Căutare

Sunday, February 23, 2020

Educația sexuală a copiilor, între utopie și distopie

După ce am terminat școala, mi-am petrecut viața uitând de Eminescu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Patul lui Procust, Shakespeare, completivele circumstanțiale de timp, și îngrozitor de multe alte lucruri inutile pentru devenirea mea ca om. 

De la matematică mai țin minte fix teorema lui Pitagora, care nu mi-a folosit la absolut nimic, niciodată, tabla adunării și a scăderii și tabla înmulțirii, dar de la aia cu șase încolo trebuie să îmi dați timp de gândire. La tabla împărțirii nu mă bag. 

De la fizică mai știu doar legea lui Arhimede, de care îmi amintesc de câte ori mă introduc în cada plină cu fluid cu spumă, și mă gândesc intelectual cum corpul meu ar trebui împins de jos în sus pe verticală cu o forță egală cu cea a volumului de fluid, dar de fapt mie îmi trebuie macara să ies de acolo, că nu mă  împinge nimic, moleșită cum sunt de la fluidul fierbinte ca focul, că așa îmi place mie baia, să frigă.  

De la chimie mai știu doar formula apei, de care nu mă întreabă nimeni niciodată, nici măcar la pub quiz. Cele mai multe lucruri mi le amintesc din școala generală. Cred că atunci mintea mea a absorbit cea mai multă informație, cu drag și interes, că nu eram încă sictirită de profi mai plictisiți ca noi.

În școala generală, cred că în clasa a șaptea sau a opta, nu mai țin minte când am făcut anatomia, am învățat despre aparatul reproducător de la o profesoară timorată, segregați în două grupe, băieți și fete, într-o hlizeală totală. Nouă, fetelor nu ni s-a spus nimic despre băieți, și despre noi am învățat că avem vulvă și vagin dar nu am înțeles care este care, că mai avem și himen, că avem ovare si uter și că ne vine menstruația o dată pe lună. Nu ni s-a spus ce este aia menstruație, de exemplu, adică din ce este formată, sau cât timp durează. 

Despre băieți am citit în manualul de anatomie că au testicule și prepuț și o colegă care avea un frate mi-a spus că prepuțul este un fel de himen masculin, dar ei și-l rup când se masturbează, deci ei își pierd virginitatea singuri. Am mai citit că au și poluții nocturne, care nu am înțeles ce sunt. 

Ce am remarcat din cartea de anatomie și din discuțiile cu colegii de clasă, a fost că masturbarea era o activitate exclusiv masculină, acceptată și discutată de toată lumea. Am dedus că fetele nu se masturbează. Mai târziu, am dedus că este rușinos ca fetele să se masturbeze. Am întrebat ani de zile, la diferite vârste și în diverse medii, și niciodată, nicio prietenă d-ale mele nu a recunoscut că se masturbează. 

Mi-a venit mentruația la 12 ani. Purtam o fustă roz și mă jucam afară, cu păpușile. M-am aplecat pe ciuci și am văzut chiloții pătați. Știam că mentruația există, că vine o dată pe lună, dar credeam că vine și gata. Nu îmi spusese nimeni că o să sângerez din vagin/vulvă, ce-o fi fost aia, că părerile erau împărțite între colege, o săptămână întreagă. Așa că am mers în casă, am schimbat chiloții și m-am întors la păpușile mele. În câteva ore râdeau toți copiii de la bloc de mine. Fusta mea roz avea pete de sânge la spate.

Seara i-am spus maică-mii, care a găsit de cuviință să plângă mai întâi de toate, că am devenit femeie, apoi să mă avertizeze că virginitatea e comoara mea, singurul meu avut, și că de atunci încolo băieții vor vrea să mi-o fure ca să își bată joc de mine. Mi-a spus că noaptea nu îmi curge sânge (țeapă, am înroșit cearșaful) și a doua zi mi-a dat un șomoldoc de vată atât de mare, că nici nu mă puteam mișca. Și mult timp de atunci incolo nu mi-a dat voie să îmi spăl părul cât timp dura menstruația. La școala eram fata care nu putea merge din cauza cantității imense de vată dintre picioare, cu părul jegos. Existau tampoane, dar refuza să îmi cumpere, că eram săraci. 

