Căutare

Sunday, November 22, 2015

Când vreau să fiu tratată ca un animal, mă duc la consulatul României la Londra

Jur că nu îmi mișc fundul din Anglia până nu iau cetățenie britanică. Fie soare, fie vânt, fie bombe zilnic la metrou, o să trec peste toate, ca să fiu și eu cetățean al unei țări care își respectă cetățenii.

Să vă povestesc.

Îmi zice BCR că vrea să îmi scadă rata la creditul ipotecar, ceea ce e minunat. Mă felicit că i-am făcut o procură lui taică-meu înainte să plec din țară, uraa! 

Doar că nu e chiar așa. BCR a dorit un alt model de procură, aia făcută de mine nu le-a plăcut. Domnul cu care am vorbit la telefon chiar a fost simpatic și mi-a sugerat să ma urc în avion și să mă duc repede până la Craiova să semnez, de parcă noi ăștia din străinatate o ardem aiurea pe aici, ne pică lirele din cer în timp ce noi stăm degeaba, gata să luăm primul avion spre țară, să semnăm hârțoage. Dar în fine, BCR-ul e altă poveste. Cumva, i-am înțeles. Clientule, noi îți facem o favoare, dar în termenii noștri. Nu-ți convine, hai pa. 

Așa că m-am pregătit pentru consulat, care consulat funcționează după niște reguli stupide și învechite care îngreunează și lungesc inutil orice demers.

1. Nu se fac programări. Te duci și stai la coadă. Cererile pentru procuri se depun între 9 și 13 și se ridică între 15 și 17 parcă, în aceeași zi. Asta dacă ai depus până în 12. Dacă ai depus între 12 și 13 se ridică ziua următoare ori în alte zile, la orice oră. Repet, fără programare. Adică nu știi cât stai acolo, să îți iei și tu câteva ore liber de la serviciu, trebuie să îți iei o zi întreagă, că doar v-am spus că noi nu facem nimic pe aici, stăm și ne scărpinăm în părțile intime zi lumină, în timp ce banii ni se îngrămădesc în conturi.

2. Nu se face nimic online. Dar la fața locului se scriu de mână două hârtii. Modelul de procură însă se trimite pe email, să dea dumnealor copy paste, că mai au și treabă. Email-urile lor au inbox limitat, a trebuit să trimit procura mea pe trei adrese diferite până a ajuns. 

3. Nu se poate plăti cu cardul. Trebuie să plătești cash, să ai banii fix și ei îți scriu chitanță de mână. Asta este ceva extraordinar în Londra, unde poți să plătești cu cardul inclusiv la magazinele mici, unde te duci în grabă să îți iei tampoane că ai uitat să cumperi de la supermarket. Un fel de buticuri românești, dacă vreți.

Bun. Am trecut cu brio prin toate aceste încercări, am aplicat, am ridicat procura, am scanat-o și am trimis-o la bancă să înceapă procedurile până le-o trimiteam în original. 

Dar eroare. Nu am trecut numărul cadastral pentru cotele indivizive, adică cinci cifre. Banca dorește o completare la procură.

Bun. Sun la consulatul vieții. După nenumărate ore prind linia liberă. Îmi ia domnișoara toate datele și mă pune să descriu problema apoi îmi zice că îmi face legătura undeva. Și sunăăăă și sunăăăă dar nu preia nimeni legătura. Se întrerupe. Sun iar. Răspunde după alte ore alte domnișoară care îmi ia iar toate datele și mă pune să descriu problema și iar îmi face o legătură pe care nu o preia nimeni. A treia oară, a treia domnișoară îmi ia datele și mă roagă să-i îi spun ce problemă am după care mă roagă să trimit un email. 

Deja nervoasă, îmi dau seama că cea mai bună soluție e să bat un drum până la consulat, să îi întreb acolo. Îmi fac timp într-o după amiază, pentru că știți, lucrez și Londra e cam mărișoară, durează să te fâțâi de colo-colo. Ca să nu mai spun că și costă. 

Ajung când eliberau procuri. Mă duc repede la un ghișeu și domnișaoara mă ascultă, îmi ia procura și îmi zice că sigur, adăugăm numărul, să iau puțin loc în sală.

Iau loc în sală. Peste o oră și ceva mă strigă un domn. Mă duc. Nu înțelege ce vreau. Îi repet și lui istoria. Îmi zice că nu e vina lor. Îi spun că nu i-am acuzat de nimic, am doar nevoie de ajutor. Îmi zice că trebuie să fac altă procură adică să fac altă cerere și să plătesc iar taxa (46 de lire, o bagatelă!). Îmi dau seama că nu are rost să insist așa că zic: ok, pot să depun cererea acum? Și nu, nu s-a putut, pentru că în intervalul acela orar se eliberau procuri, nu se primeau cereri, da? 

Reușesc să ajung într-o joi, la 12:55. Am fost luată la rost că vezi doamne consulatul se închide la ora 13. Ok, zic eu, dar e fără 5. Am voie până la fix. În urma mea au intrat două puștoaice, pradă mai sigură ca mine, așa că sunt lăsată în pace de doamnă câine de pază, care se înfinge în ele, țipând: Bine că nu ați venit la și jumate! Hai, afară! Veniți luni! 

