Căutare

Tuesday, August 28, 2012

De ce nu îmi place cu cortul



Eu mănânc orice, mă îmbrac cu orice, dar nu dorm oriunde şi oricum. Nu pot să dorm în fund, din picioare, în zgomot sau pe lumină. Îmi trebuie o suprafaţă plată pe care să-mi pot întinde trupul de un metru juma (deci nu cine
știe ce suprafață), îmi trebuie linişte şi beznă. Apoi, când mă trezesc, îmi trebuie o toaletă curată şi un duş. După care poţi să-mi dai pâine cu roşii la micul dejun şi să mă îmbraci în haine ponosite, că nu-i bai, dacă am avut cele enumerate mai sus. Ba cred că mă pot lipsi şi de cafea, fără să omor oameni, dacă am dormit la orizontală şi pe întuneric.

De aceea eu nu voi înţelege niciodată poezia campingului. Am fost cu cortul de două ori în viaţa mea. O dată la Dunăre, de Paşti, când eram studentă. Nu eram umblată pe vremea aia, dormisem de nenumărate ori la grămadă, prin vile insalubre pe la mare şi credeam că de dragul unei petreceri pot să dorm şi-n cort. Doar că a plouat crunt şi a fost frig. Nu aveam saci de dormit aşa că am dormit pe jos, pe nişte pături. Şi ploua crunt. Şi era frig. Şi eu plângeam de dorul patului meu de acasă, de pilota mea moale şi călduroasă.

Și ce-i ala camping, fără grătare. Dar cum am spus, eu mănânc orice. Problema era că noi pusesem cortul departe de civilizaţie şi n-aveam baie şi nici măcar o chiuvetă. Aşa că noi, fetele, ne-am revendicat tufişurile şi băieţilor le-au rămas apele curgătoare ale Dunării. Unde spălau şi vasele. Deci n-am mai mâncat. Adică am mâncat pâine goală. Şi nici de băut n-am băut. Că dacă beam, îmi venea să fac pipi şi mie îmi place comuniunea omului cu natura doar până la un punct. Plus că ploua şi era frig. Nu-mi place să-mi dau hainele jos, nici măcar parţial, când plouă şi este frig.

În acele două zile mi-am jurat să nu mai plec cu cortul în viaţa mea. Şi nici în alte vieţi.
Mi-am reînnoit jurământul câţiva ani mai târziu, într-o dimineaţă frumoasă de august. Eram la Putna şi mă plimbam pe la chilia lui Daniil Sihastru. Peste pârâu, am văzut un cort şi din cort a ieşit un tip. În mână avea o periuţă de dinţi şi o sticlă de vodka. Le-a pus tacticos pe mal, apoi a făcut un pipi în pârâu, după care s-a spălat pe dinţi. Cu vodka, pentru că în apă doar ce făcuse pipi.

A doua oară am făcut camping în Canada. Acolo campingul se face la alt nivel, este o întreagă filosofie să pleci cu cortul. Nu pui cortul, maşina şi nu faci grătarul unde ai tu chef. Sunt locuri special amenajate şi numărul de persoane şi maşini acceptate este limitat. Mă pregătisem moral să dorm în cort. Era o rezervaţie naturală şi campingul era de-a dreptul în pădure. Îmi imaginam jivine intrând peste mine noaptea, mâncându-mă de vie. Doar că ajunsă acolo, am constatat că deja numărul de corturi era maxim în perimetrul închiriat de noi (adică două), numărul de maşini era maxim de asemenea (adică tot două) iar numărul de persoane depăşise orice limită (trebuia să fim doisprezece, noi deja ajunsesem pe la cincisprezece). Eram naţii mixte în grup: eu, româncă, mulţi ruşi şi nişte iranieni. Unul dintre ruşi a zis să dorm în cortul lui. Am zis că mai vedem ce-o mai fi până vine noaptea. La un moment dat, am tras cu ochiul în cortul cu pricina. Băieţii ridicaseră cortul şi aduseseră şi un touch personal. Lipiseră un poster cu o gagică dezbrăcată pe unul dintre pereţi. Da, era clar, nu aveam cum să dorm acolo. Dar oare cum au împachetat băieţii aia pentru camping, mă tot întrebam? Cred că ceva de genul: cort avem, saci de dormit avem, lanterne avem, posterul porno îl avem. Let’s go!

Un pic mai târziu m-am dus hai-hui prin pădure. M-am aşezat pe-o piatră şi contemplam lacul şi nişte băieţi frumoşi care se plimbau cu o canoe. Şi văd aşa, în pland secund, cum mi se strecoară o chestie printre papuci, până sub piatra pe care stăteam. Era un şerpişor. Colorat, drăguţel, dar un motiv foarte serios să nu dorm în cort. Nu aveam chef să se preumble şerpii pe mine în timp ce dormeam. Aşa că am stabilit că o să dorm în maşină. Era un jeep, mare, comfortabil. Am rabatat scaunele din faţă, am pus un sac de dormit şi am dormit regeşte, în parcarea campingului. Că lângă cort nu avea voie a treia maşină, v-am zis. Eu inițial am crezut că sigur e o regulă aşa, ca să aibă oamenii ce să încalce, dar canadienii se pare că iau campingul şi regulile foarte în serios. Cei din perimetrul de lângă noi aveau trei maşini lângă cort. Au trecut paznicii o dată, i-au rugat să mute una dintre maşini. Au trecut a doua oară, i-au rugat să mute una dintre maşini. Au trecut a treia oară, i-au avertizat că dacă nu mută una dintre maşini, trebuie să plece. Au trecut a patra oară, i-au ajutat să strângă cortul şi i-au escortat spre ieşirea din parc.