Taică-meu mi-a spus scurt pe doi că dacă vin acasă gravidă mă omoară. La fel și dacă fumez sau dacă îmi fac tatuaj. La câtă bătaie îmi dădea pentru cele mai absurde chestii, l-am crezut. Maică-mea mi-a spus că dacă rămân gravidă, măcar să-i spun să mă ducă la avort, să nu-i fac de rușine cu un copil din flori.

Și uite așa mi-am început eu viața de femeie, cu aceste informații și sfaturi prețioase.

La școală, băieții habar nu aveau de nimic. S-ar fi pupat cu fetele și ne puneau mâinile pe ici pe colo, ca niște ghiolbani needucați. Făceau glume proaste cu fetele care erau nedezvoltate. De exemplu mie îmi ziceau că nu pot să fac cancer la sân că n-am sâni. Ignoranță pe toate planurile.


Revistele "Bravo" m-au mai luminat puțin. Am aflat câteva ceva despre metodele contraceptive, dar tot nu eram foarte convinsă că sexul este ceva pozitiv. Și în "Bravo" am văzut poze cu penisuri și cu vulve. Și da, am învățat diferența dintre vulvă și vagin. Și am luat bătaie de la maică-mea când mi-a găsit revista "de prostii", după care m-a spus lui taică-meu, care mi-a mai tras și el o mamă de bătaie, că "mă mânca în cur", cică. Aveam vreo 13-14 ani. 

Drept urmare, am făcut prima dată sex abia la douăzeci de ani. În primul rând nu aveam încredere în băieți, în al doilea rând, deși începusem să cred că treaba cu virginitatea la nuntă e o mare porcărie, nu îmi ieșea din cap ce îmi spusese maică-mea, că n-o să mă ia nimeni dacă nu eram intactă. Nu îmi era totul clar, de fapt nu îmi era nimic clar în ce privește sexul, dar știam de prezervative și nu-mi mai era frică de taică-meu. În ce privește avortul, soluția maică-mii, îmi era foarte clar că nu doream să ajung acolo.

Prima dată a fost un dezastru și oricum bine că nu a fost noaptea nunții, că mă dădea ăla înapoi, că nu am înroșit cearșaful. Nu mi-a curs pic de sânge. Mi-am căutat virginitatea, bunul meu cel mai de preț, prin tot patul. Nu am găsit nimic. 

Sexul nu mi-a plăcut mult timp. Chiar mă întrebam care era faza, de ce era atât de popular. Aveam un iubit, așa că am continuat să fac, dar fără mare convingere. A durat ani până am înțeles cum trebuie să fie și până mi-am învățat corpul. În toți acești ani, dar și după aceea, am auzit grozăvii imense de la băieți. Unele grozăvii mi-au fost spuse mie, cea mai memorabilă fiind: "Cum nu faci sex în trei? Toată lumea face!" L-am lăsat pe om să își facă sexul lui uzual în trei cu altele, cu mine nu a făcut nici în doi. Sau: Nu fi prostuță, nu ne trebuie prezervativ". Sau: "Toate femeile fac sex oral/sex anal. Numai tu nu vrei să faci?" Sau: "Băieții nu fac sex oral de obicei." Sau: "Este vina ta că nu ai orgasm, ai o problemă."

Chiar am crezut că am o problemă, că cinci sau șase ani nu am avut orgasm și din câte înțelesesem de la prietenele mele, nimeni nu avea, că fetele nu au așa ceva, Acum știu că fiecare femeie poate avea, dacă totul este făcut cum trebuie. 

Cum mi-ar fi plăcut să se întâmple lucrurile:

Acasă

În primul rând, taică-meu să nu fie o bestie violentă și alcoolică care să ne trateze pe noi și pe maică-mea ca pe animale. Cred că aș fi ales niște băieți mai breji dacă nu aș fi avut acest model la bază.

În al doilea rând, maică-mea să mă învețe ce e aia menstruație, dar probabil ca nici ea nu a știut. Și să îmi cumpere tampoane și să mă lase să îmi spăl părul, și să nu îmi spună că virginitatea e tot avutul meu. Să îmi spună că eu, ca persoană, și mintea mea, sunt avutul meu, și asta trebuie să cultiv și să protejez. Să nu îmi spună că băieții vor doar să profite de mine, ca să nu îmi petrec viața în alertă, să nu se folosească bărbații de mine. Să îmi spună că băieții mă vor plăcea, pentru că sunt drăguță și deșteaptă, dar că eu trebuie să aleg pe cel care se poartă cel mai frumos cu mine.

