Căutare

Saturday, August 31, 2013

Milano: risotto e o artă, habar n-am să fac patul, puțin striptease nu face rău nimănui, papa mi-a interzis accesul în biserici sau cel puțin așa cred și cum să usuci rufe în avion

Am început luna august cu o vacanță la Milano, că după atâta stres cu strămutatul de la Craiova la Londra, am considerat că am și eu nevoie de o pauză binemeritată și dacă nu sunteți de acord, nu mă interesează părerea voastră.

La Milano, în mare, am continuat povestea de amore  începută mai mult amuzant decât romantic, pe o plajă în Grecia. Dar în principiu am făcut ce îmi place mie cel mai mult, adică am mâncat bine de tot și culmea, am slăbit două kilograme deși am plecat de acasă pregătită moral să mă îngraș oleacă, având în vedere că italianul cu pricina gătește și bine și zilnic și că la el totul e de mangiare, și plimbările și drumețiile și întâlnirile de afaceri. Absolut tot ce face este un pretext să mai mănânce și el ceva. Și înainte să mănânce sau în timp ce gătește, ia o gustare, că doar n-o să mănânce așa, pe stomacul gol. Și gustarea e însoțită de un pahar cu vin, ca să aibă poftă de mâncare.

Eu am fost mai mult pe post de asistentă în bucătărie, îi dădeam sarea, piperul, uleiul și cam atât. Recunosc că m-a intimidat din punct de vedere culinar, deși eu chiar știu să gătesc. Doar că eu gătesc ca să am ce mânca, pe când el gătește cu suflet și cu amore. Asta a zis el, nu eu. Eu am dat din cap că da, așa e, că nu aveam chef să stârnesc vreo dispută și să rămân nemâncată. Cu această ocazie am aflat că risotto e o artă. Chiar zilele astea am confruntat un cetățean italian pe această temă și mi-a confirmat, ușor iritat că am spus asta pe un ton ironic. Cu pilaful nu e de joacă în Italia, deci.

Italianul meu a vrut să mă introducă și pe mine în tainele acestei arte și m-a trecut la cratiță. El îmi explica și eu executam. Am asudat de m-a luat mama dracu', pentru că în săvârșirea actului artistic care este pilaful de orez, nu trebuie să te oprești din mestecat. Sempre mescolare, sempre mescolare, că am făcut scurtă la mână. Dar a meritat, că acum probabil am intrat în breasla lor de făcători de pilaf. Sau poate că nu. Poate că trebuie ceremonie de inițiere. Mama mă-sii, vă țin la curent cu treaba asta. Și nici nu sunt sigură că risotto e the same shit cu pilaf. Și mi-e lene să caut pe google. Și nu am întrebat, pentru că nu știu cum să exprim pilaful în italiana mea precară. Oricum mi se pare puțin important, chiar irelevant.

Fiecare călătorie ar trebui să fie o călătorie de inițiere, o căutare de sine, o cale spre autocunoaștere. Eu, una, cu fiecare zi petrecută brambura prin lume, descpăr noi și inedite aspecte ale personalității mele. Astfel, la Milano, am aflat cu stupoare că nu-s în stare să fac patul. Dimineața vreau să zic. Seara spre noapte așa, n-am avut plângeri. Dar dimineața a fost dezastru. Cică la italian că facerea patului e esențială și nu se părăsește dormitorul până nu e patul făcut. Dar făcut la dungă, nu tras cuvertura peste cearșafuri, cum fac eu. Cafeaua în pat și lenevitul până la prânz în patul în care dormi noaptea ies din discuție. Pentru asta există canapea. Pe canapea se lenevește și în pat se doarme, ca să fie clar. Nu i-am mai spus că eu în pat le fac pe toate, de la mâncat până la nani nani și altele, că patul e piesa mea de mobilier preferată și indispensabilă, vede el când vine pe la mine.

Și uite așa, ajunsei eu, femeie de casă de altfel (că mă consider destul de gospodină), la venerabila vârstă de 32 de ani, să mă învețe un bărbat cum să fac patul. În vecii vecilor nu m-aș fi gândit că, întoarsă de la Milano, aș putea răspunde la întrebarea "și, ce ai făcut la Milano?" cu "am învățat să fac patul". De aia zic eu că viața se întâmplă de cele mai multe ori fără mine. Acum mă credeți, da?