Mă uit cu silă cum efectiv le împinge afară și închide ușa după ele, deși nu era încă ora 1. Bineînțeles că pot să vină luni, pentru că, repet, noi nu muncim aici, nu avem responsabilități, ne putem plimba brambura prin Londra zile întregi, până ne rezolvă și pe noi consulatul cu un amărât de act, în timp ce ne fac să ne simțim de parcă ne fac o imensă favoare. 

Am depus și mi s-a spus să vin să ridic a doua zi, vineri, între 9 și 14. Am ajuns acolo la 10 și am plecat la 13. S-a țipat la mine, am fost luată cu stimată doamnă, mi s-a spus că vinerea se eliberează pașapoarte, nu procuri, deci procurile sunt o favoare, așa că trebuie să stau la mila lor. Am încercat să explic că mi s-a spus că pot să vin vineri și că puteau să îmi spună să vin între 13 și 14 dacă doreau să prioritizeze pașapoartele. Nu am fost lăsată să termin nicio frază, când încercam să vorbesc mă trimteau să iau loc în sală. 

Am asistat la abuzuri în toate aceste zile petrecute la consulat. Există o doamnă, doamna Stănescu o strigau subalternii, care se plimbă prin sală cu scopul de a ajuta oamenii să completeze formularele. Este o doamnă blondă, cu părul permanent și cu mult dermatograf negru pe la ochi. Vorbește o engleză de baltă, țipă la cetățeni deși probabil poporul român îi plătește șederea la Londra și zborurile aferente. 

Ea este cea care m-a luat la rost că am venit la 12:55, care a dat fetele acelea afară înainte de ora 13, care nu m-a lăsat să vorbesc și țipând la mine m-a invitat să iau loc în sală, cea care de câte ori i se cere ajutorul spune răstit: hai, spuneți repede.

Persoanele de la ghișee sunt ok, probabil și ei frustrați că trebuie să respecte niște reguli stupide și să stea sub papucul doamnei Stănescu. 

Cel mai grav a fost că un domn a dorit să stea de vorbă cu cineva. Niște probleme cu soția și copilul, ceva cu serviciile sociale, nu am înțeles prea bine. Ideea e că omul dorea consultanță la ambasada sau consulatul țării sale.

După ce a fost trimis de la ghișeu în sală de câteva ori, pentru că omul nu și-a pierdut răbdarea, a fost în cele din urmă preluat de această doamnă Stănescu. Unde? Pe holul care duce la toaletă. I-a ascultat problema și l-a îndemnat să ceară ajutor URGENT pe forumul românilor la Londra, nu înainte de a-i relata și ea niște cazuri ale unor cunoștințe de-ale ei. I-a urat să aibă încredere că o să fie bine, și l-a scos pe ușă afară. Servicii consulare de înaltă clasă, nu?

Am fost foarte tentată să îi fac reclamație, dar mi-am amintit cum aceste joburi sunt obținute cu pile înalte, așa că nu m-am mai apucat.

Și ca o glumă, consulatul este pe High Street Kensigton, într-o zonă foarte selectă a Londrei (Harrods e acolo, de exemplu). Eu simt de parcă mă teleportez de fiecare dată când părăsesc strada și intru în consulat. Un prieten englez chiar mă întreba de ce este mereu coadă acolo. Pentru că scriem de mână și plătim cash, i-am spus, d-aia.  

Acum mă pregătesc moral să aplic pentru pașaport. Și imi promit că este ultimul pașaport românesc din viața mea. Enough is enough. 

Wednesday, August 26, 2015

Despre gospodaria noastra olteneasco-pariziană

În iunie m-am mutat cu boyfriendul francez. 

A durat ceva până când am găsit apartamentul visurilor noastre: să fie în nord-vest, aproape de centru, lângă metrou dar în zonă liniștită, să aibă dormitor și living, de preferat nu perete în perete, pentru ca el să-și poate vedea meciurile și eu să îmi pot citi cărțile sub plapumă, să aibă mașină de spălat vase, să fie luminos și curat, și chiria să o poată plăti și pe cont propriu în cazul în care ne despărțim și eu mă mut. Pentru că dacă ne despărțim, e musai ca eu să mă mut, chiria integrală plus cheltuielile fiind puțin mai mică decât venitul meu lunar. Dar împreună costurile sunt suportabile pentru mine. 

Apartamentul este superb. E genul de apartament tipic londonez, cu șemineu și tavan înalt și ferestre largi. La apartamente de genul acesta salivam eu serile, când se aprindeau luminile prin casele oamenilor și trăgeam cu ochiul, în drum spre camera mea mică și friguroasă din apartamentul soră-mii din zona 4 sau, mai târziu, în drum spre garsoniera mea înghesuită din zona 3. Visele mai devin și realitate, se pare. Și stau într-o zonă atât de bună, cum nici în Craiova n-am reușit, culmea ironiei. Vorba unei prietene, dacă în Craiova n-am reușit să stau în centru, măcar în Londra :)

Traiul în doi e mai simplu decât ne așteptam noi. Ambii suntem ușor duși cu capul și avem nevoie de spațiu personal deci nu se simte nimeni prost când unul dintre noi se retrage să își vadă de ale lui/ei.

Cu treburile casnice am rezolvat-o ușor, după ce inițial m-am enervat. Francezul nu vede nimic în jurul lui. L-am întrebat de ce nu duce gunoiul când este plin și așteaptă să îi zic eu și mi-a spus așa: cred că avem idei diferite despre ce înseamnă un gunoi plin. Fair enough. M-am gândit și mi-am dat seama că am câteva posibilități: fie ne certăm în fiecare zi din pricini casnice ceea ce mi se pare o tâmpenie, pentru că sunt atâtea chestii mai interesante din cauza cărora ne putem certa, nu-i așa, fie fac eu tot și îl învăț prost, fie găsesc o soluție de compromis care să ne facă pe ambii fericiți.

