Pages

Wednesday, August 26, 2015

Despre gospodaria noastra olteneasco-pariziană

În iunie m-am mutat cu boyfriendul francez. 

A durat ceva până când am găsit apartamentul visurilor noastre: să fie în nord-vest, aproape de centru, lângă metrou dar în zonă liniștită, să aibă dormitor și living, de preferat nu perete în perete, pentru ca el să-și poate vedea meciurile și eu să îmi pot citi cărțile sub plapumă, să aibă mașină de spălat vase, să fie luminos și curat, și chiria să o poată plăti și pe cont propriu în cazul în care ne despărțim și eu mă mut. Pentru că dacă ne despărțim, e musai ca eu să mă mut, chiria integrală plus cheltuielile fiind puțin mai mică decât venitul meu lunar. Dar împreună costurile sunt suportabile pentru mine. 

Apartamentul este superb. E genul de apartament tipic londonez, cu șemineu și tavan înalt și ferestre largi. La apartamente de genul acesta salivam eu serile, când se aprindeau luminile prin casele oamenilor și trăgeam cu ochiul, în drum spre camera mea mică și friguroasă din apartamentul soră-mii din zona 4 sau, mai târziu, în drum spre garsoniera mea înghesuită din zona 3. Visele mai devin și realitate, se pare. Și stau într-o zonă atât de bună, cum nici în Craiova n-am reușit, culmea ironiei. Vorba unei prietene, dacă în Craiova n-am reușit să stau în centru, măcar în Londra :)

Traiul în doi e mai simplu decât ne așteptam noi. Ambii suntem ușor duși cu capul și avem nevoie de spațiu personal deci nu se simte nimeni prost când unul dintre noi se retrage să își vadă de ale lui/ei.

Cu treburile casnice am rezolvat-o ușor, după ce inițial m-am enervat. Francezul nu vede nimic în jurul lui. L-am întrebat de ce nu duce gunoiul când este plin și așteaptă să îi zic eu și mi-a spus așa: cred că avem idei diferite despre ce înseamnă un gunoi plin. Fair enough. M-am gândit și mi-am dat seama că am câteva posibilități: fie ne certăm în fiecare zi din pricini casnice ceea ce mi se pare o tâmpenie, pentru că sunt atâtea chestii mai interesante din cauza cărora ne putem certa, nu-i așa, fie fac eu tot și îl învăț prost, fie găsesc o soluție de compromis care să ne facă pe ambii fericiți.

Și am găsit-o. O dată pe lună el plătește o cleaning lady pentru curățenie generală. În restul de trei săptămăni menținem. Eu curăț baia și bucătăria, el dă cu aspiratorul și îndeplinește diverse sarcini pe care i le trasez eu: să ducă gunoiul, să întindă sau să adune rufele, să scoată vasele din mașina de spălat, să schimbe așternuturile etc. 

De obicei el face micul dejun în weekend și eu fac cina în timpul săptămânii și în weekend. Și nu în fiecare zi! Fac cină doar dacă mănânc. Dacă nu mi-e foame, nu gătesc doar pentru el, trebuie să se descurce. Ori își face el ceva, ori își comandă, este treaba lui. Dacă gătesc eu pentru ambii, el strânge masa și face ordine în bucătărie. Sau invers. De obicei, când gătesc, îl chem să mă ajute: să mestece într-o oală, să taie o roșie, ceva acolo, cât de mic, să nu stea degeaba. De obicei salatele le face el, că nu prea am răbdare să toc. 

Dacă îi strâng rufele de pe uscător, i le las pe scaun în dormitor să și le aranjeze el când și dacă are chef. Avem fiecare dulapul nostru și părerea mea e că trebuie să știe ce haine are curate, să știe unde și le pune, nu să mă trezească pe mine dimineața să mă întrebe unde îi sunt chiloții, cum am auzit că mai fac unii masculi.

