Căutare

Tuesday, May 1, 2018

"Viața la statul român sub regimul PSD" - fragment de carte


"Nu știu cum au dat alții concursuri pe la diverse instituții ale statului, dar eu, când am dat concurs, am crezut că Directorul m-a dus cu vorba. 

Eram nouă în lumea pilelor, nu știam cum se face. Credeam că o să îmi dea subiectele rezolvate să le învăț pe dinafară, sau măcar că o să îmi spună ce să învăț. În schimb, Directorul mi-a pus în brațe un maldăr de legi și tot ce mi-a zis a fost că o să dau concurs pentru un post de conservator cu studii superioare de scurtă durată, chestie care habar nu aveam ce înseamnă. A trebuit să caut pe google, să aflu ce înseamnă Conservator la un muzeu și apoi să citesc zecile alea de foi, să văd ce ar fi important de știut ca și Conservator. Am făcut o selecție și m-am pus pe învățat.

Ar fi fost imposibil să învăț totul perfect, era mult, și nu mai aveam nici antrenament la învățat texte pe dinafară, în dulcele stil clasic și tâmpit al școlii românești, așa că am sperat cu toată ființa mea amărâtă și disperată că materialul selectat de mine o să fie în mare parte și cel selectat de comisia de concurs de la muzeu.

Doar ce îmi dădusem demisia de la agenția de turism și îi dădusem cu obrăznicie peste nas unei notărițe celebre din Craiova, care se oferise să mă angajeze pe fabuloasa sumă de 700 de lei pe lună. O mizerie de salariu, mai puțin ca la muzeu chiar, cu diferența că ea, celebra notăriță, le muncea pe angajatele ei ca pe animale de tras în jug, pe același salariu ca si cel oferit mie, în timp ce ea și iubitul interlop cu interdicție de circulație în Uniunea Europeană, plecau în vacanțe exorbitante, de sute de milioane de lei pe an. Știam clar acest lucru, că doar fusesem agentul lor de turism.


În același timp eram cu inima îndoită. Mi s-a părut ciudat că Directorul nu mi-a spus ceva mai concret. Ca să o spun pe șleau, mă așteptam să nu trebuiască să învăț, având pile la cel mai înalt nivel și postul acela fiindu-mi dedicat, după cum mă asigurase Directorul. Adică, tocmai asta era ideea, nu? Să nu fie nevoie să faci eforturi, că dacă ai pile, ai locul asigurat.

Noroc că eram fată isteață și cu mintea antrenată de la munca la privat. Am învățat perfect vreo două legi și pe restul le-am citit de câteva ori, sufficient cât să pot să încropesc niște fraze coerente despre ele, dacă ar fi fost cazul.  Eram tracasată și sătulă. O voce mica îmi tot șoptea în creierul meu atrofiat de oboseală că am fost proastă că mi-am dat demisia, că o să iasă totul prost, că o să ajung pe drumuri. Dar am mers mai departe. Înapoi chiar nu puteam să merg, închisesem toate ușile și toate portițele posibile.

A venit și ziua concursului. Nu am dormit toată noaptea de emoții, abia mă țineam pe picioare când mm ajuns la muzeu cu noaptea în cap. Am așteptat puțin pe un hol întunecat și care miroasea a vechi și a ceva chimic, apoi m-au băgat în sală și…șoc și groază. Am crezut că o să vomit și o să mă prăbușesc simultan. Mai erau și alte persoane la concurs, printre care un domn care lucra în muzeu. Mi-a venit să plâng mai întâi, să mă bag sub masa aceea imensă și să plâng mult, să îmi smulg părul din cap și să plâng până nu mai am lacrimi, apoi să îmi iau catrafusele și să plec val vârtej, trântind toate ușile din drumul meu. Eram acum sigură că fusesem fraierită. Cât am putut să fiu de proastă! . Cum am putut eu să cred că Directorul, un om cu care mă știam vag, îmi va da un loc de muncă la stat gratis, când se știe că posturile costă bani. Doar încercasem să fiu profesoară cu ani în urmă, paștele mă-sii! Evident că el nu ar fi cerut nimic concret, ar fi însemnat să se autoincrimineze dacă ar fi cerut șpagă!! Eu ar fi trebuit să mă gândesc să ofer ceva, o sumă de bani, un cadou consistent. “Proastoooo!” am țipat eu la mine în gândul meu, în timp ce făceam eforturi supraomenești să îmi țin lacrimile în gât."


Vă mulțumesc că ați citit. Pe măsură ce scriu voi mai publica fragmente, parte a unei campanii de ațâțare :)

Dacă vreți să îmi fiți de ajutor, să știți că orice distribuire pe paginile de social media contează, la fel și comentariile voastre, chiar și negative :) 

Cartea va fi publicată gratuit, în format ebook, pe Amazon, dar dacă situația materială vă permite, puteți contribui financiar la acest proiect, făcând o donație

Mulțumesc.