Și am găsit-o. O dată pe lună el plătește o cleaning lady pentru curățenie generală. În restul de trei săptămăni menținem. Eu curăț baia și bucătăria, el dă cu aspiratorul și îndeplinește diverse sarcini pe care i le trasez eu: să ducă gunoiul, să întindă sau să adune rufele, să scoată vasele din mașina de spălat, să schimbe așternuturile etc. 

De obicei el face micul dejun în weekend și eu fac cina în timpul săptămânii și în weekend. Și nu în fiecare zi! Fac cină doar dacă mănânc. Dacă nu mi-e foame, nu gătesc doar pentru el, trebuie să se descurce. Ori își face el ceva, ori își comandă, este treaba lui. Dacă gătesc eu pentru ambii, el strânge masa și face ordine în bucătărie. Sau invers. De obicei, când gătesc, îl chem să mă ajute: să mestece într-o oală, să taie o roșie, ceva acolo, cât de mic, să nu stea degeaba. De obicei salatele le face el, că nu prea am răbdare să toc. 

Dacă îi strâng rufele de pe uscător, i le las pe scaun în dormitor să și le aranjeze el când și dacă are chef. Avem fiecare dulapul nostru și părerea mea e că trebuie să știe ce haine are curate, să știe unde și le pune, nu să mă trezească pe mine dimineața să mă întrebe unde îi sunt chiloții, cum am auzit că mai fac unii masculi.

Cam tot ce face, face mai prost ca mine, evident. Îi ia zece minute să pună niște farfurii în mașina de spălat vase și scoate niște sunete de zici că vânează mamuți. Nu mă impresionează, poate cel mult să fac mișto de el. Și nu îl critic când nu face ceva cum fac eu, ba chiar îl felicit. Repetiția e mama învățăturii și oricum cu bărbații trebuie să te porți cum te porți cu copiii mici: praise the good, ignore the bad.

Nu sunt de acord cu femeile care preferă să facă ele ceva, pentru că partenerul nu face bine. Dar lasa-l să se chinuie că îi reușește până la urmă! Și nu moare nimeni pentru că rufele sunt întinse alandala, nescuturate, asimetrice și așa mai departe, sau pentru că nu dat cu aspiratorul pe după ușă sau că rămân trei firimituri pe masă. Important este ca el să depună efort, să nu fie criticat și încet încet o să i se deprindă mâna cu aspiratorul, cu mopul sau cu detergentul de WC. 

Cumpărăturile le facem care cum apucăm și nu, nu îi scriu listele. Îl încurajez să le scrie singur sau facem o listă comună la care adăugăm fiecare ce crede de cuviință.

Cheltuielile și chiria le împărțim frățește, că nu vreau discuțiile iscate de bani. Avem o aplicație pe telefonul lui unde introducem toate cheltuielile și persoana care a plătit și avem mereu situația clară, cine e pe plus, cine e pe minus. 

A, și drept răsplată pentru minunatele cine pe care le pregătesc, mai face el cinste cu niște cine prin oraș :) 

Cam asta e situația la noi acasă. Pe la voi cum e? 

Și stați pe aici, că o să vă fac turul apartamentului nostru cât de curând, mai mult ca să mă laud, evident :)



Sunday, August 23, 2015

Am fost în Malta

Și nu cred că o să mă mai duc vreodată. 

Înainte să vă povestesc, vă rog să înțelegeți că asta este experiența mea și că desigur, Malta e frumoasă și merită vizitată. Nu vă luați după hâtra de mine, doamne fere.

Malta nu era pe lista noastră, dar până ne-am urnit noi să facem rezervări, tot ce era pe lista noastră era prea scump pentru mine, care am niște planuri ce implică niște costuri și un venit limitat, nu ca boyfriend care este așezat din punct de vedere profesional și financiar. O altă problemă este că am călătorit amândoi destul de mult, mai ales el, și deja devine complicat să alegem destinații în care n-am fost niciunul. 

Și uite așa, am ajuns la Malta. Am rezervat prin expedia.com (recomand din suflet) un pachet cu zboruri si cazare incluse. Am ales un hotel de patru stele în St. Julian's și asta a fost prima noastră greșeală. St. Julian's este absolut minunat dacă ești petrecăreț și/sau dacă nu te deranjează gălăgia. Ceea ce nu e cazul nostru, care ne băgăm în pat la 10. Și ambii avem somnul sensibil la zgomot, în sensul că ne trezim la cel mai mic zgomot. Jur că îmi venea să ies pe balcon să torn apă pe petrecăreți și să îi trimit la scara lor. Cer scuze, pe această cale, tuturor celor pe care i-am deranjat pe vremea când eram o mare petrecăreață. Nu mai petrec și mă căiesc profund. 

Pe la 5 dimi așa, se termina hărmălaia și aveam o oră de somn până la 6 când veneau muncitorii de pe șantierul de alături la muncă. Picamere, macarale, excavatoare, țipete, dormi dacă mai poți.