Cam tot ce face, face mai prost ca mine, evident. Îi ia zece minute să pună niște farfurii în mașina de spălat vase și scoate niște sunete de zici că vânează mamuți. Nu mă impresionează, poate cel mult să fac mișto de el. Și nu îl critic când nu face ceva cum fac eu, ba chiar îl felicit. Repetiția e mama învățăturii și oricum cu bărbații trebuie să te porți cum te porți cu copiii mici: praise the good, ignore the bad.

Nu sunt de acord cu femeile care preferă să facă ele ceva, pentru că partenerul nu face bine. Dar lasa-l să se chinuie că îi reușește până la urmă! Și nu moare nimeni pentru că rufele sunt întinse alandala, nescuturate, asimetrice și așa mai departe, sau pentru că nu dat cu aspiratorul pe după ușă sau că rămân trei firimituri pe masă. Important este ca el să depună efort, să nu fie criticat și încet încet o să i se deprindă mâna cu aspiratorul, cu mopul sau cu detergentul de WC. 

Cumpărăturile le facem care cum apucăm și nu, nu îi scriu listele. Îl încurajez să le scrie singur sau facem o listă comună la care adăugăm fiecare ce crede de cuviință.

Cheltuielile și chiria le împărțim frățește, că nu vreau discuțiile iscate de bani. Avem o aplicație pe telefonul lui unde introducem toate cheltuielile și persoana care a plătit și avem mereu situația clară, cine e pe plus, cine e pe minus. 

A, și drept răsplată pentru minunatele cine pe care le pregătesc, mai face el cinste cu niște cine prin oraș :) 

Cam asta e situația la noi acasă. Pe la voi cum e? 

Și stați pe aici, că o să vă fac turul apartamentului nostru cât de curând, mai mult ca să mă laud, evident :)



Sunday, August 23, 2015

Am fost în Malta

Și nu cred că o să mă mai duc vreodată. 

Înainte să vă povestesc, vă rog să înțelegeți că asta este experiența mea și că desigur, Malta e frumoasă și merită vizitată. Nu vă luați după hâtra de mine, doamne fere.

Malta nu era pe lista noastră, dar până ne-am urnit noi să facem rezervări, tot ce era pe lista noastră era prea scump pentru mine, care am niște planuri ce implică niște costuri și un venit limitat, nu ca boyfriend care este așezat din punct de vedere profesional și financiar. O altă problemă este că am călătorit amândoi destul de mult, mai ales el, și deja devine complicat să alegem destinații în care n-am fost niciunul. 

Și uite așa, am ajuns la Malta. Am rezervat prin expedia.com (recomand din suflet) un pachet cu zboruri si cazare incluse. Am ales un hotel de patru stele în St. Julian's și asta a fost prima noastră greșeală. St. Julian's este absolut minunat dacă ești petrecăreț și/sau dacă nu te deranjează gălăgia. Ceea ce nu e cazul nostru, care ne băgăm în pat la 10. Și ambii avem somnul sensibil la zgomot, în sensul că ne trezim la cel mai mic zgomot. Jur că îmi venea să ies pe balcon să torn apă pe petrecăreți și să îi trimit la scara lor. Cer scuze, pe această cale, tuturor celor pe care i-am deranjat pe vremea când eram o mare petrecăreață. Nu mai petrec și mă căiesc profund. 

Pe la 5 dimi așa, se termina hărmălaia și aveam o oră de somn până la 6 când veneau muncitorii de pe șantierul de alături la muncă. Picamere, macarale, excavatoare, țipete, dormi dacă mai poți.

Acum poate vă întrebați și voi ca oamenii de ce naibilui nu închideam geamul. Păi, de cald, d-aia. Dar aer condiționat n-avea hotelul de patru stele, sigur vă ziceți voi în barbă? Ba da! Avea! Doar că noi suntem sensibili nu numai la zgomot, ci și la aer condiționat. Nici pe 21 de grade nu l-am tolerat. Lui boyfriend i se părea că îi bate fix în plămâni, mie mi se părea că îmi bate fix în ovare. Jur că îmi simt ovarele mișcând când sunt undeva cu aer condiționat. Prefer să mă tragă curentul (care curent nu există decât în România, apropo).

