Căutare

Friday, October 26, 2012

România secolului 21 miroase a rahat de câine și a mici

În fiecare zi, mici chestii care mi se întâmplă în țara mea și în orașul meu,  îmi reamintesc de ce vreau să emigrez, să nu uit cumva, să încep să mă răzgândesc și să prind rădăcini pe aici.

De exemplu, haitele de câini sunt peste tot: la mine în cartier, în cartierele mai selecte decât al meu, în parcuri, în fața primariei, în fața prefecturii, în fața Teatrului Național și chiar am văzut un câine în universitate, la etajul doi, dormind la ușa unui decan. Prin urmare, o simplă deplasare din punctul A în punctul B sau o plimbare prin parc, se transformă în slalom printre rahați de câini. Pot să-mi zboare pe la cap OZN-uri cu extratereștrii care îmi fac cu mâna de la geam și mă strigă pe nume, că nu văd și nu aud nimic, eu merg cu capul în jos, concentrată maxim să nu calc în rahat. Când evit unul la milimetru, mă simt atât de triumfătoare, de zici că am gasit leacul la SIDA sau că mi-am terminat de achitat creditul ipotecar. Ca să nu mai zic de momentele când trebuie să nu mă pierd cu firea și să ies din mijlocul unei haite, întreagă dacă se poate, că trebuie să ajung la serviciu, sau acasa sau pe unde mă mai duc eu.  

Altă chestie care mă enervează zilnic este presa din România. Ziarele, revistele, televiziunile, abundă de știri cretine, lipsite de importanță dar tratate exhaustiv de oameni bolnavi psihic, personajele promovate de media sunt grotești și totuși devin modele pentru oamenii de rând, astfel că acest grotesc se extinde în viața de zi cu zi, țara umplându-se de băieți șmecheri, (care au ca unic țel în viață să aibă o mașină de lux, chiar dacă ei locuiesc în apartamente cu două camere, cu părinții) și de fete șmechere (ale căror idealuri mărețe sunt: să fie slabe, să fie bronzate, să le stea părul bine, și, după caz, să își pună silicoane). Iar eu mă simt de parcă asist la un freak show perpetuu, la un scăldat general într-o mocirlă cu miros de mici și cu zgomot de manele incorecte gramatical pe fundal, fără puterea de a face altceva decât s-o iau la fugă spre o lume în care raportul dintre grotesc și normal este echitabil. 

Și apropo de mici, am fost la Zilele Craiovei. Nu m-am dus de drag, m-am dus cu treabă. Nu mi-au plăcut niciodată aceste adunături orășenești, recunosc. Nu îmi place în mulțime, nu mă simt confortabil. Cred că am un început de agorafobie, sau ceva de genul, dar la câte boli psihice am (auto-diagnosticate, cu ajutorul lui Dr. Google) asta chiar nu mai contează. În fine, ideea e că am ajuns în centrul orașului si m-am simțit de parcă m-am teleportat într-un sat, în zilele de bâlci, acum câteva zeci de ani. Mici, bere, haine de blană, porumb fiert, cercei, clovni, alți mici, altă bere, turtă dulce,  fripturi sfârâind lângă prefectură, ciorapi de lână, niște băieți din Ecuador cu gablonțuri d-ale lor, vată pe băț, chiloți, izmene, mici, bere, miere de albine, popcorn, kurtos, suc de mere natural, covoare, alte haine de blană, alți cercei, Coca Cola și Fanta, flori de mină, icoane, mici, bere, mici, bere...Toate astea înșirate haotic, fără nici o logică, în corturi de toate culorile și mărimile, puse de unii unde au avut ei chef și de alții unde au mai avut loc. Adică, dacă ai o treabă urgentă pe Unirii, mergi ce mergi, te mai oprești să se mai uite ăia din fața ta la gablonțuri, să își mai ia un mic, când pornesc ei, purcezi și tu, și tot așa, dacă ai ghinion să te grăbești...well...ghinionul tău. 

Una peste alta, să mă duc la bâlci este o dorință de-a mea mai veche. Atât de veche, că am și uitat că o am. Când eram mică, invidiam toți copiii care își petreceau vacanțele de vară la țară și se duceau la bâlciuri. Eu, neavând bunici la țară, stăteam în fața blocului toată vara, imaginându-mi minunățiile vieții la sat: câinii care zburdau liberi pe ulițe, plimbările cu căruțele trase de cai, drumurile neasfaltate și colbuite, bâlciul colorat. Se pare că în Craiova secolului 21 am toate aceste lucuri după care tânjeam când eram mică: câini sunt peste tot, căruțe trase de cai mai sunt prin unele cartiere, străzi desfundate sunt, colb din belșug și iată că, în acest weekend, grație Primăriei Craiova avem și un mare bâlci. Mersi frumos, Primăria Craiova, dar chiar nu trebuia.