Căutare

Thursday, January 30, 2014

Oslo: m-a plimbat un câine prin pădure, am văzut un film românesc că în Romania n-am fost în stare, am făcut "entorsă" la gât uitându-mă după norvegieni, că-s frumoși și înalți și sunt peste tot, chiar și în pădure

V-am mai spus că mie cele mai frumoase chestii mi se întâmplă absolut întâmplător. Ei bine, tot dintr-o întâmplare am ajuns la Oslo. Mai precis, o colegă de liceu stabilită acolo, mi-a scris un mesaj de ziua mea și pe lângă tradiționalul "la mulți ani " m-a invitat pe la ea. Eu nu am stat să mă mai gândesc, ca omul, că poate e o invitație din curtoazie, nu frate, eu am luat-o de bună și mi-am și cumpărat bilet de avion. Am avut bunul simț să îi comunic datele înainte să confirm rezervarea, măcar atât. 

Deci, ce trebuie să înțelegeți de aici este să nu mă invitați pe la voi că eu vin! Zborurile sunt ieftine de la Londra așa că s-ar putea să fiu la voi în sufragerie înainte să vă dați seama ce ați făcut. Să nu ziceți că nu v-am spus!

Buuuuun. Și se făcu ziua de grație 23 ianuarie când trebuia să zbor la Oslo. Mi-am luat zbor la 13:20, ca să nu fiu nevoită să mă trezesc cu noaptea în cap. Urăsc să mă trezesc devreme, urăsc, urăsc, urăsc! Am făcut check in online, poarta se închidea la 12:50, am calculat eu că trebuie să fiu la aeroport la ora 12:30, ceea ce ar fi însemnat să plec de acasă pe la ora 10:00-10:15.

Numai că...mi-a fost atât de lene să mă dau jos din pat, că am plecat de acasă la ora 10:45. Era puțin probabil să ajung la timp, dar am zis totuși să încerc. Pe drum încercam să mă simt măcar prost că urma să pierd avionul de prea multă lene, dar nu am reușit. Mare nesimițită am fost în ziua aia. O treabă am avut și eu, una singură, să prind un avion, adică să urc în el, în puii mei, nu să-l pilotez! Și după ce că urma să ratez cu brio, nici măcar prost nu mă simțeam.

Numai că universul a ținut cu mine, deși nici nu l-am rugat, sau poate d-aia? Autocarul spre aeroport a plecat cu cinci minute mai devreme față de ora programată și făcut 50 de minute în loc de 70, cum estimase șoferul. Așa că am ajuns la aeroport la 12:45, oricum prea târziu dar, norocul meu, avionul urma să decoleze cu 20 de minute întârziere. Deci am avut timp să iau și prânzul. 

În avion am dormit dusă, cu vise and stuff și a trebuit să ma trezească o stewardesă să cobor. Am stat și pe un loc de la o ieșire de siguranță, am fost rugată să stau acolo, nu știu ce au avut oamenii ăia în cap. Am un metru juma și nu sunt în stare să desfac nici un borcan, ba am mai și dormit cu sforăituri, deci în caz de catastrofă, eu eram baza, doamne ferește!

La Oslo a fost frumos de tot. Nu am vizitat nimic că am avut foarte multă treabă: stăteam cu Alina, colega de liceu, la cafele și povești până la prânz, ne uitam pe geam ce frumos ninge, ne jucam cu cățelul ei, Sam etc. Seara stăteam cu ea la vin și cu soțul ei la gin, cu amândoi o dată, adică. Ei beau chestii separate dar eu, ca un oaspete educat, beam din ambele, să nu se supere. Vin după gin și gin după vin, știu că pare un chin, dar nu e, vă spun eu.

Concret, am fost în pădure să plimbăm câinele, am băut o ciocolată caldă la Operă, am făcut un masaj thailandez (era s-o pocnesc pe maseuză când s-a urcat pe mine, așa, netam-nesam, dar pâna la urmă mi-a masat bine gâlcile și am iertat-o), am văzut Poziția copilului, că în România n-am fost în stare, a trebuit să mă duc la Oslo, am mâncat cea mai bună rață la un restaurant chinezesc, am băut o cafea la cafeneaua hotelului Bristol, o cafenea frumoasă, decorată cu cărți și cu covoare turcești, am ajutat-o pe Alina să facă Rattatouile, m-am uitat la Alina cum face cornuri și la Alina și la soțul ei cum fac clătite, am mâncat tot din farfurie și bineînțeles, era să pierd trenul din Oslo spre aeroport, deci și avionul. M-am cam agitat puțin și s-au agitat și ei bieții, că era să rămân la ei pe canapea! 

Subiectul fierbinte al excursiei au fost norvegienii. Niște ăia mari și frumoși, chit că-s blonzi, și mie îmi plac exoticii bruneți. Dar jur, că așa blonzi, era câte unul atât de chipeș, că uitam să și respir când trecea pe lângă mine. Să fii fost cu zece ani mai tânără, aș fi păcătuit măcar o dată! Dar după o vârstă, mai păcătuiești carnal doar cu gândul, că nu se mai cade să te mai dedai la aventuri de-o noapte, două. Dar e ok, că am imaginație bogată. Nimphomaniac e film pentru copii față de ce îmi poate trece mie prin cap. Uneori, nu tot timpul, că am și eu de plătit facturi și de făcut curățenie în baie, ca orice om.