Dar să revin la lecție, care s-a desfășurat oarecum în contradictoriu. Adică, el îmi explica regulile (da, sunt reguli!) foarte serios, de parcă depindea viața noastră de asta, iar eu îl ironizam, în hohote de râs. La sfârșit, când patul arăta ca un pat de hotel și italianul arăta mai satisfăcut decât după masă, ca să nu zic altceva, m-am prefăcut că mă arunc în pat.. Mamăăăă, ce s-a speriat, hahahaha și mie ce mi-a plăcut, hahahahaha.

A doua zi, totuși, m-am gândit să-l surprind plăcut și să fac patul singură. Și bine. Băi, și dacă n-am muncit. Am muncit la patul ăla mai mult ca la risotto. N-aveam net, că aș fi căutat pe youtube un tutorial de făcut patul, zău, eram disperată. Până la urmă a ieșit foarte bine, după părerea mea. El a zis că "promit" și că am șanse mari să îl fac "binișor" până la sfârșitul sejurului. Sau măcar în viitorul apropiat.

A, am uitat să vă spun. La sosire, nu chiar la aeroport, dar foarte curând după ce am ajuns acasă, am primit două tricouri, unul de mangiare și unul de dormire. Am greșit și într-o dimineață am mâncat un iaurt îmbrăcată în tricoul de dormire. Problemă mare. Pentru că m-a apostrofat, am început să port un tricou pe mine și pe celălalt pe lângă mine și am ținut-o tot într-un striptease. Înainte să deschid frigiderul schimbam tricoul, după ce închideam frigiderul, schimbam tricoul. Înainte să mănânc un biscuite, îmi luam tricoul de mangiare, când terminam îl luam pe cel de dormire. Și tot așa, l-am disperat pe bietul italian, că a capitulat și m-a lăsat în boii mei și în ce tricou aveam eu chef. Se pare că striptease ironic nu i-a mai făcut nimeni, până la mine.

Revenind la lucruri serioase, probabil v-ați dat seama că eu pe lângă faptul că sunt oarecum gospodină, sunt și ușor intelectuală. Așa că trebuie să mă laud, nu am încotro, cu faptul că am învățat atâta italiană că am fost în stare să citesc și-o carte. O carte subțirică ce-i drept și destul de nașpa ca subiect, dar na, a fost în italiană. Cred că a fost cea mai mare realizare a mea pe anul în curs. Eu aveam în plan să învăț franceză dar vă mai zisei acum vreo două paragrafe, viața mea se întămplă fără mine de cele mai multe ori, așa că...asta e. Franceza rămâne pe listă.

Milano nu mi-a plăcut. Poate pentru că l-am vizitat după Roma, care e absolut superbă la orice colț de stradă. Mi-a plăcut Domul și cam atât. Am urcat și cele aproximativ 160 de trepte până pe acoperiș și am privit Milano de sus. Tot n-am fost mișcată. În biserică am încercat să intru de două ori. Prima data cică aveam fustă mini. Peste câteva ore a descoperit italianul că dacă îmi trage rochia mai jos, ajunge până la genunchi. Am incercat iar, dar, culmea indecenței, mi se vedeau brațele. Eu zic că e o conspirație venită de sus, de la Vatican. Am interdicție în bisericile italiene pentru că n-am fost cuminte și m-am luat de papa. Așa-mi trebuie, să-mi fie rușine! 

Noi vroiam în biserică mai mult ca să ne răcorim. Poate el vroia să se roage și să învăț să fac eu patul, dar eu clar doar atât doream: să scap un pic de cele 45 de grade și de ce nu, să mă holbez la arhitectură, că așa, din punct de vedere al designului îmi plac mult bisericile vechi.

Dar nu fu să fie așa că italianul, om descurcăreț, a găsit o altă metodă să se răcoreacă, reușind în același timp să îmbine utilul cu plăcutul. Mai precis, intram să ne răcorim în magazinele de lenjerie intimă. Aer condiționat și cele mai multe fete pe metru pătrat. Toți bărbații stăteau stingheri în magazinele alea, așteptându-și consoarta prin vreun colț, copleșiți de atâția chiloți, numai al meu intra falnic și mergea drept la articolele penru femei, studiind îndeaproape cupe și dantele, de ziceai că vrea să-și cumpere. Pentru că nici eu nu-s pe creanga mea, mă duceam fix la articole pentru masculi și alegeam cei mai ridicoli chiloți și strigam la el, fluturând chiloții: "pentru diseară, când facem amore!!!"