Acum poate vă întrebați și voi ca oamenii de ce naibilui nu închideam geamul. Păi, de cald, d-aia. Dar aer condiționat n-avea hotelul de patru stele, sigur vă ziceți voi în barbă? Ba da! Avea! Doar că noi suntem sensibili nu numai la zgomot, ci și la aer condiționat. Nici pe 21 de grade nu l-am tolerat. Lui boyfriend i se părea că îi bate fix în plămâni, mie mi se părea că îmi bate fix în ovare. Jur că îmi simt ovarele mișcând când sunt undeva cu aer condiționat. Prefer să mă tragă curentul (care curent nu există decât în România, apropo).

Și să știți că eram perfect informați că St. Julian's e pentru tineri. Nu am ales o zonă mai retrasă pentru că am zis să fim aproape de toate liniile de autobuz, să putem explora insula. Și am fost, și am explorat, dar la ce preț, sfinte arsenie boca! (am auzit că ăsta e mai trendy decât mântuitorul la ora actuală, de aceea îi iau numele în deșert pe blog).

D-aia zic, nu vă luați după mine când spun că Malta e nașpa. A fost nașpa pentru noi, că nu am gândit înainte să facem rezervări.

În primul rând, oamenii care nu suportă aerul condiționat nu au ce să caute în vacanță în vreo locație din Mediterana în luna august. Clar. Și asta e valabil și pentru oamenii care nu suportă alți oameni (tot noi). Vrei răcoare naturală și liniște, apăi te duci în vacanță în extra sezon și într-o zonă retrasă. De exemplu am fost în Tenerife în martie, într-un orășel care părea părăsit și a fost cea mai frumoasă vacanță. 

În al doilea rând eram și ușor zdruncinată de niște chestii care mi se întâmplaseră înainte de plecare, așa că nu am plecat prea bine dispusă si nu mi-a convenit nimic.

În al treilea rând Malta e în construcție: drumuri, clădiri, e o nebunie. Traficul e praf, zgomotul de șantier acoperă tot, nu poți face o poză fără să prinzi o macara în cadru. Și m-am și enervat, că îngrămădesc clădiri noi lângă clădiri vechi, superbe și deși nu-s expertă, nu mi se pare în regulă. E așa, un amalgam, gen București, unde numai cine n-a vrut n-a trântit un mall lângă o clădire de patrimoniu. Din diverse discuții purtate cu diverși rezidenți ai insule a reiesit ca Malta ar fi fost pe placul meu acum vreo patru, cinci ani, când nu era la fel de populară și accesibilă ca în zilele noastre.

Ce nu mi-a mai plăcut: transportul în comun care nu face față numărului mare de pasageri și serviciile din magazine și marea majoritate a restaurantelor. După o taina cu un localinc am înțeles de ce serviciile lasă de dorit: salarii mici, muncă multă, viață scumpă. Ca și în România de altfel. Când ești frustrat financiar, numai de cât de mulțumit este clientul nu-ți mai pasă.

Recunosc că acum câțiva ani, când încă locuiam în România nu m-ar fi deranjat treaba cu transportul și serviciile, poate nici măcar nu aș fi observat că este ceva în neregulă, fiind fix ca la mine acasă. Dar după doi ani în Londra unde totul merge strună și toată lumea care e plătită să aibă grijă de mine într-un fel sau altul chiar are grijă de mine, m-am făcut o pretențioasă. Nu mă mai asigur când trec pe verde, când ma ratacesc găsesc imediat indicatoare sau plăcuțe cu numele străzii pe care mă aflu, în magazine, cafenele, restaurante cam fiecare știe ce are de făcut și face repede și bine etc. etc.

Pe scurt, ce am făcut și mi-a plăcut in Malta.

Într-o zi am fost în La Valletta, un oraș superb, cu clădiri vechi, cu din care te aștepți să iasă cavaleri maltezi. Era aproape gol că era într-o sâmbătă și am bântuit străzile singuri, într-o liniște cum n-am mai auzit de mult. Am mâncat salate la un restaurant care nu mai știu cum se numește și am un băut Aperol Spritz excelent. De fapt am băut două. 

În altă zi am fost în insula Gozo care este de vis. Acolo aș pleca și mâine în vacanță. Ne-am urnit târziu și autobuzele au avut niște întârzieri cum nu am mai văzut decât la Roma, așa că nu am apucat să facem mare lucru. Ne-am plimbat vreo oră prin Victoria, unde am mâncat și niște pește proaspăt, apoi ne-am dus la Ramla Bay, o plajă cu nisip roșu-portocaliu, unde ne-am tras puțin sufletul, el la soare, eu sub umbrelă. 

Ultima excursie a fost la Blue Lagoon, în insula Comino, o insuliță mică pitică cu doar două hoteluri și patru rezidenți oficiali. Ne-am dus cu speedboat-ul în peșteri și am crezut că mor de inimă. Niște viteză, niște turații, niște curbe periculoase. Toată lumea chiuia de fericire numai eu era să mă scap în slip. Nu am priceput niciodată farmecul vitezei. Îmi place viteza la avioane și la trenuri, unde n-o simt. Și atât. 

