Despre gospodaria noastra olteneasco-pariziană

În iunie m-am mutat cu boyfriendul francez. 

A durat ceva până când am găsit apartamentul visurilor noastre: să fie în nord-vest, aproape de centru, lângă metrou dar în zonă liniștită, să aibă dormitor și living, de preferat nu perete în perete, pentru ca el să-și poate vedea meciurile și eu să îmi pot citi cărțile sub plapumă, să aibă mașină de spălat vase, să fie luminos și curat, și chiria să o poată plăti și pe cont propriu în cazul în care ne despărțim și eu mă mut. Pentru că dacă ne despărțim, e musai ca eu să mă mut, chiria integrală plus cheltuielile fiind puțin mai mică decât venitul meu lunar. Dar împreună costurile sunt suportabile pentru mine. 

Apartamentul este superb. E genul de apartament tipic londonez, cu șemineu și tavan înalt și ferestre largi. La apartamente de genul acesta salivam eu serile, când se aprindeau luminile prin casele oamenilor și trăgeam cu ochiul, în drum spre camera mea mică și friguroasă din apartamentul soră-mii din zona 4 sau, mai târziu, în drum spre garsoniera mea înghesuită din zona 3. Visele mai devin și realitate, se pare. Și stau într-o zonă atât de bună, cum nici în Craiova n-am reușit, culmea ironiei. Vorba unei prietene, dacă în Craiova n-am reușit să stau în centru, măcar în Londra :)

Traiul în doi e mai simplu decât ne așteptam noi. Ambii suntem ușor duși cu capul și avem nevoie de spațiu personal deci nu se simte nimeni prost când unul dintre noi se retrage să își vadă de ale lui/ei.

Cu treburile casnice am rezolvat-o ușor, după ce inițial m-am enervat. Francezul nu vede nimic în jurul lui. L-am întrebat de ce nu duce gunoiul când este plin și așteaptă să îi zic eu și mi-a spus așa: cred că avem idei diferite despre ce înseamnă un gunoi plin. Fair enough. M-am gândit și mi-am dat seama că am câteva posibilități: fie ne certăm în fiecare zi din pricini casnice ceea ce mi se pare o tâmpenie, pentru că sunt atâtea chestii mai interesante din cauza cărora ne putem certa, nu-i așa, fie fac eu tot și îl învăț prost, fie găsesc o soluție de compromis care să ne facă pe ambii fericiți.

Și am găsit-o. O dată pe lună el plătește o cleaning lady pentru curățenie generală. În restul de trei săptămăni menținem. Eu curăț baia și bucătăria, el dă cu aspiratorul și îndeplinește diverse sarcini pe care i le trasez eu: să ducă gunoiul, să întindă sau să adune rufele, să scoată vasele din mașina de spălat, să schimbe așternuturile etc. 

De obicei el face micul dejun în weekend și eu fac cina în timpul săptămânii și în weekend. Și nu în fiecare zi! Fac cină doar dacă mănânc. Dacă nu mi-e foame, nu gătesc doar pentru el, trebuie să se descurce. Ori își face el ceva, ori își comandă, este treaba lui. Dacă gătesc eu pentru ambii, el strânge masa și face ordine în bucătărie. Sau invers. De obicei, când gătesc, îl chem să mă ajute: să mestece într-o oală, să taie o roșie, ceva acolo, cât de mic, să nu stea degeaba. De obicei salatele le face el, că nu prea am răbdare să toc. 

Dacă îi strâng rufele de pe uscător, i le las pe scaun în dormitor să și le aranjeze el când și dacă are chef. Avem fiecare dulapul nostru și părerea mea e că trebuie să știe ce haine are curate, să știe unde și le pune, nu să mă trezească pe mine dimineața să mă întrebe unde îi sunt chiloții, cum am auzit că mai fac unii masculi.

Cam tot ce face, face mai prost ca mine, evident. Îi ia zece minute să pună niște farfurii în mașina de spălat vase și scoate niște sunete de zici că vânează mamuți. Nu mă impresionează, poate cel mult să fac mișto de el. Și nu îl critic când nu face ceva cum fac eu, ba chiar îl felicit. Repetiția e mama învățăturii și oricum cu bărbații trebuie să te porți cum te porți cu copiii mici: praise the good, ignore the bad.

Nu sunt de acord cu femeile care preferă să facă ele ceva, pentru că partenerul nu face bine. Dar lasa-l să se chinuie că îi reușește până la urmă! Și nu moare nimeni pentru că rufele sunt întinse alandala, nescuturate, asimetrice și așa mai departe, sau pentru că nu dat cu aspiratorul pe după ușă sau că rămân trei firimituri pe masă. Important este ca el să depună efort, să nu fie criticat și încet încet o să i se deprindă mâna cu aspiratorul, cu mopul sau cu detergentul de WC. 

Cumpărăturile le facem care cum apucăm și nu, nu îi scriu listele. Îl încurajez să le scrie singur sau facem o listă comună la care adăugăm fiecare ce crede de cuviință.

Cheltuielile și chiria le împărțim frățește, că nu vreau discuțiile iscate de bani. Avem o aplicație pe telefonul lui unde introducem toate cheltuielile și persoana care a plătit și avem mereu situația clară, cine e pe plus, cine e pe minus. 

A, și drept răsplată pentru minunatele cine pe care le pregătesc, mai face el cinste cu niște cine prin oraș :) 

Cam asta e situația la noi acasă. Pe la voi cum e? 

Și stați pe aici, că o să vă fac turul apartamentului nostru cât de curând, mai mult ca să mă laud, evident :)