Căutare

Thursday, August 22, 2013

Fusei la o nuntă indiană, dacă vă interesează

Cel mai frumos moment în viața mea de chelneriță de weekend și de ocazie, a fost o nuntă indiană. Mi-a plăcut atât de mult, încât am stabilit că indiferent ce rasă va avea cel cu care mă voi mărita, vom face nuntă indiană.

Pentru mire și mireasă e ușor plictisitor. Șed ore întregi pe niște scaune și invitații se perindă pe rând să le dea cadouri sau plicuri și să facă poze cu ei. Se plictisesc și mirii (măcar fac profit din treaba asta) dar să vezi invitații! De la atâta plictiseală îi ia foamea, așa că toate capetele de nuntași se rotesc stânga-dreapta în căutarea celui mai apropiat chelner, să îl întrebe când vine mâncarea. O tipă m-a întrebat de vreo zece ori în juma de oră. Parcă era măgărușul din Shrek cu "are we there yet? are we there yet?" Mi se făcuse și milă de ea, îmi venea să mă duc la bucătărie să-i fac un sendviș, zău. E lesne de înțeles că atunci când s-a dat drumul la bufetul suedez, și-a înhățat farfuria și dusă a fost, m-am dat din calea ei, că mi-era să nu mă confunde cumva cu vreun copan din ala de-al lor, cu curry and stuff.

Dar înainte să înceapă masa și dansul, după ședința foto și primirea darurilor de nuntă, se taie tortul în cel mai american stil posibil. Aici a fost un tortuleț mititel și câteva zeci de cupcakes. Bune rău, vă dați seama că le-am încercat, încă nu pot sta în preajma dulciurilor fără să gust măcar și probabil că nici nu voi putea vreodată dar e ok, am probleme existențiale mai mari decât asta, să nu facem din țânțar armăsar, zic, mai ales că mi-am făcut testul Dukan pe net și cică mă despart doar trei kilograme de perfecțiune. Perfecțiune pe care nu mă grăbesc s-o ating pentru că oricum eu sunt ideală, deci care-i rostul?

Și să revenim la nuntă...Nu este incredibil cum indiferent despre ce aș discuta: vreme, politică, nuntă indiană, apocalipsă etc, tot la mine ajung? În fine, deci vorbeam de nuntă...da, m-am înfipt oleacă în prăjiturile oamenilor, dar am meritat! Păi, indienii taie tortul înainte de masă, deci, procesul e după cum urmează: tăiere tort, aplauze, muzică, poze cu tortul, dus tort în frigider de către ospătari (în acest caz un triliard de cupcakes, eu zic să spună mersi că doar am mâncat două-trei, ok, patru! și n-am dat cu tava pe jos, atunci să fii văzut pagubă!), nuntași halit felul unu și felul doi, cu pauze de dans între, scos tort (cupcakes) din frigider de către ospătari (de data asta n-am mai mâncat), servit nuntașii, dans, dans, dans și iarăși dans.

Cel mai mult și mai mult mi-au plăcut rochiile. Culori turbate, sclipciuri, nu mai știam unde să mă uit mai întâi. Și am văzut niște exemplare de oameni frumoși, și femei și bărbați, parcă erau din filme. Că așa sunt indienii: ori urâti, ori ireal de frumoși. Ăia între și între sunt în cantitate neglijabilă. Și ce frumos dansează ei așa, cu mic cu mare și ce m-am mai mirat că au rupt podelele fără să fie băuți! În meniu au fost incluse doar Coca Cola și suc de portocale, iar de la bar s-au servit cu bere, cocktailuri și niscai vin doar câțiva domni și prea puține doamne. Și în cantități rezonabile. Deci, a fost o nuntă la care toată lumea fost trează, ceea ce eu nu am mai văzut în viața mea. 

Eu, ca o chelneriță mediocră ce sunt, pe lângă faptul că am mâncat din prăjiturile oamenilor, m-am holbat cu simț de răspundere la lume și mai ales la rochițe, oamenii mă chemau la masă să-mi ceară chestii, eu complimentam ținutele doamnelor, (așa m-am împrietenit cu o indiancă dispusă să-și mute ținutele pe care nu le mai poartă la mine în dulap, contra unor sume de bani, evident, rămâne de văzut cât și mai ales dacă sunt măsura mea), am refuzat invitația unui indian frumos de a fugi cu el în lume, nu de alta, dar mi-e nu-mi place să fug, mie-mi place să merg agale, m-am stăpânit cu greu să nu dansez, mai ales că trăgeau nuntașii de mine din toate părțile să mă bage în "horele" lor indiene și am găsit o brățară frumoasă, frumoasă de tot și pentru că n-a fost chip să găsesc și proprietara, mi-am însușit-o, deși mi-e foarte mare, pentru că mie la paisprezece ani au încetat să-mi mai crească mâinile și sânii. A, și picioarele. Dar e prea frumoasă (brățara) ca să i-o dau surorii mai mici altfel decât cu împrumut, deși ar trebui să-mi revizuiesc atitudinea, pentru că eu nu prea am ce face cu ea, decât poate s-o port prin casă și nu de alta, dar nu se asortează cu pijamalele mele de copil tâmpițel.