Blue Lagoon e frumoasă dar e un puhoi de turiști acolo, cel puțin în august. Și aferent puhoiului de turiști e un puhoi de gunoaie. Am vrut să explorăm și să căutăm un loc mai retras dar era o căldură infernală, așa că am zis să luam niște șezlonguri și o umbrelă, eu să citesc și boyfriend să înoate. Șezlongurile 15 euro. Ce să facem? Hai să dăm. Când îi dăm omului cardul se pune pe râs. Cash only. Dă-i, scobește, strângem 15 euro, ne milogim de omul cu umbrelele să ne ia doar 10 sa avem și noi de apă și de un sandviș pe care să-l dăm pe jumătate. Râde de noi și acceptă. Vai de capul nostru. Înainte să ne așezăm eu visam cocktailuri și înghețată, până la urmă am împărțit frățește o apă plată și un sandviș oribil. 

Promenada din Sliema este numai bună de plimbat și de căscat gura. Pisicile vagaboande sunt grase și frumoase și unele stau și la mângâiat, dacă au chef, bineînțeles si peisajul ar fi numai bun de pozat daca nu ar fi atatea macarale in zare.

Am stat la hotel Argento care are cel mai bun staff din câte am văzut eu până acum. De la femeia de serviciu până la barman, recepționer etc, toată lumea a fost numai un zâmbet și gata să ne facă toate voile. Am vrut altă camere, ne-au arătat două zile la rand camerele disponibile, până am găsit una pe placul nostru (să fie spațioasă măcar, dacă răcoare și liniște oricum n-aveam). Și nu ne-au luat bani în plus. Room service-ul a fost de excepție și totul strălucea de curățenie. 

Una peste alta, am luat amândoi un virus de pe undeva, zic eu că de la Blue Lagoon. Pe boyfriend l-a atacat în ultima zi de ședere, miercuri, când trebuia să mergem la Blue Grotto. Nu ne-am mai dus niciunde, am stat în cameră și am dormit. Joi am avut zbor înapoi la Londra, unde trebuia să ajungem seara, să împachetăm pentru Oslo unde aveam zbor vineri de dimineață. Eu am crezut că mor în avion, mă durea tot și îmi venea să vomit, aș fi dat orice să pot să mă întind măcar juma de oră. Am luat niște Nurofen și mi-am mai revenit până când am ajuns acasă. Am făcut repede bagajul și m-am băgat la culcare. M-am trezit pe la 1 cu febră mare, tremurând de se zgalțâia patul cu mine. Bineînțeles că nu am mai plecat la Oslo, să îi mai contaminăm și pe prietenii de acolo. Am rămas acasă, unde am zăcut două zile. Acum suntem oarecum vii, doar că nu prea mâncăm. Nu ne e nici foame și cam aproape tot ne provoacă greață.

Cea mai mare realizare din această vacanță este că am citit Room. Am terminat-o în trei zile apoi am cumpărat un roman de Agatha Christie, The Secret Adversary, dintr-un anticariat. L-am terminat aseară și este cel mai prost roman de Agatha pe care l-am citit vreodată. Am ghicit chiar și răufăcătorul, ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum. Vorba lui boyfriend, e prost pentru că l-am cumpărat din Malta.

Acum ne gândim la o vacanță la soare de revelion. Cum nu-mi permit încă o destinație exotică, o să mergem pe undeva prin Insulele Canare. Gran Canaria aș vrea eu. Ați fost?

P.S. Dacă vreți să vedeți poze din vacanță, căutați-mă pe Instagram: lavinia_in_london. 







Thursday, July 23, 2015

O mare derivă

Mă gândesc că tare mult a trecut de când nu v-am mai povestit ce-i cu mine. Ba n-am timp, ba n-am chef, ba sunt muzele plecate la naiba în praznic. În principiu trec printr-o perioadă în care nu îmi vine să scriu. Ca urmare, blogurile sunt în derivă, proiectele literare personale la fel, să nu mai vorbim de contul bancar care plânge după banii veniți din scris. Bine că mai am și alte joburi, că altfel aș fi la dietă forțată acum.

Pe scurt, mi s-au întâmplat chestii în viață după cum urmează:


- în ianuarie m-am mutat singură într-o garsonieră
- în februarie am început să lucrez ca interpret
- în martie am fost în Tenerife și trebuie să vă povestesc neapărat ce am făcut pe acolo
- în iunie m-am mutat cu prietenul într-un apartament mult peste rangul meu
- în iulie am făcut doi ani de când sunt în Londra
- în iulie am pierdut/mi s-a furat telefonul
- în iulie am fost la Paris pentru a doua oară
- în iulie am fost în Țara Galilor pentru prima dată

După cum se poate observa cu ochiul liber, habar n-am ce am făcut senzațional în aprilie și mai. Dacă am făcut ceva senzațional, that is. Probabil că nu.

Urmează trei săptămâni ceva mai libere, în care o să încerc să îmi trezesc muzele din mahmureală, printre altele. Apoi plec în Malta și după Malta nu știu ce o să mai urmeze. (Bag seama că și eu sunt în derivă un pic.)

Friday, April 10, 2015

Dragă Mihaela Rădulescu

Să mă prezint: sunt Lavinia, am 34 de ani și locuiesc în Londra unde sunt nanny/interpret/scriitor în devenire. Am o relație stabilă, o garsonieră închiriată și o viață frumoasă. Îți spun toate astea ca să nu mă acuzi că sunt nefericită/frustrată/tăntiță cu basma etc și de aia mă iau de tine, cum faci de obicei cu cei care nu-s de acord cu tot ce faci.

