decât fericire. Şi o să mă ţin de cuvânt.

Notă: Acest articol este scris pentru campania "Copii fără etichete", derulată de asociaţia Salvaţi copiii şi Blogal Initiative.