În al treilea rând, taică-meu să nu mă amenințe cu omorul dacă rămân gravidă și maică-mea să nu îmi spună că un copil din flori e o rușine. Practic, să nu mi se spună că sexul e periculos și rușinos. În schimb, să mă învețe respectul de sine ca să cresc convinsă că merit numai băieți și mai târziu bărbați minunați, care să îmi respecte limitele și să nu încerce să se culce cu mine fără prezervativ, sau să mă facă proastă dacă insist asupra prezervativului.

La școală

Să facem lecții cu cineva competent, cu toată clasa prezentă. Să ni se vorbească despre anatomia aparatului reproducător, despre cum se formează menstruația, ovulele, sperma, despre contracepție, despre bolile cu transmitere sexuală, despre consimțământ, despre tipurile de sex, despre orgasm, despre plăcere, despre zonele erogene, și la fete, și la băieți, despre libertatea de a alege.

Indiferent că habar nu au ce fac, adolescenții fac sex. De curiozitate, pentru că sunt supuși presiunii, pentru că vor să își sfideze părinții. Sexul este un act firesc, care este plăcut și benefic pentru toate părțile implicate dacă este făcut din proprie voință, fără frică și fără rușine.

Frica și rușinea sunt sentimente complexe care dau naștere la foarte multe dificultăți de ordin emoțional pe tot parcursul vieții, și care sunt depășite cu greu. În loc să cultivăm frica și rușinea, hai să cultivăm informația. 

Hai să învățăm băieții că responsabilitatea contracepției le revine și lor, că nu, o mică pastilă de a doua zi, nu e mai bună decât un prezervativ, să îi învățăm anatomia vulvei și a vaginului, poziția clitorisului, importanța preludiului, să nu termine primii, și mai ales, să ceară consimțământul, care apropo, poate fi retras în timpul actului sexual. Hai să învățăm băieții că numărul de parteneri sexuali ai unei fete nu este treaba lor, să nu mai întrebe ca ghiolbanii: dar cu câți ai mai fost înaintea mea, pisi? Hai să învățăm băieții că actul sexual nu li se cuvine, că de fapt este o favoare, că până la urmă, decizia de a fi acceptați ca parteneri sexuali le aparține fetelor. 

Hai să învățăm fetele cum arată un penis, cum se pune un prezervativ, să nu se simtă prost dacă pe parcurs se răzgândesc și îl lasă pe băiat cu coaiele umflate, că nu a murit nimeni de la coaie umflate, e ok, o să își revină. Să le învățăm că nu trebuie să accepte orice, dacă ele nu vor, că nu, nu toată lumea face sex anal sau oral sau sex în trei, și că dacă sunt șantajate că vor fi părăsite dacă nu fac anumite chestii, să aleagă să fie părăsite. Dar, că în același timp, să le învățăm că nimic legat de sex nu este rușinos, dacă este consensual. Hai să învățăm fetele că nu există o regulă în ce privește sexul, că pot face la prima întâlnire sau la a o suta întîlnire, important e să facă când vor ele, că pot face sex cu un băiat toată viața sau cu un băiat pe săptămână, că masturbarea nu este rușinoasă, că lor și numai lor le aparține corpul lor, și pot face ce doresc cu corpul lor și dacă aleg să nu facă sex, nu înseamnă că sunt sălbatice, iar dacă aleg să facă sex nu înseamnă că sunt curve. Și să le mai învățăm că nu trebuie să dea nimănui socoteală despre numărul de parteneri, numărul de avorturi sau despre decizia de a face sau a nu face copii. 

Hai să creștem femei stăpâne pe corpul și pe viața lor și bărbați care respectă corpul și viața unei femei. Hai să creștem oameni care să știe ce e ala sex, cum se face și cât de mișto poate să fie dacă e făcut cum trebuie.

Două articole din Huffington Post despre educația sexuală aici și aici





Sunday, February 2, 2020

Sex, bărbați și depresie: nu acum, dar curând

Mă gândeam despre ce să scriu pe blog, acum că am hotărât să îl bag la reanimare. Când eram în România scriam despre peripețiile mele românești, multe de tot, nu mai pridideam. Apoi când m-am mutat în Londra am scris despre peripețiile londoneze, care au fost peripeții până au devenit normalitate. M-am obișnuit repede cu binele, ies in fiecare zi din casă convinsă că mi se cuvine ca totul să îmi meargă șnur până când ajung înapoi acasă. Mă încrunt toată dacă trebuie să aștept metroul mai mult de două minute, sau dacă nu se deschide o casă suplimentară la Pret A Manger când am trei persoane în fața mea, ca să înțelegeți în ce hal am ajuns. 