Thursday, April 12, 2018

Nimic coerent: filosofie, bilanțuri și speranțe

Mă uit filosofic cum aproape se termină și aprilie și aproape mai e gata un an. Și ca să continui cu filosofia, vă mărturisesc că timpul trece repede când toate merg bine. Mă aflu în acel stadiu al vieții mele când toate sunt așezate și pe pilot automat. Nu am absolut nicio grijă și sunt atât de fericită și liniștită că mi-e și necaz că mai am căderi depresive din când în când. 

Și asta e o altă revelație, depresia d-aia nu mai poate că, în ciuda ei, ți-ai aranjat cât de cât viața, ea tot trage de tine ca un copil temperamental. Și tu trebuie să o tratezi exact așa, ca pe un copil temperamental: o iei în brațe, îi arăți că o vezi, o simți, o accepți așa cum e, te așezi cu ea într-un pat comfortabil, plângeți împreună un pic, apoi încerci să îi distragi atenția cu un somn bun, o mâncare sănătoasă, o oră de sport, o carte interesantă. Dacă nu reușești, suni la numărul de urgență și ceri ajutor specializat. Asta in Anglia. În România, dumnezeu cu mila.

Dar să las filosofia și să trec la contabilitate, să fac un bilanț, să vedeți că ea, viața e rea chiar și când e bună. Sau invers.

În ianuarie am avut o grămadă de probleme de familie și o grămadă de oameni în casă, nu mai știam cum să mă mai împart. Am muncit doar 40 de ore toată luna, că nu am mai avut timp și de asta. 

În februarie am muncit extraordinar de mult, că am fost prinsă în două procese, dintre care unul părea că nu se mai termină, deci am scos pârleala pentru lipsa de activitate profesională dătătoare de venit financiar din ianuarie. Problemele din familie au început să se rezolve încet dar sigur și viața părea să intre iar pe făgașul normal. 

În martie s-a mutat surplusul din casă, adică sora mea și bebelușa ei, cantitatea de muncă a fost rezonabilă, toate problemele rezolvate, dar s-a îmbolnăvit menajera. A trebuit să mă ocup de casă, ceea ce m-a terminat psihic și m-a transformat într-o vrăjitoare agresivă, atentă la fiecare firimitură făcută de ai mei, la fiecare farfurie murdară și rufă nepusă în coș. Cumva, am realizat că liniștea și pacea din familia noastră nu este dată de personalitatea mea fermecătoare, cum credeam eu, ci de o persoană care să ne facă menajul zilnic, că noi nu suntem în stare fără să ne încăierăm. Deci m-am apucat iar de căutat menajeră, ca să îi salvez prietenului meu relația cu mine. 

Abia acum, în aprilie, lucrurile au redevenit plictisitoare, în sfârșit. Toată lumea e sănătoasă și voioasă, sora e la casa ei, am și menajeră nouă, s-a lungit și ziua, numai că nu a venit primăvara încă. Asta e singura mea problemă momentan, și, din păcate, nu o pot rezolva decât printr-o vacanță într-o zonă mai caldă. Adică oriunde în Europa, din câte am înțeles de la buletinul meteo, mai puțin insula asta nenorocită. Ideea e că nu am chef să plec niciunde. Am nevoie de soare urgent dar îl vreau la mine în grădină și cu asta basta.  

În mai o să mai am o cumpănă, că vine soacra de la Rio de Janeiro în vizită. Soacra mea vorbește mult și vrea să știe tot și nu o descurajează nici măcar faptul că eu nu vorbesc portugheză. Mă cere la telefon mereu și are conversații întregi cu mine, deși eu nu particip. Inițial am zis că plec în vacanță o săptămănă dintre cele trei în care ea o să fie aici, dar, v-am zis deja, nu am chef de călătorit, și în plus  o să am de învățat pentru un examen, așa că probabil o să îmi petrec timpul la biblioteca locală. Și la soră-mea, dacă se îngroașă gluma și se întețește conversația în portugheză. 

În iunie o să am examenul pe la jumătatea lunii, deci practic toată luna va fi compromisă de stres. Abia în iulie o să ma relaxez și eu din nou, asta dacă nu se mai întâmplă chestii. 

Sper că până atunci să iasă și soarele, că mi-e dor de Londra, de bere rece la Southbank, de apusuri de soare la Hampstead Heath, de seri în grădina muzeului V&A, de o plimbare în parcul Richmond, de amiezi de vară în Hyde Park, de liniștea de la mine din grădină, de cireșe și de piersici mâncate cu kilele. Și cam atât, că aici vara ține două săptămâni, cu indulgență, nu e timp de făcut prea multe. 