Când am ajuns acasă, mi-am pus toată lenjeria mea la el în baie, așa, frumos, ca la magazin, să îi fie și lui drag, că prea îi plac chiloții mult. Ziceți voi că nu sunt eu ideală, pe bune acum.

În rest, am vizitat împrejurimile, munți, lacuri, verdeață. Am căscat ochii la peisaje, nu mai știam unde să mă uit mai întâi, era frumos peste tot. Am urcat și sus la munte ca să...ce credeți? Da, exact, ca să mâncăm. Și să vizionăm niște cascade. Mi-a plăcut mămăliga din zonă, gătită puțin diferit, adică se pune brânza în timpul fierberii, un deliciu! O să încerc și eu să fac, să vedem dacă îmi iese la fel, sau măcar pe aproape.

La întoarcere am oripilat niște doamne britanice de vârsta a treia. A plouat cu găleata și de la terminal până la avion m-am făcut fleașcă. Și cum nu aveam chef să fac vreo pneumonie, după ce m-am așezat pe scaun, între cele doamne, mi-am schimbat rochia udă cu una uscată. Șoc și groază în privirile doamnelor. Well, să zică mersi că aveam colanți și sutien pe mine, mai ales sutien, că de regulă n-am. După care, mi-am întins rochia udă pe spătarul scaunului din fața mea, că doar nu era s-o bag în geată așa, fleașcă. Iar șoc și groază, după care, s-au gândit ele mai bine și au procedat identic cu jachetele lor de doamne. Cum ar veni, pentru câteva minute am fost trend setter la întins rufe în avion. Încercăm să ne afirmăm fiecare cum putem, deh. 

S-au mai strâmbat oleacă când, în loc să-mi cumpăr un sendviș sordid de la echipajul Easy Jet, am scos din traistă câteva felii de pizza făcută de mama italianului, o siciliancă autentică, în propria ei bucătărie, cu propriile ei mâini. Deci, nu am fost vândută mafiei siciliene, cum era soră-mea convinsă că o să mi se întâmple, ci am fost hrănită cu simț de răspundere de către niște sicilieni, mamă și fiu. Ca să închei, cred că orice olteancă merită un sicilian, măcar din când în când. 


Thursday, August 22, 2013

Fusei la o nuntă indiană, dacă vă interesează

Cel mai frumos moment în viața mea de chelneriță de weekend și de ocazie, a fost o nuntă indiană. Mi-a plăcut atât de mult, încât am stabilit că indiferent ce rasă va avea cel cu care mă voi mărita, vom face nuntă indiană.

Pentru mire și mireasă e ușor plictisitor. Șed ore întregi pe niște scaune și invitații se perindă pe rând să le dea cadouri sau plicuri și să facă poze cu ei. Se plictisesc și mirii (măcar fac profit din treaba asta) dar să vezi invitații! De la atâta plictiseală îi ia foamea, așa că toate capetele de nuntași se rotesc stânga-dreapta în căutarea celui mai apropiat chelner, să îl întrebe când vine mâncarea. O tipă m-a întrebat de vreo zece ori în juma de oră. Parcă era măgărușul din Shrek cu "are we there yet? are we there yet?" Mi se făcuse și milă de ea, îmi venea să mă duc la bucătărie să-i fac un sendviș, zău. E lesne de înțeles că atunci când s-a dat drumul la bufetul suedez, și-a înhățat farfuria și dusă a fost, m-am dat din calea ei, că mi-era să nu mă confunde cumva cu vreun copan din ala de-al lor, cu curry and stuff.

Dar înainte să înceapă masa și dansul, după ședința foto și primirea darurilor de nuntă, se taie tortul în cel mai american stil posibil. Aici a fost un tortuleț mititel și câteva zeci de cupcakes. Bune rău, vă dați seama că le-am încercat, încă nu pot sta în preajma dulciurilor fără să gust măcar și probabil că nici nu voi putea vreodată dar e ok, am probleme existențiale mai mari decât asta, să nu facem din țânțar armăsar, zic, mai ales că mi-am făcut testul Dukan pe net și cică mă despart doar trei kilograme de perfecțiune. Perfecțiune pe care nu mă grăbesc s-o ating pentru că oricum eu sunt ideală, deci care-i rostul?