Acum am o viață despre care nici cel mai iscusit sciitor nu ar avea ce să scrie. Sincer, dacă aș fi urmărită, mi-ar muri urmăritorul/hărțuitorul de plictiseală. Ar juca solitaire in fața casei până i-ar sări ochii din cap.

Viața mea se desfășoară în felul următor:

Ca orice om, muncesc. Doar că eu, liber profesionistă, aleg să nu muncesc mult. Muncesc să fac cât am nevoie, plus ceva pe deasupra, după care stau. Muncesc între 15-25 de ore pe săptămână. Când am câte două zile consecutive în care stau închisă în vreun tribunal câte șase-șapte ore, deja mi se pare că trece viața pe lângă mine. Timpul petrecut în tribunale este de obicei timp de așteptare. Câteodată stau cinci ore din care muncesc propriu zis zece minute. Sau câteodată muncesc toate cele cinci ore. Nu se știe niciodată. Știu când încep munca, habar nu am când termin. Pot să termin în cinci minute sau în șapte ore. 

Ideea e că, uneori, chiar și când sunt la muncă, de fapt nu muncesc. Citesc. Citesc mult. Cărți, articole pe net, citesc până mă apucă anxietatea uneori. Pentru că sunt plătită cu ora, practic sunt plătită să citesc. Citesc destule chestii legate de domeniul meu, dar mai citesc și bazaconii. 

Ce îmi place la meseria mea este că nu ma duc mereu în același loc și din acest motiv este greu de legat prietenii cu angajații/colegii. Fericirea mea, că detest flecăreala aia de birou. Și cu inculpații nu am voie să fraternizez, că îmi afectează imparțialitatea, iuhuuu. Deci eu când ajung la locul de muncă, mă așez pe scaun, deschid o carte, și stau acolo până când are cineva nevoie de mine. Când termin, plec spre casă și până ajung la stația de metrou sau de autobuz, am și uitat pentru cine am interpretat sau ce am interpretat. 

Am și zile grele la serviciu. Câte un inculpat dificil care mă seacă emoțional, câte un angajat care nu știe să lucreze cu interpreții, vreun avocat lipsit de răbdare și/sau amabilitate, sau vreun caz greu. Dar pentru că nu muncesc mult, am timp să mă relaxez și să mă reîncarc, astfel încât munca mea să nu constituie o sursă de stres în viața mea. 

În timpul liber stau foarte mult acasă. Îmi place la mine acasă. Am cărți, Netflix, Spotify, Youtube, Facebook, Instagram si Word. Trec printr-o etapă în care încerc să îmi dau naibilui seama cine sunt și ce vreau de la viață, pentru că am ajuns la concluzia că uite amu fac patruzeci de ani și eu nu am un simț clar al propriei identități. Și să nu știi cine ești este unul dintre cele mai tragice lucruri care ți se poate întămpla, sursa a nenumărate eșecuri pe plan emoțional. 

Așa că încerc să mă descopăr, să mă accept, să îndrept ce pot, pe ici pe colo prin părțile esențiale, și să fac pace, și cu mine, și cu lumea înconjurătoare. Parte din acest proces este să fiu foarte atentă la nevoile mele și să mi le îndeplinesc. Săvârșesc multe acte de iubire de sine, care pot fi dintre cele mai diverse: de la băi cu spumă în miezul zilei, la gătit ceva special de care mi-e dor, gen fasole cu ciolan. Am observat că îmi place să am grijă de casa mea, să ud florile, să spăl vasele, să fac mîncare, dar nu în fiecare zi. Dacă e prea des, e o corvoadă, dacă nu e deloc, e neglijarea propriilor mele nevoi. Așa că am găsit o cale de mijloc. De exemplu, gătesc o dată la două săptămâni câteva feluri de mâncare, pe care le congelez. În fiecare zi am mâncare gătită, dar nu asud pe aragaz. Win-win, zic. La fel și cu curățenia și cu cumpărăturile. Mizez pe mentenanță, că îmi fură mai puțin timp din viață, dar în același timp îmi dă sentimentul că am totul sub control.