Friday, March 9, 2018

8 Martie versus 14 Februarie

I-am zis omului meu ieri de dimineață, vezi, bă dragă, că azi e ziua femeilor. El mi-a zis că e ziua mea în fiecare zi. Pragmatică cum sunt, am întrebat unde mi-e cadoul. A zis că aici, și m-a luat în brațe și m-a pupat în bot. Și cu asta basta, ziua de 8 Martie. 

A, ba nu, stai, că seara a adus niște plase pe care mi le-a lăsat în bucătărie, unde eu făceam supă de linte, că e menajera în concediu medical și a trebuit să-i preiau eu atribuțiile, dar despre asta mă vaiet altădată. Eu îi zisesem să cumpere sare așa că am găsit în plase saci de gunoi de 70 de litre care nu știu la ce ne folosesc, brioșe, fel și fel de fructe uscate, nuci, un borcănel mic de sare de mare care nici măcar nu e prea sărată dar cică alta n-a avut, dar eu eu cred că n-a văzut el și asta e altă poveste, și o ciocolată Cadbury cu lapte care e preferata mea și a copilului cel mic. Mă duc să îi arăt copilului ce avem la desert, la care al meu sare în sus, dar aia e pentru tine! Adică pentru mine. Eu zic că nu-i bai, că împart cu copilul, el, că nu și nu că e de ziua internațională a femeilor. Ce romantic. Cât despre ciocolată, dacă vă intersează soarta ei, e tot în dulap, că am mâncat cu toții brioșe la desert. O s-o împart cu copilul în weekend, și nu de generoasă ce sunt ci de grasă ce sunt. Ultimul lucru de care are nevoie țesutul meu adipos este o ciocolată ÎNTREAGĂ.

Și așa a fost cu 8 Martie în familia mea româno-braziliano-australiano-portugheză din Londra. Acum hai să vă povestesc și de 14 Februarie dacă tot mă apucai.

Toată săptămâna aceea am avut un proces înafara Londrei, deci am făcut o navetă serioasă și zilnică. În fiecare zi m-am trezit la șase, ca să ajung la tribunal la nouă și ceva, apoi începea munca asiduă, cu doar un sfert de oră pauză la prânz. Am trăit cu cafea și bagels de la Starbucks toată săptămâna, a fost oribil. 

Ziua lui Valentin a căzut miercurea, a treia zi de proces. Eram deja ruptă, cearcănele îmi ajungeau în gură și bruma de energie pe care o mai aveam o foloseam ca să îmi fac treaba de interpret. În rest eram pe avarii și eu când sunt pe avarii privesc în gol de câte ori am ocazia, măcar să mă conserv dacă să mă încarc nu pot.

În ziua aia a mai fost și un frig cumplit, cu tot cu ploaie rece, ca să fie treaba treabă. Am terminat ziua de muncă târziu, era întuneric deja și străzile erau pustii.  În drum spre gară mă gândeam că tot ce vreau e o mâncare caldă în stomac, dar repede, că mor de frig și de oboseală și vreau acasă mai repede, să mă culc că trebuie să mă trezesc să vin înapoi la tribunal. Și atunci am văzut un McDonalds. 

Nu mai intrasem într-un McDonalds din 2011, când eram în Toronto și cafeaua de la McDonalds mi se părea spectaculoasă. Am zis fie ce-o fi, am intrat și m-am mirat toata. Înaltă tehnologie, meniurile erau pe ecrane ca în Star Trek, mă întrebam dacă trebuie să comand pe vreun gadget și dacă o să rămân cumva nemâncată din această pricină, având în vedere că eu nici cu Iphone-ul nu prea știu ce să fac, înafară să răspund la apeluri și să scriu mesaje pe diverse aplicații. Când mă uitam eu așa mirată, de parcă eram la fabrica lui Elon Musk și nu la McDonalds, brusc apare un om, din senin, zici că își dăduse engaged ca în Star Trek. I-am zis eu ce vreau, un burger ordinar și niște cartofi la fel, dar calzi, am mâncat cu un apetit de haită de lupi hămesiți și am plecat către casă, mai liniștită, mai plină și ușor mai dezghețată fizic, că mintal e mai greu cu dezghețarea, mai ales la vârste mai înaintate.

Ajunsă acasă, m-am culcat la ora 21:30. Al meu a venit în pat mai târziu și nu a făcut zgomot, să nu mă trezească, cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l facă și fix ceea ce aveam nevoie.

E prea târziu să vă urez ceva pentru cele două sărbători de care v-am povestit dar vă doresc să fiți cu toții iubiți în fiecare zi și la rândul vostru să iubiți în fiecare zi, că restul vine de la sine. Pe cuvântul meu J