Și să revenim la nuntă...Nu este incredibil cum indiferent despre ce aș discuta: vreme, politică, nuntă indiană, apocalipsă etc, tot la mine ajung? În fine, deci vorbeam de nuntă...da, m-am înfipt oleacă în prăjiturile oamenilor, dar am meritat! Păi, indienii taie tortul înainte de masă, deci, procesul e după cum urmează: tăiere tort, aplauze, muzică, poze cu tortul, dus tort în frigider de către ospătari (în acest caz un triliard de cupcakes, eu zic să spună mersi că doar am mâncat două-trei, ok, patru! și n-am dat cu tava pe jos, atunci să fii văzut pagubă!), nuntași halit felul unu și felul doi, cu pauze de dans între, scos tort (cupcakes) din frigider de către ospătari (de data asta n-am mai mâncat), servit nuntașii, dans, dans, dans și iarăși dans.

Cel mai mult și mai mult mi-au plăcut rochiile. Culori turbate, sclipciuri, nu mai știam unde să mă uit mai întâi. Și am văzut niște exemplare de oameni frumoși, și femei și bărbați, parcă erau din filme. Că așa sunt indienii: ori urâti, ori ireal de frumoși. Ăia între și între sunt în cantitate neglijabilă. Și ce frumos dansează ei așa, cu mic cu mare și ce m-am mai mirat că au rupt podelele fără să fie băuți! În meniu au fost incluse doar Coca Cola și suc de portocale, iar de la bar s-au servit cu bere, cocktailuri și niscai vin doar câțiva domni și prea puține doamne. Și în cantități rezonabile. Deci, a fost o nuntă la care toată lumea fost trează, ceea ce eu nu am mai văzut în viața mea. 

Eu, ca o chelneriță mediocră ce sunt, pe lângă faptul că am mâncat din prăjiturile oamenilor, m-am holbat cu simț de răspundere la lume și mai ales la rochițe, oamenii mă chemau la masă să-mi ceară chestii, eu complimentam ținutele doamnelor, (așa m-am împrietenit cu o indiancă dispusă să-și mute ținutele pe care nu le mai poartă la mine în dulap, contra unor sume de bani, evident, rămâne de văzut cât și mai ales dacă sunt măsura mea), am refuzat invitația unui indian frumos de a fugi cu el în lume, nu de alta, dar mi-e nu-mi place să fug, mie-mi place să merg agale, m-am stăpânit cu greu să nu dansez, mai ales că trăgeau nuntașii de mine din toate părțile să mă bage în "horele" lor indiene și am găsit o brățară frumoasă, frumoasă de tot și pentru că n-a fost chip să găsesc și proprietara, mi-am însușit-o, deși mi-e foarte mare, pentru că mie la paisprezece ani au încetat să-mi mai crească mâinile și sânii. A, și picioarele. Dar e prea frumoasă (brățara) ca să i-o dau surorii mai mici altfel decât cu împrumut, deși ar trebui să-mi revizuiesc atitudinea, pentru că eu nu prea am ce face cu ea, decât poate s-o port prin casă și nu de alta, dar nu se asortează cu pijamalele mele de copil tâmpițel. 


Tuesday, August 20, 2013

Hai, că mi-am mai depășit puțin limitele


Mi-am dat seama că eu nu v-am povestit ce fac la Londra, înafară de plimbări. După cum prea bine știți, că s-a făcut mare tam-tam, nu pot lucra legal până una, alta, mai precis până la 1 ianuarie, când se vor ridica restricțiile pentru români. Deci, până atunci, nu prea am cum să arăt eu englezilor cât sunt de genială așa că m-am apucat să caut joburi la negru.