În mare, ești o femeie faină. Îmi plăcea să mă uit pe pagina ta de Facebook, pe vremuri, când aveai o energie pozitivă. Îndemnai oamenii să facă sport, să mănănce sănătos și să iubească. Ai decis să părăsești România pentru că te săturasei de țigăneală și de micimea oamenilor în general. Te-am înțeles. De-aia am plecat și eu din România, că nu mai găseam loc pentru viziunile mele largi și nu prea puteam să fiu EU.  Dar la un moment dat ai început să te duci la Măruță și asta n-am mai înțeles. Cum să te duci la Măruță? Tu știi cine se uită la Măruță? Pe bune...

Nu am fost niciodată fana ta. Nu m-am uitat la nici o emisiune prezentată de tine și nu ți-am citit vreuna dintre cărți. Am citit niște editoriale prin Elle parcă, și m-am lămurit. Ai condei dar nu sunt targetul tău. Targetul tău sunt femeile care se caută dar nu se găsesc, care nu au trăit suficient de intens să priceapă ce-i cu viața, ce-i cu sexul, ce-i cu iubirea și trebuie să le explice cineva. În ce le privește, este ok că exiști și că le ajuți. În ce mă privește, din fericire am avut curajul să încerc, să experimentez situații și sentimente extraordinare și, după cum văd eu că stau lucrurile, o să fac la fel toată viața. 

Știu că ai făcut numeroase campanii umanitare pentru care te apreciez și te admir. Sincer, aș vrea să ajut categoriile nefavorizate, în special copiii cu probleme, dar încă nu m-am dumirit cum. Tot ce fac caritabil la ora actuală este să cumpăr una alta de la charity shops, să donez lucrurile care nu-mi mai trebuie și să dau mărunțiș muzicanților talentați de pe stradă sau de la metrou. 

Mai știu că ai iubit intens. Ți-ai schimbat religia pentru Elan și nu ai ținut cont de vârstă când ai fost cu Dani. Te-a judecat toată țărișoara și te-ai supărat. Între noi fie vorba, să știi că te-au judecat fix ăia care acum te aplaudă pentru că spui "adevărul" despre gay. E aceeași categorie care nu înțelege că dragostea nu are vârstă, sex, culoare. Mie, una, mi-a plăcut de tine pe vremea aia, când îți vedeai de viața ta și îți urmai drumul. Chiar mi se păreau (și încă mi se par) de-a dreptul neinteligenți cei care te numeau întreținută. Ai fost căsătorită cu un bărbat bogat, cu care ai un copil. Evident că el trebuie să aibă grijă de fiul său și implicit de mama lui. Așa cum Ion, când divorțează de Maria, trebuie să plătească pensie alimentară pentru copil, un anumit procent din salariul lui de x milioane, la fel și Elan. Doar că nivelul veniturilor fiind diferit, și valoarea pensiei alimentare este diferită. Simplu ca bună ziua.

La un moment dat ai început să deraiezi puțin de la imaginea ta de femeie sigură pe ea. Ai zis pe Facebook că ai avut orgasm într-o dimineață. Wow. Mihaela, toate avem. Și noi, femeile de rând facem sex. Nu cu săritori din stratosferă, ce-i drept, dar cu ce avem și noi pe acasă: un inginer, un contabil, un gardian public etc. Noi, femeile de rând nu ne mai minunăm de orgasme cam de când l-am avut pe primul. Și nu mai simțim nevoia să anunțăm că facem sex, că doar facem de atâta timp. Personal, îmi place sexul de mor dar nu îmi vine să scriu pe pereți chestia asta. Mi-a venit și mie când mi-am început viața sexuală și era așa, o noutate orgasmică. Bine naibilui că nu era Facebook pe vremea aia, că cine știe ce prostii aș fi făcut. În fine...

Apoi ai făcut-o pe fata aia grasă. Am fost dezgustată. Sincer. Sper că ulterior ai avut o dicuție cu ea și ți-ai cerut scuze. Înțeleg ce ai vrut tu să spui doar că felul în care ai ales să îi spui a fost totalmente nefericit. 

După care ai scris articolul acela oribil. Și am realizat niște chestii. Tu practici dublul standard. Tu ai voie să faci și să spui orice. Dar nu și restul omenirii. Urât. Urât de tot. M-ai amețit cu dreptul la liberă exprimare, care este foarte prost înțeles în România și sincer, speram că se vede altfel de la Monaco. Dreptul la liberă exprimare nu este același lucru cu dreptul de a jigni categorii întregi de oameni. Nimeni nu are acest drept. Civilizația înseamnă să nu spui tot ce-ți trece prin cap. Ești civilizat atunci când îți treci gândurile prin sute de filtre înainte să le scoți pe gură. 

Apoi ai făcut apogeul normalității. Serios? Normalitate? Normalitatea este diferită pentru fiecare dintre noi. Așa cum pentru fiul tău este normal ca atunci când îi este sete să dea drumul la robinet, pentru un copil din Africa normal este să meargă pe jos kilometri până la prima sursă de apă. Așa cum pentru unii este normal să stea în case cu n dormitoare, pentru alții este normal să locuiască cu întreaga familie într-o garsonieră. Și tot așa, îți pot da exemple până mâine. Normalitatea diferă în funcție de statutul social, de zona geografică, de nivelul de cultură etc. Singura normalitate din ziua de azi, la nivel global, e că toți suntem diferiți și trebuie să învățăm să fim toleranți. Diversitatea este o forță și face lumea mai interesantă.