Alina are cel mai frumos cățel, cel mai gras pisoi și cea mai frumoasă casă. Este cea mai bună gazdă și când mă fac mare vreau să fiu și eu o gazdă la fel de bună ca ea. Mie îmi plac vacanțele lente, în care să fac ce vreau, nu ce trebuie. Am trecut de faza în care vizitez compulsiv și nu mă interesează dacă bifez obiectivele turistice, atâta timp cât mă simt bine. În vacanță nu mă interesează cât e ceasul și ritmul meu oscilează între lent și foarte lent. Așa zice lumea. Mie îmi place să cred că nu-s lentă, ci relaxată. Alina s-a relaxat și ea cu mine, și deja mi-e dor de diminețile din camera ei de zi, cu miros de cafea, tors de pisoi, gudurat de cățel și muzică jazz. 

Mulțumesc frumos, Alina. :)


Friday, January 17, 2014

Dragi cititori, vă rog frumos să veniți înapoi pe blog, că nu m-am lăsat de spovedanii online!

Băi, dar cum sunteți! N-am scris timp de 17 zile și ați dat bir cu fugiții, gata! Nu am mai avut 150 de vizualizari pe zi de ani de zile. Hai, nu fiți! Promit să mai dau porcoșenii din casă, numai nu mă părăsiți, vă rog eu din tot sufletul meu!

Acum, că m-am și milogit, să revenim la mine, zic...De ziua mea nu are rost să vă povestesc, că a făcut-o Tomata chiar mai bine decât aș putea eu s-o fac, de zici că a fost ziua ei, nu a mea. Și na, că i-am pus și link la mine pe blog, să facă trafic pe spinarea mea. Andreea, vezi că ăia zece cititori peste media ta zilnică, sunt de la mine :) Să fie primit! 

Am avut o vacanță prelungită, zău, mă simt binecuvântată. Am un job atât de ușor și de frumos încât uneori mă întreb dacă nu cumva visez. Dar apoi îmi amintesc de cei câțiva ani de zile din viața mea pe care mi i-am irosit muncind până la epuizare spre îmbogățirea unor patroni care nu dădeau doi lei pe mine și pe pasiunea mea. Uneori privesc în urmă și îmi dau seama cu tristețe că am fost exploatată cu cruzime și că pentru ei nu am fost altceva decât o vacă bună de muls. Dar în viață toate trec...Am avut curajul să pun punct într-o bună zi și am rezistat eroic la tentative de hărțuire și manipulare și iată-mă acum, muncind trei zile pe săptămână, în loc de șase, cum mă forțau patronii cu pricina. Sunt respectată și apreciată de șefii mei englezi, care aproape că mă intimidează cu dorința lor continuă de a-mi face viața cât mai ușoară și cât mai frumoasă, care mă încurajează și mă sprijină în toate planurile mele de viitor, chiar dacă asta înseamnă să nu mai lucrez pentru ei. Cred că este prima dată în viața mea când mă duc la serviciu zâmbind și mă întorc tot zâmbind. Deși sunt dădacă. Ce ciudat, nu?

În rest, viața mea a decurs normal. Sunt plină de energie și clocotesc de planuri, simt că am lumea la picioare și nu, nu mă droghez. S-au împlinit șase luni de când locuiesc la Londra și simt că m-am născut aici. Sunt perfect adaptată și toți cei care mă cunosc acum, au impresia că trăiesc aici de ani de zile. 

Mi-am făcut prietene, în sfârșit! Și la Toronto a durat ceva până mi-am făcut prietene, zău că este cel mai complicat. Pe la toate evenimentele pentru expați pe care le frecventez băieții sunt cârd după fete și fetele cârd după băieți. Dovada, mi-am făcut foarte repede iubit, nici nu mi se pare complicat la Londra, unde la fiecare ieșire curg cărțile de vizită la mine în geantă. Chiar mă întreba un tip, care la un moment dat mi-a dat cartea de vizită, ce am făcut cu ea, că de folosit, n-am folosit-o. Am aruncat-o? No, my dear, am pus-o la arhivă. N-am eu minute pe cartelă, câte cărți de vizită am! Exagerez, evident! Am foarte multe minute pe cartelă, nu știu exact câte, că nu am memorie pentru cifre. D-aia le și adun cărțile de vizită, că nu-mi știu numărul de telefon pe dinafară. 

Deci, cum spuneam, am prietene. Sâmbăta trecută am organizat seara fetelor, am ieșit în oraș și am râs cu lacrimi. Ultima dată am ieșit cu fetele în România. Îmi era dor, pe bune. Una dintre prietene mi-a rămas de la fostul prieten, cel care m-a părăsit de Crăciun. Atât mi-a rămas de la el, o prietenă. Și extraordinar de multe bilete la extraordinar de multe chestii, după cum a observat chiar și Mihaela, planificate în avans chiar de el însuși, ca un om organizat ce e. 

Aveam bilete la The School of Life, la Dirty Dancing, la lecții de salsa. Era să avem și bilete la Paris, bine că am zis eu că-i prea devreme totuși, nu e cazul sa facem rezervări în decembrie pentru februarie. Până la urmă am mers împreună la The School of Life, la Dirty Dancing o iau pe prietena noastră comună și cu salsa om mai vedea. 

Și ca breaking news, mă apuc de lecții de înot. Nu râdeți, că nu-i de râs. Aici și bebelușii știu să înoate. Plus că îmi face bine la coloana mea șubrezită de vreme și de sedentarism. Că-s bătrână și am fost sedentară. Acum nu mai sunt. Merg mult pe jos și alerg în parc. După cum se prezintă situația, la 40 de ani o să arăt mai bine ca la 20. Which is good, vorba soră-mii. Și apropo de soră-mea, i-a luat 7 (șapte) ani să se prindă de un banc. Dar vă povestesc luni.