Inițial am mers pe ideea că aș putea să fiu babysitter, pentru că îmi plac copiii și am răbdare nemăsurată cu ei. Am fost la câteva interviuri dar n-am avut succes. O mamă a fost foarte sinceră și mi-a zis că nu arăt a posibilă dădacă. Și că ea ar vrea o dădacă pe care să o pună și la curățenie. Dar mie nici măcar nu-mi poate propune așa ceva. Și că i-ar plăcea pe cineva ca mine în preajma copiilor ei dar totuși, eu nu par de cursă lungă. Cică e sigură că dacă îmi găsesc un job pe măsura pregătirii mele, eu plec. Și că ea ar vrea pe cineva fără multe alte posibile alternative și oportunități, ca să-i stea măcar un an cu copiii. Că eu clar nu o să stau mai mult de câteva luni. Deci ați înțeles, sunt făcută pentru lucruri mărețe, cum ar fi să divid atomul în 14, nu pentru joburi umile, gen dădacă...

Așa că m-am reorientat spre ceva mai complex. Toată viața am zis că eu nu sunt capabilă să fiu chelneriță pentru că îmi scapă toate cele din mâini. Am făcut multe meserii de jos la viața mea: vânzătoare de kebab la mare, vânzătoare de haine, dădacă, dar să fiu chelneriță m-am ferit. Adică, eu îmi știu limitele, mă înțelegeți.

Așa că am decis să mai fac un pas înainte în dezvoltarea personală și să încerc să îmi depășesc încă o neputință. Drept urmare am purces la un interviu pentru un job de chelneriță, lăsând divizarea atomilor pentru mai târziu. La o adică, aproape toți marii scriitori au făcut meserii din astea sumbre, nu am auzit de nici un scriitor să se ocupe de studiul atomilor.

Și am ajuns la interviu. Restaurant indian, frumos, curat, modern, patroni tineri și chipeși. I-am privit în ochi și le-am spus răspicat cum că eu am experiență în domeniul ospitalității (n-am mințit, am lucrat în agenții de turism, da, știu, ei se refereau la restaurante, na, ok, am mințit un pic). Am fost angajată două seri pe săptămână, ceea ce nu e mare lucru, financiar vorbind, dar e mai bine decât nimic.

Cu siguranță s-au prins patronii cei chipeși că i-am mințit cu nerușinare la treaba cu experiența. A fost foarte clar din primul sfert de oră că nu am mai fost în restaurante decât cu unicul scop de a mânca și de a bea. Dar am asigurat pe toată lumea că sunt de o inteligență afară din cale și că învăț cu viteza luminii (asta nu a fost o minciună, a fost doar o foarte mică exagerare). Acum, după cinci weekenduri lucrate, îmi este foarte clar că poți să fii de o inteligență paranormală, dacă nu ești în stare să duci o tavă, nu ești și gata.

Dacă m-ați vedea, ați muri de râs. Tava o folosesc doar pentru pahare goale. Paharele pline le duc două câte două și merg cătinel-cătinel să nu le vărs. Ăsta e progres totuși, că la început le duceam unul câte unul. Comanda la mâncare o iau cu emoție în suflet și îi rog pe clienți să arate cu deștiu' pe meniu, că eu nu vorbesc mâncare indiană prea bine, deși o mănânc fluent. Și chiar dacă am mai învățat denumirile cât de cât, nu sunt în stare să mă uit la un platou cu mâncare și să spun ce este. Da, am zis că o mănânc fluent, problema e că eu, crescută fiind în comunism, cu mari lipsuri alimentare, mănânc orice, mănânc tot și dacă nu știu ce am în farfurie, nu-s curioasă, tac și înghit.  

De aceea mă aflu acum în această situație ingrată care nu îmi permite să promovez la full time. Că a zis unul dintre șefi că atunci când o să știu toată mâncarea din meniu, îmi dă full time. Acum am meniul în geantă și mi-am propus să mă fac expertă în mâncare indiană până vineri. Dacă n-oi învăța eu s-o și gătesc, nu știu ce să zic! Să vedem care pe care, zic.

Deci, la servit nu mă pricep, la mâncare nu mă pricep, băuturile am început să le învăț cât de cât (la capitolul băutură prind repede și din mers, am un talent nativ) dar în schimb fac ce știu eu cel mai bine, adică relații publice.