Când nu stau acasă, ies cu prietenele sau singură. La pub, la brunch, la cină, la prânz, la teatru, în parc, la muzee. Încerc să găsesc și aici un echilibru, pentru că am observat că dacă ies prea des și mai ales cu un grup mai mare, obosesc emoțional foarte tare. De asemenea, consumul de alcool îmi dă stări depresive, deși nu beau foarte mult și nici foarte des. Dar e suficient să sar calul o dată, și imediat simt cum mă cuprinde o stare de tristețe fără sens care mă ține câteva zile. O combat cu sport, apă și carbohidrați, dar încerc să nu las excesele să se întâmple prea des. 

Apropo de depresie, cei care citiți aici de mult timp, vă amintiți probabil că în trecut eram depresiva blogosferei românești. Ei bine, nu am mai avut depresie din 2018. Cu depresia dusă pe pustii, s-a putut constata că am niște dificultăți cu reglarea emoțiilor și cu teama de abandon, chestiuni la care lucrez în prezent și la care probabil voi lucra toata viața. În 2018 și în 2019 am făcut niște schimbări majore în viața mea, a trebuit să renunț la niște factori declanșatori sub formă de persoane apropiate mie, și, cu ajutorul terapiei, mi-am îmbunătățit calitatea vieții în mod considerabil.

Așadar, după cum vedeți, prezentul meu este oarecum liniar, nu am povești remarcabile de împărtășit. Așa că m-am gândit să vă scriu despre sex, bărbați și depresie, că asta știu eu cel mai bine. Am avut o viață plină, și chiar dacă de acum până mor, să presupunem prin absurd că o să fiu femeia unui singur bărbat, cea mai zen babă, cu cea mai plictisitoare viață, tot am făcut suficiente fapte reprobabile ca să pot să vă scriu despre sex, bărbați și depresie în fiecare zi, de acum și până în vecii vecilor, amin. Măcar să rămână consemnat pentru posteritate și pentru mine, în cazul în care fac Alzeihmer. 

Am primit niște întrebări încuietoare pe email de-a lungul timpului, la care nu am răspuns niciodată. Aș putea să fac o rubrică săptămânală cu întrebări de la cititori. Am destule pentru un an de zile. Dar puteți să mă mai întrebați chestii legate de aceste subiecte: sex, bărbați, depresie. 

Până una alta, stați pe fază că săptămâna viitoare o să vă scandalizez cu un articol despre educația sexuală în școli, din punctul meu de vedere. 

Thursday, January 23, 2020

Anul douăzeci douăzeci este aici

Și zisei să vă spun și vouă, în cazul în care nu v-ați trezit la realitate. Sau poate că la nivel subconștient îmi comunic informația mie însămi, în scris și oral, că nu reușesc să mă mai trezesc la realitate o dată, deși mental îmi spun zilnic că parcă e alt an. 

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine ce se întâmplă între Crăciun și 1 Februarie este supranatural. Legile fizicii nu se mai aplică, habar nu am în ce dată suntem sau în ce zi a săptămânii, când trebuie să scriu data pe undeva pun tot 2019, tai, încerc iar, eșuez, mă enervez, și o las baltă că e doar o dată, în puii mei. Viața mea, de altfel foarte bine organizată, este într-o degringoladă totală. Nu mă ajută nici faptul că sunt liber profesionistă, deci nu mă duc la serviciu după un program dinainte stabilit. Când miercurile îți seamănă cu duminicile, se duce dracului orice simț al timpului.

Eu, înainte de Crăciun nu am mai avut și timp de muncă pentru că pentru prima dată în viața mea am fost extraordinar de cuprinsă de spiritul Crăciunului. M-am luat cu cumpăratul de cadouri, cu luminițele de Craciun din centrul Londrei la ceas de seară, cu Winter Wonderland și alte activități de Crăciun pe care nu le mai țin minte. Aaaa, da, și cu băutul de vin fiert la diverse puburi și probabil că asta a contribuit la uitarea unor chestii. Dar, ca să știți, am făcut bradul pe 1 decembrie și am încercat să fac și sarmale pe 23 decembrie. Eșec total. Cu sarmalele, zic. Bradul a fost ok.

Perioada dintre Crăciun și Revelion e reprezentată de o beznă totală în mintea mea. Pe de o parte m-am uitat la sezonul doi din "You" și pe de altă parte am fost plină de calmante. Am fibrom uterin și durerile sunt atroce la menstruație și anul acesta, adică anul trecut (ce v-am zis!), menstruația și Crăciunul s-au suprapus, că așa se suprapune ea, menstruația, cu toate chestiile incitante din viața mea.