Într-un final ți-ai cerut un fel de scuze și ai dat-o pe-aia cu postura ta de mamă.  În primul rând, mi-ar fi plăcut mult dacă ai fi încercat să vorbești cu fata "grasă" de 14 ani din postura ta de mamă. În al doilea rând, când ne hotărâm să aducem copii pe lume, ar trebui să ne gândim că avem multe explicații de dat copiilor, gen: de ce sunt războaie, de ce se omoară oamenii între ei, de ce sunt copii abandonați sau abuzați, de ce au dispărut dinozaurii, de ce unii oameni sunt săraci etc etc etc. Adică mie astea mi se par întrebări grele. De ce se pupă două doamne sau doi domni mi se pare o întrebare ușoară, și deși nu sunt mamă, știu ce răspuns i-aș da copilului meu: pentru că se iubesc. Ura, ca și toleranța, se învață acasă. Eu mi-aș învăța copilul în fiecare zi să fie bun, să iubească tot și să judece oamenii în funcție de trăsăturile lor de caracter, nu în funcție de religie, culoare sau orientare sexuală. 

M-a mai întristat și înșiruirea aceea cu gay, depresiv, cerșetor, terorist. Am depresie de 19 ani. O tratez de doi ani. Depresia nu este o alegere, este o boală, o boală cumplită, care necesită niște eforturi extraordinare pentru a fi ținută sub control. Nu îți doresc să trăiești nici juma de zi în pielea unui depresiv, nu îți doresc să știi ce luptă duce un depresiv pentru a se da jos din pat dimineața, a se îmbrăca și a merge la serviciu. 

Și ultima chestie, ca să termin, că m-am întins cât o zi de post: Mihaela, nu ești tânără, oricât de bine ai arăta. Ești în floarea vârstei. Și nu rămâi tânără, orice ai face. Dar îmbătrânești frumos. Și asta este important. Cum ți-am spus la început, în mare ești o femeie faină. Pozezi în femeia sigură pe ea. Siguranța de sine este foarte sexy și ar trebui să vină la pachet cu asumarea propriilor acțiuni și a consecințelor lor, cu acceptarea unor situații gen înaintarea în vârstă, cu modestia și înțelepciunea aferente vârstei și experiențelor de viață, cu umilința de a accepta că ai făcut niște afirmații nefericite care au rănit gratuit niște oameni, cu capacitatea de a-ți cere iertare atunci când greșești. Toți greșim. E ok. Serios.

Cu drag,
Lavinia

Friday, February 27, 2015

Pentru ca apa mea calda nu e fierbinte, am început să trăiesc ca Mihaela Radulescu

Nu, nu m-am mutat la Monaco si gagicu-meo nu e săritor din stratosferă. Sunt tot la Londra și al meu tot contabil e. 

Dar hai să vă fac un preambul, ca să pricepeți dimensiunea tragediei.

Mie îmi place căldura și afară și în casă și în cadă. Știți caniculele românești, da? Ei bine, în Craiova terminam serviciul la 4 și plecam pe jos acasă, cam 45 de minute. Vara. Nu era țipenie pe stradă, doar eu cu o sticlă de apă. După 45 de minute de mers în soare, ajungeam acasă și făceam un duș fierbinte. Iarna nu mergeam pe jos pentru că frigul mă scoate din minți. Sufăr fizic și psihic când îmi e frig.

Poate cea mai simpatică reacție la problema mea cu căldura și cu apa caldă au avut-o băieții de la salonul unde îmi făceam părul. Gen: Puneți-vă mănușile de azbest că trebuie s-o spălăm pe Lavinia pe cap! sau Lavinia, costumul tău de baie e o salopetă de blană pe gât? sau Dați centrala la 180 de grade că a intrat Lavinia sau Lavinia, pe taică-tu îl cheamă Prometeu? etc etc etc

Acum că ați înțeles, să revenim în zilele noastre. Mai precis, m-am mutat într-o garsonieră că îmi era dor să fiu doar eu cu mine și mai ales îmi era dor să las vasele murdare în chiuvetă fără să îmi facă cineva capul calendar.

Garsonieră spațioasă, în zonă bună, nu foarte scumpă, ce mai, mă simțeam de parcă câștigasem la loterie. M-am mutat, mi-am îndesat catraliardele de rochii, pantofi, cărți în niște amărâte de dulăpioare existente în garsonieră apoi dau să fac un duș. Apa călie. Nu se încălzea cu dat dracu. Am înjurat bilingv și m-am dus la iubit acasă, în puterea nopții, unde am stat sub duș o oră, de parcă era ultimul duș din viața mea. 

Zilele următoare, cât m-am rățoit la băieții de la agenția imobiliară, am făcut duș pe unde am apucat, chiar și la serviciu. Au venit cei de la agenție să vadă care e problema, că cică dușul e nou. Și după invetigații meticuloase (not!) se pare că atâta poate dușul. E un duș electric, apropo. Le-am arătat la chiuveta din bucătărie cum îmi trebuie mie apa și tipul și-a retras degetul imediat. Se uita la mine de parcă mă verifica de arsuri de gradul x. Am început să râd. Da, știu că îmi place apa fierbinte. Nu am reușit niciodată să fac o baie romantică cu vreun tip că nu a putut nimeni să își bage mai mult decât un deget în apa mea. (Asta am zis în gândul meu și vă spun vouă acum, dar rămâne între noi, că nu vreau să-mi stric reputația la Londra). 