Și să știți că eram perfect informați că St. Julian's e pentru tineri. Nu am ales o zonă mai retrasă pentru că am zis să fim aproape de toate liniile de autobuz, să putem explora insula. Și am fost, și am explorat, dar la ce preț, sfinte arsenie boca! (am auzit că ăsta e mai trendy decât mântuitorul la ora actuală, de aceea îi iau numele în deșert pe blog).

D-aia zic, nu vă luați după mine când spun că Malta e nașpa. A fost nașpa pentru noi, că nu am gândit înainte să facem rezervări.

În primul rând, oamenii care nu suportă aerul condiționat nu au ce să caute în vacanță în vreo locație din Mediterana în luna august. Clar. Și asta e valabil și pentru oamenii care nu suportă alți oameni (tot noi). Vrei răcoare naturală și liniște, apăi te duci în vacanță în extra sezon și într-o zonă retrasă. De exemplu am fost în Tenerife în martie, într-un orășel care părea părăsit și a fost cea mai frumoasă vacanță. 

În al doilea rând eram și ușor zdruncinată de niște chestii care mi se întâmplaseră înainte de plecare, așa că nu am plecat prea bine dispusă si nu mi-a convenit nimic.

În al treilea rând Malta e în construcție: drumuri, clădiri, e o nebunie. Traficul e praf, zgomotul de șantier acoperă tot, nu poți face o poză fără să prinzi o macara în cadru. Și m-am și enervat, că îngrămădesc clădiri noi lângă clădiri vechi, superbe și deși nu-s expertă, nu mi se pare în regulă. E așa, un amalgam, gen București, unde numai cine n-a vrut n-a trântit un mall lângă o clădire de patrimoniu. Din diverse discuții purtate cu diverși rezidenți ai insule a reiesit ca Malta ar fi fost pe placul meu acum vreo patru, cinci ani, când nu era la fel de populară și accesibilă ca în zilele noastre.

Ce nu mi-a mai plăcut: transportul în comun care nu face față numărului mare de pasageri și serviciile din magazine și marea majoritate a restaurantelor. După o taina cu un localinc am înțeles de ce serviciile lasă de dorit: salarii mici, muncă multă, viață scumpă. Ca și în România de altfel. Când ești frustrat financiar, numai de cât de mulțumit este clientul nu-ți mai pasă.

Recunosc că acum câțiva ani, când încă locuiam în România nu m-ar fi deranjat treaba cu transportul și serviciile, poate nici măcar nu aș fi observat că este ceva în neregulă, fiind fix ca la mine acasă. Dar după doi ani în Londra unde totul merge strună și toată lumea care e plătită să aibă grijă de mine într-un fel sau altul chiar are grijă de mine, m-am făcut o pretențioasă. Nu mă mai asigur când trec pe verde, când ma ratacesc găsesc imediat indicatoare sau plăcuțe cu numele străzii pe care mă aflu, în magazine, cafenele, restaurante cam fiecare știe ce are de făcut și face repede și bine etc. etc.

Pe scurt, ce am făcut și mi-a plăcut in Malta.

Într-o zi am fost în La Valletta, un oraș superb, cu clădiri vechi, cu din care te aștepți să iasă cavaleri maltezi. Era aproape gol că era într-o sâmbătă și am bântuit străzile singuri, într-o liniște cum n-am mai auzit de mult. Am mâncat salate la un restaurant care nu mai știu cum se numește și am un băut Aperol Spritz excelent. De fapt am băut două. 

În altă zi am fost în insula Gozo care este de vis. Acolo aș pleca și mâine în vacanță. Ne-am urnit târziu și autobuzele au avut niște întârzieri cum nu am mai văzut decât la Roma, așa că nu am apucat să facem mare lucru. Ne-am plimbat vreo oră prin Victoria, unde am mâncat și niște pește proaspăt, apoi ne-am dus la Ramla Bay, o plajă cu nisip roșu-portocaliu, unde ne-am tras puțin sufletul, el la soare, eu sub umbrelă. 

