Căutare

Saturday, April 23, 2011

De ce iubesc barbații

Bărbații din viața mea nu pot fi cuantificați sau clasificați. Nu au fost mulți sau puțini, buni sau răi, frumoși sau urâți. Unii au zăbovit preț de câteva ceasuri, alții au rămas câteva luni sau câțiva ani. Unii au vrut să rămână o viață, alții abia au așteptat să plece. Unii mi-au trecut doar prin gânduri, în vreme ce alții mi-au trecut prin brațe sau prin pat. Dar fiecare dintre ei m-a întregit. Fiecare dintre ei a venit când a trebuit și a stat cât a trebuit. Pe toți îi port în mine pentru totdeauna. Ei sunt trecătorii care mi-au ieșit în cale când pășeam agale prin viață, căutându-mă și negăsindu-mă.  Amintiri calde de pe vremea când sufletul meu era un puzzle enigmatic.
.Mă jucam cu păpușile și îmi erai în minte. Lăsam păpușile deoparte să mă gândesc la tine. Să visez. Inocența nu mi se terminase dar era pe sfârșite. Vroiam să visez săruturi și mângâieri dar nu le cunoscusem, așa că nu știam să le visez. Apoi mă jucam iar cu păpușile. Fetița se lupta cu femeia. A fost o luptă dreaptă și a învins femeia. Cu tine în gând, am dat jos fundele din păr și am început să cresc…
Pe tine te-am iubit cu încăpățânare dar nu am știut să-ți spun. Îți sorbeam vorbele și-ți încredințam secretele. Mi-era bine când eram cu tine. Nu demult mi-ai spus că și tu mă iubeai atunci. Dar nici tu nu ai știut să-mi spui. Îmi sorbeai vorbele și-mi încredințai secretele. Îți era bine când erai cu mine. Și acum ne spunem secrete și ne este bine când ne avem aproape. Nu știu dacă ne iubim. Poate nici acum nu știm să ne spunem.
Cu tine am învățat dragostea frumoasă, adolescentină. M-ai iubit privindu-mă în ochi și ținându-mă de mână. Ne lăsam visele pe băncile parcurilor și când te-am părăsit ai plâns. M-am iertat că te-am făcut să suferi, chiar dacă ochii tăi în lacrimi mă urmăresc și azi. A fost prima dată când am rănit un bărbat. Apoi m-am obișnuit…
Tu cântai la chitară, aveai părul lung și haine ciudate. Cântai frumos și îmi făceai inima să bată mai tare. Nu știai…Apoi mi-ai scris o scrisoare de dragoste. Ai tradus-o în Morse o noapte întreagă și mi-ai pus-o pe bancă, la școală. Când am gasit-o, ai fost în preajmă. Și te-ai oferit s-o traduci. Că tu știi Morse. Am aruncat-o cât colo și atunci nu ai mai avut curajul să-mi spui că este de la tine și iubirea noastră n-a mai început. Ți-a luat un deceniu jumate să-mi povestești despre scrisoare. Prea mult…
Cu tine am devenit femeie. Nu te-am iubit. Erai doar frumos. Și acum ești doar frumos  și te joci cu toate femeile. Și-mi povestești despre ele și despre cum presimți tu că vei muri de mâna unui bărbat gelos. Și-mi place să am acces la mintea perversă a unui bărbat afemeiat…
Tu m-ai salvat de o mie de ori. În brațele tale am venit când vroiam să uit alte brațe. Și mereu m-ai primit. Și când vroiam să plec, mă lăsai. Și mă primeai iar, când vroiam înapoi. Când realitatea devine prea greu de îndurat, trăiesc o poveste cu tine. Ești basmul meu personal…
Cu tine am simțit ce înseamnă să fiu jumătate dintr-un întreg, să fiu sufletul pereche al cuiva. Am fost fericită că te-am găsit, că te am și eternitatea părea prea scurtă, trăită cu tine. Ai fost extaz și agonie. Iubirea pentru tine o simțeam în toată ființa mea. Iubirea pentru tine m-a făcut mai caldă, mai bună. Și apoi, durerea m-a doborât, m-a epuizat. Și uitarea părea să nu mai vină… A rămas amintirea dulce a unei povești ce ar fi putut fi frumoasă. Mulți oameni trebuie să trăiască zeci de vieți până să aibă ce am avut noi. Dar chiar dacă tu nu ai fost pentru totdeauna, amintirea ta este…
Tu ai fost un răsărit de soare, o mare caldă și un băiat frumos. O dimineață de vară ca nici o alta din viața mea. Ochi albaștri, vorbe frumoase, săruturi lungi. Și un regret…
Tu ai venit într-o duminică geroasă și însorită, pe Markham Street și mi-ai arătat puțin din lumea aceasta nouă, în care în unele zile vreau să mă pierd și din care, în alte zile, vreau să fug. Ești normalitatea din ceea ce poate să fie haosul unui nou început sau doar o aventură de-o iarnă. Cea mai lungă iarnă…Ești frig, zăpadă, Downtown, Plato, Pink Floyd, weekend-uri leneșe, filme, ciocolată, ochi verzi care râd când mă privesc, răsfoit de cărți la Indigo, cappuccino  în fotolii largi, în cafenele prietenoase, glume multe și lungi discuții despre viață…
Ei sunt ei. Imperfecți și necesari. Eu sunt și eu și ei în același timp. S-au amestecat cu mine și m-au făcut ceea ce sunt acum. Unul singur dacă ar fi lipsit din viața mea, nu aș mai fi eu, întreagă.
Și de asta iubesc bărbații. Pentru că dacă nu ar fi ei, nu aș mai fi nici eu, așa cum sunt azi. Și nici fericirea nu ar avea atâtea fețe și nu ar fi la fiecare colt, pândidu-mă, să mă năpădească, să mă posede, să mă copleșească…Pentru că bărbații sunt bucuriile și tristețile noastre, fericirile și durerile imense care ne inundă sufletele și mințile o viață întreagă, iubindu-ne sau părăsindu-ne…