Pages

Sunday, November 22, 2015

Când vreau să fiu tratată ca un animal, mă duc la consulatul României la Londra

Jur că nu îmi mișc fundul din Anglia până nu iau cetățenie britanică. Fie soare, fie vânt, fie bombe zilnic la metrou, o să trec peste toate, ca să fiu și eu cetățean al unei țări care își respectă cetățenii.

Să vă povestesc.

Îmi zice BCR că vrea să îmi scadă rata la creditul ipotecar, ceea ce e minunat. Mă felicit că i-am făcut o procură lui taică-meu înainte să plec din țară, uraa! 

Doar că nu e chiar așa. BCR a dorit un alt model de procură, aia făcută de mine nu le-a plăcut. Domnul cu care am vorbit la telefon chiar a fost simpatic și mi-a sugerat să ma urc în avion și să mă duc repede până la Craiova să semnez, de parcă noi ăștia din străinatate o ardem aiurea pe aici, ne pică lirele din cer în timp ce noi stăm degeaba, gata să luăm primul avion spre țară, să semnăm hârțoage. Dar în fine, BCR-ul e altă poveste. Cumva, i-am înțeles. Clientule, noi îți facem o favoare, dar în termenii noștri. Nu-ți convine, hai pa. 

Așa că m-am pregătit pentru consulat, care consulat funcționează după niște reguli stupide și învechite care îngreunează și lungesc inutil orice demers.

1. Nu se fac programări. Te duci și stai la coadă. Cererile pentru procuri se depun între 9 și 13 și se ridică între 15 și 17 parcă, în aceeași zi. Asta dacă ai depus până în 12. Dacă ai depus între 12 și 13 se ridică ziua următoare ori în alte zile, la orice oră. Repet, fără programare. Adică nu știi cât stai acolo, să îți iei și tu câteva ore liber de la serviciu, trebuie să îți iei o zi întreagă, că doar v-am spus că noi nu facem nimic pe aici, stăm și ne scărpinăm în părțile intime zi lumină, în timp ce banii ni se îngrămădesc în conturi.

2. Nu se face nimic online. Dar la fața locului se scriu de mână două hârtii. Modelul de procură însă se trimite pe email, să dea dumnealor copy paste, că mai au și treabă. Email-urile lor au inbox limitat, a trebuit să trimit procura mea pe trei adrese diferite până a ajuns. 

3. Nu se poate plăti cu cardul. Trebuie să plătești cash, să ai banii fix și ei îți scriu chitanță de mână. Asta este ceva extraordinar în Londra, unde poți să plătești cu cardul inclusiv la magazinele mici, unde te duci în grabă să îți iei tampoane că ai uitat să cumperi de la supermarket. Un fel de buticuri românești, dacă vreți.

Bun. Am trecut cu brio prin toate aceste încercări, am aplicat, am ridicat procura, am scanat-o și am trimis-o la bancă să înceapă procedurile până le-o trimiteam în original. 

Dar eroare. Nu am trecut numărul cadastral pentru cotele indivizive, adică cinci cifre. Banca dorește o completare la procură.

Bun. Sun la consulatul vieții. După nenumărate ore prind linia liberă. Îmi ia domnișoara toate datele și mă pune să descriu problema apoi îmi zice că îmi face legătura undeva. Și sunăăăă și sunăăăă dar nu preia nimeni legătura. Se întrerupe. Sun iar. Răspunde după alte ore alte domnișoară care îmi ia iar toate datele și mă pune să descriu problema și iar îmi face o legătură pe care nu o preia nimeni. A treia oară, a treia domnișoară îmi ia datele și mă roagă să-i îi spun ce problemă am după care mă roagă să trimit un email. 

Deja nervoasă, îmi dau seama că cea mai bună soluție e să bat un drum până la consulat, să îi întreb acolo. Îmi fac timp într-o după amiază, pentru că știți, lucrez și Londra e cam mărișoară, durează să te fâțâi de colo-colo. Ca să nu mai spun că și costă. 

Ajung când eliberau procuri. Mă duc repede la un ghișeu și domnișaoara mă ascultă, îmi ia procura și îmi zice că sigur, adăugăm numărul, să iau puțin loc în sală.