Ultima excursie a fost la Blue Lagoon, în insula Comino, o insuliță mică pitică cu doar două hoteluri și patru rezidenți oficiali. Ne-am dus cu speedboat-ul în peșteri și am crezut că mor de inimă. Niște viteză, niște turații, niște curbe periculoase. Toată lumea chiuia de fericire numai eu era să mă scap în slip. Nu am priceput niciodată farmecul vitezei. Îmi place viteza la avioane și la trenuri, unde n-o simt. Și atât. 

Blue Lagoon e frumoasă dar e un puhoi de turiști acolo, cel puțin în august. Și aferent puhoiului de turiști e un puhoi de gunoaie. Am vrut să explorăm și să căutăm un loc mai retras dar era o căldură infernală, așa că am zis să luam niște șezlonguri și o umbrelă, eu să citesc și boyfriend să înoate. Șezlongurile 15 euro. Ce să facem? Hai să dăm. Când îi dăm omului cardul se pune pe râs. Cash only. Dă-i, scobește, strângem 15 euro, ne milogim de omul cu umbrelele să ne ia doar 10 sa avem și noi de apă și de un sandviș pe care să-l dăm pe jumătate. Râde de noi și acceptă. Vai de capul nostru. Înainte să ne așezăm eu visam cocktailuri și înghețată, până la urmă am împărțit frățește o apă plată și un sandviș oribil. 

Promenada din Sliema este numai bună de plimbat și de căscat gura. Pisicile vagaboande sunt grase și frumoase și unele stau și la mângâiat, dacă au chef, bineînțeles si peisajul ar fi numai bun de pozat daca nu ar fi atatea macarale in zare.

Am stat la hotel Argento care are cel mai bun staff din câte am văzut eu până acum. De la femeia de serviciu până la barman, recepționer etc, toată lumea a fost numai un zâmbet și gata să ne facă toate voile. Am vrut altă camere, ne-au arătat două zile la rand camerele disponibile, până am găsit una pe placul nostru (să fie spațioasă măcar, dacă răcoare și liniște oricum n-aveam). Și nu ne-au luat bani în plus. Room service-ul a fost de excepție și totul strălucea de curățenie. 

Una peste alta, am luat amândoi un virus de pe undeva, zic eu că de la Blue Lagoon. Pe boyfriend l-a atacat în ultima zi de ședere, miercuri, când trebuia să mergem la Blue Grotto. Nu ne-am mai dus niciunde, am stat în cameră și am dormit. Joi am avut zbor înapoi la Londra, unde trebuia să ajungem seara, să împachetăm pentru Oslo unde aveam zbor vineri de dimineață. Eu am crezut că mor în avion, mă durea tot și îmi venea să vomit, aș fi dat orice să pot să mă întind măcar juma de oră. Am luat niște Nurofen și mi-am mai revenit până când am ajuns acasă. Am făcut repede bagajul și m-am băgat la culcare. M-am trezit pe la 1 cu febră mare, tremurând de se zgalțâia patul cu mine. Bineînțeles că nu am mai plecat la Oslo, să îi mai contaminăm și pe prietenii de acolo. Am rămas acasă, unde am zăcut două zile. Acum suntem oarecum vii, doar că nu prea mâncăm. Nu ne e nici foame și cam aproape tot ne provoacă greață.

Cea mai mare realizare din această vacanță este că am citit Room. Am terminat-o în trei zile apoi am cumpărat un roman de Agatha Christie, The Secret Adversary, dintr-un anticariat. L-am terminat aseară și este cel mai prost roman de Agatha pe care l-am citit vreodată. Am ghicit chiar și răufăcătorul, ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum. Vorba lui boyfriend, e prost pentru că l-am cumpărat din Malta.

Acum ne gândim la o vacanță la soare de revelion. Cum nu-mi permit încă o destinație exotică, o să mergem pe undeva prin Insulele Canare. Gran Canaria aș vrea eu. Ați fost?

P.S. Dacă vreți să vedeți poze din vacanță, căutați-mă pe Instagram: lavinia_in_london.