Vorbesc cu clienții, glumesc cu ei, îi fac să râdă, le învăț copiii cum să facă un castel din meniuri și barbeque din scobitori, dacă sunt bleagă și greșesc le cer un catraliard de scuze, scuze sincere, chiar se vede că îmi pare rău, mă duc mereu să îi intreb dacă e totul ok, îi rog cu apă, le dau chestii din partea casei, îi întreb dacă doresc să le împachetez mâncarea rămasă ca să o ia acasă, îi întreb de țările lor, le povestesc de țara mea, lustruiesc mesele până sunt exact cum îmi place mie să fie când merg la restaurant etc etc etc. Adică, am bunul simț să îmi suplinesc lipsurile cu ceva. Dacă tot ofer servicii mediocre clienților, măcar să îi binedispun. 

Una peste alta, îmi place jobul ăsta și nu cred că mai vreau să fiu dădacă. Cel mai mult îmi place că lucrez seara și nu mai trebuie să mă trezesc dimineața devreme. Nu am mai pus alarma de săptămâni întregi. Nu pot să vă explic cât urăsc alarma, cât urăsc să mă trezesc devreme, cât de non-matinală pot să fiu eu ca om. Apoi, îmi place că pot să mă holbez la oameni fără să par ciudată. Mă uit la ei în farfurie, la fețele lor, la cum se crispează când le întârzie mâncarea, cum se destind apoi în timp ce mănâncă și cât de fericiți sunt după ce sunt sătui. M-am gândit cum e cu foamea asta, frate! Dacă ți-e foame, nimic nu mai are valoare: nici mașinile, nici conturile bancare, nici elicopterele personale aliniate pe acoperiș. Tot ce vrei e o farfurie cu ceva de îmbucat, doar asta te face să zâmbești din nou. 

Apoi, mă pot băga în seamă cu băieții drăguți fără să pară că mă dau la ei și asta nu-i de ici de colo! În plus, am acces la bucătărie. Gust din toate chiar dacă nu știu din ce gust. Am fost și șmecheră, prima persoană cu care m-am împrietenit a fost bucătarul. Mi s-a părut o mișcare strategică din partea mea, dacă îl privesc galeș de două ori îmi face imediat garlic butter naan, o lipie cu unt și usturoi, atât de bună că îmi vine s-o fac sendviș, un naan între alte două naan. 

Alte avantaje: la sfârșitul turei mi se face un pachet pentru acasă și am voie și bere din partea casei. Și pentru că aici restaurantele se închid devreme, la miezul nopții sunt la mine pe canapea, cu o bere în mână și cu o grămadă de povești despre oameni în gând. Și cu ceva bacșiș în buzunar, pentru că amabilitatea și un zâmbet larg dezleagă limbile și deschid inimile și buzunarele.

Apropo de bacșiș, partea proastă e că la acest job trebuie să port pantaloni. Nu îmi place să port pantaloni, dar deloc! După ce învăț mâncarea, următorul pas e să îi conving pe șefi să mă lase în fustă. Mă simt mai fetiță în fustă ca să nu mai spun că bacșișurile mele ar crește exponențial. Nu că-s eu vreo frumoasă ci că s-a demonstrat științific (sigur au făcut cercetătorii britanici un studiu în acest sens, nu se poate altfel!) că băieților le plac mai mult fetele în fuste decât în pantaloni. Și cum 90%  dintre clienți sunt de sex masculin, zic că aș împăca și capra și varza, eu fiind varza, bineînțeles. 

Și pentru cei care mă compătimesc că "vai, săraca, a ajuns chelneriță la Londra, ce oroare!", zău, nu e cazul. Orice aș face la Londra sau în orice altă metropolă a lumii, e mai mișto decât să fiu intelectuală la Craiova. Mă rog, cel puțin pentru mine, pentru că eu nu dau doi lei pe statutul social.

Tot ce contează pentru mine este să trăiesc printre oameni relaxați și să simt că în fiecare zi pot să cuprind mai multe cu mintea și să simt cum cresc puțin câte puțin, nu ca intelectual, ci ca om, pentru că indiferent de meseriile pe care le voi avea, mereu, până în ultima clipă a vieții mele voi fi doar OM, nimic altceva.

Ori astea sunt greu  de realizat în România în general și în Craiova în special. Și stați blând, că mă refer numai și numai la mine, că nu știu exact cum sunt alții, doar despre mine știu lucruri precise, așa că nu dați cu parul. Poate că unii sunt fericiți și împliniți acolo unde eu n-am fost în stare să fiu. Asta e, nu toți suntem la fel și asta e cel mai frumos, până la urmă.