Iau loc în sală. Peste o oră și ceva mă strigă un domn. Mă duc. Nu înțelege ce vreau. Îi repet și lui istoria. Îmi zice că nu e vina lor. Îi spun că nu i-am acuzat de nimic, am doar nevoie de ajutor. Îmi zice că trebuie să fac altă procură adică să fac altă cerere și să plătesc iar taxa (46 de lire, o bagatelă!). Îmi dau seama că nu are rost să insist așa că zic: ok, pot să depun cererea acum? Și nu, nu s-a putut, pentru că în intervalul acela orar se eliberau procuri, nu se primeau cereri, da? 

Reușesc să ajung într-o joi, la 12:55. Am fost luată la rost că vezi doamne consulatul se închide la ora 13. Ok, zic eu, dar e fără 5. Am voie până la fix. În urma mea au intrat două puștoaice, pradă mai sigură ca mine, așa că sunt lăsată în pace de doamnă câine de pază, care se înfinge în ele, țipând: Bine că nu ați venit la și jumate! Hai, afară! Veniți luni! 

Mă uit cu silă cum efectiv le împinge afară și închide ușa după ele, deși nu era încă ora 1. Bineînțeles că pot să vină luni, pentru că, repet, noi nu muncim aici, nu avem responsabilități, ne putem plimba brambura prin Londra zile întregi, până ne rezolvă și pe noi consulatul cu un amărât de act, în timp ce ne fac să ne simțim de parcă ne fac o imensă favoare. 

Am depus și mi s-a spus să vin să ridic a doua zi, vineri, între 9 și 14. Am ajuns acolo la 10 și am plecat la 13. S-a țipat la mine, am fost luată cu stimată doamnă, mi s-a spus că vinerea se eliberează pașapoarte, nu procuri, deci procurile sunt o favoare, așa că trebuie să stau la mila lor. Am încercat să explic că mi s-a spus că pot să vin vineri și că puteau să îmi spună să vin între 13 și 14 dacă doreau să prioritizeze pașapoartele. Nu am fost lăsată să termin nicio frază, când încercam să vorbesc mă trimteau să iau loc în sală. 

Am asistat la abuzuri în toate aceste zile petrecute la consulat. Există o doamnă, doamna Stănescu o strigau subalternii, care se plimbă prin sală cu scopul de a ajuta oamenii să completeze formularele. Este o doamnă blondă, cu părul permanent și cu mult dermatograf negru pe la ochi. Vorbește o engleză de baltă, țipă la cetățeni deși probabil poporul român îi plătește șederea la Londra și zborurile aferente. 

Ea este cea care m-a luat la rost că am venit la 12:55, care a dat fetele acelea afară înainte de ora 13, care nu m-a lăsat să vorbesc și țipând la mine m-a invitat să iau loc în sală, cea care de câte ori i se cere ajutorul spune răstit: hai, spuneți repede.

Persoanele de la ghișee sunt ok, probabil și ei frustrați că trebuie să respecte niște reguli stupide și să stea sub papucul doamnei Stănescu. 

Cel mai grav a fost că un domn a dorit să stea de vorbă cu cineva. Niște probleme cu soția și copilul, ceva cu serviciile sociale, nu am înțeles prea bine. Ideea e că omul dorea consultanță la ambasada sau consulatul țării sale.

După ce a fost trimis de la ghișeu în sală de câteva ori, pentru că omul nu și-a pierdut răbdarea, a fost în cele din urmă preluat de această doamnă Stănescu. Unde? Pe holul care duce la toaletă. I-a ascultat problema și l-a îndemnat să ceară ajutor URGENT pe forumul românilor la Londra, nu înainte de a-i relata și ea niște cazuri ale unor cunoștințe de-ale ei. I-a urat să aibă încredere că o să fie bine, și l-a scos pe ușă afară. Servicii consulare de înaltă clasă, nu?

Am fost foarte tentată să îi fac reclamație, dar mi-am amintit cum aceste joburi sunt obținute cu pile înalte, așa că nu m-am mai apucat.

Și ca o glumă, consulatul este pe High Street Kensigton, într-o zonă foarte selectă a Londrei (Harrods e acolo, de exemplu). Eu simt de parcă mă teleportez de fiecare dată când părăsesc strada și intru în consulat. Un prieten englez chiar mă întreba de ce este mereu coadă acolo. Pentru că scriem de mână și plătim cash, i-am spus, d-aia.  

Acum mă pregătesc moral să aplic pentru pașaport. Și imi promit că este ultimul pașaport românesc din viața mea. Enough is enough.