Am început să îmi trec menstruațiile în agendă drept "noaptea minții", așa de rău e, dar să facem haz de necaz, zic. Măcar mă pot droga legal. Cu paracetamol, că atât primesc de la medicul meu de familie. Eu încerc să îi explic că nicio divă nu a murit de supradoză de paracetamol, dar el insistă să fiu eu prima. No, bine.

Apoi a fost ziua mea, fix de Revelion, ca în fiecare an de altfel, că așa cade, că așa m-am născut eu, pe 31.  Am sărbătorit cu un tort la soră-mea acasă, dimineața devreme. Am crezut că îmi va sufla nepoata în lumânări, dar n-a avut chef, a trebuit să-mi suflu singură, apoi a trebuit să plec acasă, că mi s-a comunicat în prealabil să fiu la domiciliu între 10 și 12, pentru inspecția anuală la gaze. 

Am stat smirnă, să nu cumva să ratez când vine omul la ușă. La ora 1 eu trebuia să plec, că îmi începea propria sărbătorire la ora 2. Dacă am văzut că se face ora 12.30 și oamenii cu gazele nu mai vin, eu am zis să purced a mă îmbrăca. Taman imi pusesem rochia de mătase roșie ca focul, să îmi surâdă norocul, și ruj, tot roșu,  pe-o buză numai, că atât am apucat, când iaca sună cineva la ușă. Am deschis, ce să fac? Eram o apariție, ce mai! Ora prânzului și eu gătită în rochie roșie, decoltată, rujată pe jumătate, ziceai că sunt scăpată de la vreo secție de psihiatrie, parcă eram Miss Havisham dar nu varianta mireasă, ci varianta nașă de cununie la o nuntă de cartier, minus sarmale în cap, nu de alta dar sunt tunsă șic și bob. Măcar părul să-mi stea bine, ce dacă lumea se surupă în jurul meu.

Pe scurt, cică nu sar în aer curând, am întrebat de trei ori, parcă să-i confirm omului că-s eliberată temporar de la psihiatrie, pe perioada sărbătorilor de iarnă, așa că am plecat liniștită. Cu metroul, în rochie de mătase, haină de blană (falsă), poșetuță de lac. Ținuta a fost completată de o caserolă de plastic în care mi-a adus o prietenă prăjituri mai demult și o dorea înapoi fix în ziua aia. Mi-a fost și frică, doar ce văzusem pe Instagram că era și Dana Budeanu în Londra. După ce că eram încălțată în balerini, mai aveam și caserola aia cu mine, plus ștrampi den 40. Noroc că ea era în Mayfair și eu nu, doamne ajută.

Tot pe scurt, am terminat petrecerea la miezul nopții. Pe această cale vreau să mulțumesc primarului Londrei pentru spectaculoasele focuri de artificii, miilor de turiști pentru entuziasmul arătat față de ziua mea de naștere și forțelor de ordine pentru efortul depus în a menține ordinea și disciplina. Nu trebuia, dar mulțam fain pentru deranj. Vă pup!

După ziua mea s-au mai întâmplat niște chestii, printre care ziua unei prietene, unde am dansat până la ora două dimineața într-un club rău famat plin de traficanți de droguri și prostituate. Mă rog, așa i-am catalogat eu, fără să vorbesc cu ei, doar uitându-mă la ei de sus, printre aere de superioritate, că așa sunt eu, zici ca sunt de la Buckingham Palace, nu din Craiovița-Nouă. Deci e posibil să mă înșel, deși nu cred că așa ceva e posibil.

Câteva zile mai târziu am plecat în tradiționala mea călătorie din luna ianuarie în insulele Canare, de data aceasta, ca și anul trecut, în Tenerife. Am plecat cu niște prietene, parcă eram începutul unui banc: o australiancă, o irlandeză, o englezoaică, o franțuzoaică-americancă și o româncă au plecat în Tenrife. Nu își mai amintesc ce s-a întâmplat acolo că au fost la all inclusive. Ghiciți a cui a fost ideea cu all inclusive? A româncei, bine înțeles! Ghiciți cui nu i-a priit all inclusive din motive de vegetarianism/veganism/intoleranțe diverse? Restului, bineînțeles! Ghiciți cui i-a priit alcoolul nelimitat de la all inclusive? Tuturor, bineînțeles!

Bonus, românca s-a întors acasă cu ideea să scrie iar pe blog. Amu' să vedem cât o ține, că aceasta-i întrebarea.