Ce mică este lumea asta mare. Azi, Toronto.

Ieri vă povesteam despre cât de mică este lumea asta mare, cu exemple din Salonic şi de pe Facebook. Dar să vedeţi cum a devenit Toronto prea mic pentru mine, după doar câteva săptămâni! 

Când am aterizat la Toronto, nu ştiam pe nimeni. Adică îi ştiam pe cei la care stăteam, dar ei nu se pun, că ei nu aveau viaţă socială şi nu au contribuit cu nimic la integrarea mea în viaţa mondenă a oraşului. 

O lună mai târziu, mi-am făcut un iubit. Mai precis, pe la sfârşitul lunii ianuarie. Undeva prin februarie, acest iubit a venit într-o bună zi să mă ia de acasă, să mergem nu ştiu unde. Era însoţit de un prieten cu care mi-a făcut cunoştinţă în fugă, fără prea multe formalităţi, după care eu m-am retras în lumea mea, pe bancheta din spate, că mă dureau ovarele de îmi venea să mi le extirp singură. Nu aveam nici un chef de socializare. Şi cum tipul stătea pe bancheta din faţă, tot drumul am avut vedere exclusivă la ceafa lui şi parţială la profil. Peste vreo juma de oră, iubitul meu şi-a lăsat prietenul undeva şi noi ne-am văzut de ale noastre.

Pe la începutul lunii martie, după îndelungate cercetări şi multiple încercări eşuate, am reuşit să-mi fac şi o prietenă. Am făcut clic din prima cu fata asta. Ne-am cunoscut azi şi mâine am ieşit în club. Ce mai, dragoste la prima vedere. Deci, cum ar venii, la data ieşirii în club eu cunoşteam la Toronto după cum urmează: pe iubitul meu, care era la Montreal în seara respectivă, puţin din ceafa prietenului său şi pe prietena mea, care era cu mine.

Ne-am dus într-un club cu mai multe etaje şi cu mai multe încăperi, ditamai blocul. Ne-am plimbat noi dintr-o cameră într-alta şi până la urmă ne-am decis să rămânem în cea mai mişto, care era şi cea mai aglomerată. Ea s-a dus să ia bere de la bar, eu am rămas într-un colţ, singură şi cam copleşită de aglomeraţie, că sunt uşor claustrofobă de fel, pe lângă faptul că sunt pitică şi am senzaţia că toată lumea e pe cale să mă calce pe cap.

Şi cum stăteam eu aşa şi căscam gura la oameni, văd cum vine spre mine, zâmbind şăgalnic, un băiat drăguţ, drăguţ de tot. "Al dracu, ce noroc am," mi-am şoptit eu în barbă, zâmbind la rândul meu băiatului că de altfel eu sunt foarte bine crescută şi consider că zâmbetele e musai să fie reciproce, mai ales dacă băiatul e drăguţ. O chestiune de educaţie, zic eu. Se aşează băiatul în faţa mea, el râde, eu râd, nu mai înţelegeam nimic. Până la urmă, zice el:

-         Hi, Lavinia.

"Al dracu', ce faimoasă sunt eu la Toronto", mi-a trecut mie prin cap.

-         Nu ştii cine sunt? Ne-a făcut G. cunoştinţă. Sunt prietenul lui!

Fuck, fuck, fuck.

Am dat-o pe glumă, că nu mai era cale de întors. 

-      Ia întoarce-te cu spatele. Da, tu eşti, îţi recunosc ceafa, că mai mult la ea m-am uitat după ce ne-a făcut G. cunoştinţă. Ştii, că eram în maşină. Tu în faţă, eu în spate.

Am încercat eu să dreg busuiocul, dar ce mai, o comisesem. Flirtasem cu prietenul iubitului meu. Dar pe bune, Greater Toronto Area are 2.5 milioane locuitori, dintre care eu ştiam trei: unul era plecat din oraş, unul era cu mine şi cu al treilea am dat nas în nas într-un club imens şi aglomerat. Ăsta e ghinion, pe bune. Ziceţi şi voi. 

Ei, şi pe parcursul anului petrecut acolo, mi s-au tot întâmplat pozne din astea. Cel mai amuzant a fost cu un coreean pe care l-am cunoscut la un language exchange. L-am cunoscut vorba vine, că el nu vorbea engleză, eu nu vorbeam coreeană. Am zis cum ne cheamă şi cam atât. Şi eu am uitat imediat cum îl cheamă că avea un nume din ăla…de coreean.

Şi după seara aia, să te ţii. Dădeam nas în nas cu coreeanul aproape zilnic, niciodată în acelaşi loc. Şi pentru că nu puteam comunica, râdeam ca proştii unul la altul. Cred că eram un adevărat spectacol pentru trecători. Ne întâlneam, ne opream şi ne puneam pe râs, apoi ne vedeam fiecare de drumul lui. 

Şi altă păţanie, ceva mai siropoasă. Într-o zi, o prietenă mi l-a prezentat pe prietenul ei, iar câteva zile mai târziu, altă prietenă mi l-a prezentat şi ea pe prietenul ei. Era acelaşi tip. Ştiu că atunci m-a trecut aşa, un fior, gen "oare m-am teleportat la Craiova?". Dar cum CN Tower mă veghea falnic din zare, mi-am dat seama că nu, nu sunt la Craiova, sunt doar într-o telenovelă torontoniană că deh, asta e, lumea e mică peste tot, chiar şi oraşele cu peste două milioane de locuitori.