Când am ajuns acasă, mi-am amintit de şerpişor. Şi dau pe google: snake at Massasauga Park. Şi aflu că este una dintre puţinele zone unde se mai găsesc Massasauga rattlesnakes, care de altfel sunt şi veninoşi şi că e bine ca prin pădurile alea să porţi ghete sau cizme. Cum ar veni, eu chiar am avut zile, brambura prin pădure în flip-flops, la cheremul şerpilor veninoşi. Cred că mititelul ala pe care l-am văzut eu printre picioarele mele, mi-a şi atins un papuc. Dar să nu dramatizez, totuşi.

Nu ştiu dacă o să mă mai duc vreodată cu cortul. Îmi zicea un prieten că e frumos să te duci cu cortul la mare, să ieşi dimineaţa din cort în patru labe şi să dai cu nasul în valuri. Dar dacă îmi iau eu cameră la un hotel de pe plajă, mă trezesc dimineaţa, mă ridic din pat biped, mă duc la baie, fac un pipi civilizat, trag apa, fac un duş, mă spăl pe dinţi şi apoi ies pe terasă, nu dau cu nasul în aceeaşi mare? Zic şi eu...

Pe parcursul evoluţiei, de la bacterie la om, vietăţile s-au chinut să ajungă din apă pe mal, de pe mal în pădure, din patru labe, în două picioare, din pădure în peşteră, din peşteră în casă etc. De ce să vin eu acum, să stric totul? Din respect pentru strămoşii mei, de acum încolo pe mine mă găsiţi la hotel/cabană/pe canapeaua unui prieten. 




Sunday, August 26, 2012

Rătăcită


Mi-ar fi plăcut să mă nasc din împreunarea rușinoasă a unui marinar grec și a unei prostituate thailandeze, o împreunare scurtă și animalică, într-un bordel sordid, de pe o stradă pestriță și urât mirositoare. El să fie pe uscat pentru prima dată după șase luni, dornic de o femeie, orice femeie și beat de votka, prea multă votka iar ea să fie întristată iremediabil de viața de curvă, cronic nefericită și grăbită să ajungă acasă, să fiarbă oreaz pentru cina fraților mai mici.

Mi-ar fi plăcut să mă nasc din aventura de-o oră a unei turiste britanice, blondă, pistruiată și arsă de soare, cu un marocan înalt, frumos, cu pielea smeadă și întunecată și cu ochii reci, goi și nemiloși, de traficant de droguri. Englezoaica să se dea pe o linie de cocaină, pe o plajă din Marbella, iar marocanul să-și ia plata grăbit, din picioare, indiferent și brutal. 

Mi-ar fi plăcut să mă nasc dintr-o căsătorie aranjată și nefericită, într-un sat sărac din India. Mama mea, tânără și abuzată, să-l ucidă pe tatăl meu, bătrân și libidinos, în patul nuptial, după noaptea de iubire forțată cu care i-a fost datoare prin contract, apoi să fugă în lume despletită, isterică, cu mine crescând în ea în șoaptă, cerșind azil la ambasade de țări miloase cu nefericiții. 

Mi-ar fi plăcut să mă nasc din pasiunea păcătoasă a unui bărbat curvar care își înșeală nevasta cu femeia naivă și credulă, cu coc și colier de perle false, întâlnită la un concert simfonic, și durerile facerii să fie amestecate cu dureri de suflet zdrobit, de suflet mințit, de suflet părăsit.

Mi-ar fi plăcut să fiu abandonată pe scările unei biserici, să port toată viața cu mine acest mister al originii și fizionomia să-mi fie ambiguă, a cuiva de oriunde.

Poate că dacă m-aș fi născut din tumult, din păcat, din ură, din nepăsare sau din neconvențional, aș știi de ce nu-mi găsesc locul sau poate că aș știi unde să-l caut. Aș știi că în sângele meu fierb rămășițele a prea mulți strămoși și aș știi de ce în mintea mea, prea multe voci ancestrale strigă în prea multe limbi pe care nu le înțeleg.

Aș știi de ce  am dorul ăsta de ducă nebun în picioare, dorința de a străbate lumea în lung și-n lat până când țările devin un ghem de amintiri și de oameni care cândva au însemnat ceva. Aș știi de ce vreau să mă pierd pe străzi care nu știu unde duc, de ce vreau să privesc în ochii localnici pentru care nu exist, de ce mi-e sete să aflu povești despre nimic de la oameni pe care n-o să-i mai văd niciodată, și care vor trăi în mine doar până când le voi uita poveștile.

Aș știi de ce am atâtea întrebări și de ce nu-mi ajung răspunsurile și poate aș știi dacă drumul ăsta sinuos pe care gonesc fără țintă duce undeva…Sau poate că n-aș știi, dar poate că nu mi-ar mai păsa…