Până mă hotărăsc ce să fac (schimb dușul pe banii mei sau mă mut) trebuie să mă adaptez la condițiile existente, nu? Și am găsit soluția. Pentru ca apa să fie suportabilă trebuie să transpir rău înainte de duș. Așa că încep ziua cu sport, ceea ce nu credeam că o să fac vreodată. În zilele în care trebuie să mă duc la serviciu, adică luni marți miercuri, mă trezesc la 6 dimineața, fac repede o cafea și încep să mă mișc. Abdomene, greutăți, genuflexiuni, timp de vreo jumătate de oră. Vorba șefului meu, până termin contractul de închiriere o să mă înscriu la triatlon cu el. 

Apoi evident că sunt înfometată deci fac un mic dejun consistent: ouă, pâine prăjită, cereale, fructe. La ora 7 sunt atât de plină de energie că îmi vine să scriu pe facebook dar mă abțin, că nu vreau să-i iau Mihaelei Rădulescu pâinea de la gură. (Cu plăcere, Mihaela).

Acum vă las, că trebuie să fac duș, deci mă duc să alerg. V-am pupat. 

Friday, January 2, 2015

Bilanț la 31 decembrie (pe 2 ianuarie). Și rezoluții.

La sfârșitul lui 2014 am scris treaba asta: 

În 2014 vreau să fac un curs de creative writing și cursuri de salsa, vreau să învăț totuși franceză, să vizitez Amstardamul și Parisul, să merg într-o vacanță exotică, să merg mai mult la teatru și la musicaluri, să cunosc oameni frumoși, să îmi public cartea, să găsesc o cale să ajut măcar un copil, într-un fel sau altul, încă nu știu cum, și să mă fac om mare. Mare la minte și la fapte. 

În plus, VOI FACE CEVA NOU ÎN FIECARE LUNĂ and that's a promise. 


Acum, pe 2 ianuarie 2015, trag linie și văd ce știu de-o viață: sunt foarte nestatornică și ceea ce îmi iese, îmi iese din întâmplare, nu din determinare.

Așadar:

- Nu am făcut nici un curs de creative writing, dar am facut un curs de Community Interpreting. Sunt interpret certificat și habar n-am cum am ajuns aici. 

- Nu am făcut cursuri de salsa. Am avut un voucher primit cadou de la fostul iubit, care a expirat in geantă. Voucherul, nu iubitul.

- Nu am învățat franceză, dar mi-am găsit un iubit francez. Se pune? 

- Am vrut să vizitez Amsterdamul și Parisul așa că am început glorios cu Oslo, la sfârșitul lui ianuarie 2014. Am fost totuși la Paris, de Paște. Nu am fost în nici un loc exotic, nici măcar în Tenerife.

- Am fost la câteva musicaluri, dar nu la unul pe lună, după cum aspiram eu. Am cunoscut oameni mișto, în schimb. Mișto de tot. Sincer, sunt înconjurată de oameni atât de frumoși, că uneori mă întreb ce naiba am făcut eu bun în viață, să merit așa ceva. 

- Nu am publicat cartea pentru ca o rescriu. Iar. Dar am primit writing jobs in London. Tot din întâmplare, că n-am căutat. Cine caută, găsește, desigur, dar se pare că uneori ești găsit oricum. Trăiască lenea, nu? Nu!

- Nu am făcut mari acte de caritate. Nici măcar unele mici. Sunt dădaca a trei copii și susțin economic magazine caritabile. Dar nu cred ca se pune. Sigur nu se pune.

- M-am făcut om mare. De fapt, să nu exagerăm. M-am făcut om MAI mare. Am făcut patru luni de terapie UGIGĂTOARE și m-am făcut mai înțeleaptă, cred eu. Îmi înțeleg actiunile și reacțiile mai bine, de unde rezultă că mă pot ține cumva sub control și pot să mă autodetermin să apuc căi mai bune în viață. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Dar cred că nu. Sunt cam incoerentă. 

- Tot din categoria "m-am făcut om mare", să știți că mă mut singură. Am găsit o garsonieră drăguță într-o zonă mai bună decât în cea care locuiesc în prezent și la sfârșitul lunii ianuarie o să am casa mea. Îmi era dor, sincer...

- Nu am făcut ceva nou în fiecare lună, dar am ieșit din rutină destul de des. Și mă felicit pentru asta. 

În 2014 concluzionam în felul următor:

Bineînțeles că în drum spre țeurile mele voi fi mai atentă la drum decât la țeluri, deci s-ar putea să mă ia valul și să fac cu totul alte chestii în 2014, și o să mă bucur dacă o să fie așa, pentru că viața e cea mai frumoasă atunci când te fură peisajul arterelor secundare ale drumului principal, ca atunci când vizitezi Roma, de exemplu, și găsești atât de multă poezie departe de larma turiștilor de pe Via del Corso, pe străduțele lăturalnice. Dar despre asta să vorbim în decembrie 2014, zic.

Citind bilanțul de mai sus, văd că am avut dreptate. M-a furat peisajul, într-adevăr și am făcut alte chestii. Dar a fost mișto. 2014 a fost un an greu pentru mine, dar foarte frumos și important în existența mea ca om, pentru că am reușit să dau un contur și un sens șederii mele la Londra. 

În 2015 vreau doar atât: să ajung la timp peste tot pe unde am treabă, să economisesc bani și să mă opresc din rescris cartea. Eventual s-o și public, dacă se poate. Atât și nimic mai mult. 

Hai 2015! Uimește-mă!

Un an nou cu surprize placute sa aveti!