La câte rezoluții pe 2022 ati renunțat deja?

Pentru ca maine e 31 ianuarie, hai sa facem bilanțul ala realist pe 2022. La câte rezoluții ati renunțat deja?

Dar destul despre voi, hai sa vorbim despre mine.

Mult timp eu am fost omul cu planuri cincinale și mult timp am bifat ce mi-am propus. Toate planurile erau materiale: apartament, tari de vizitat, rochii de cumpărat. Mă simteam realizată și aveam senzația ca am o direcție în viață. 

Uitandu-ma în urma la goana mea acerba și compulsiva după lucruri, văd goliciune sufleteasca și superficialitate. Dacă aplic un strat de compasiune, văd ca am făcut ce am putut cu ce aveam. Recunosc trauma sărăciei, și acum știu ca nu poți sa lucrezi la umplerea goliciunii sufletești când nu ai stabilitate finaciara. Crescută în sărăcie, am vrut sa am bani și o "situație". Au devenit scopuri în viață. An de an mai adăugam ceva la lista, sa mă "realizez". M-am realizat. La 25 de ani mi-am cumpărat apartament în orașul de baștină și aveam serviciu la "stat". Trăiam viață ideală de provincie. 

Dar viață în România a fost tot timpul precară. Nu am avut niciodată o stabilitate financiară propriu-zisă așa ca în permanenta supravietuiam, în loc sa trăiesc. Tot timpul trebuia sa mai găsesc o activitate generatoare de venit, ca ba creștea TVA-ul și se tăiau salariile în același timp, ba creșteau prețurile. Practic, dacă voiam ceva în plus de nevoile de baza, cât de mic, trebuia sa găsesc o sursa de venit suplimentară. 

Atunci mi se părea greu, acum mi se pare de-a dreptul inuman, sa trebuiască sa aleg între timp liber și un lucru gen o haina de iarna sau o vacanta. 

In Anglia, la 33 de ani, am simtit prima data usurarea aceea de a nu duce grija zilei de mâine. În cei noua ani aici nu am făcut averi și am câștigat cel mult venituri medii, dar mereu mi-au ajuns banii sa plătesc pentru locuință, utilități și mâncare fără sa trebuiască sa fac scamatorii economice, sa tai de aici ca sa pun în partea cealaltă. Cine a fost, sau este sărac, înțelege ce vreau sa spun. 

A durat ceva pana ce creierul meu s-a obișnuit sa nu mai duca grija zilei de mâine. Încă mă surprind gândind ca poate se întâmplă ceva și pierd tot, sau, mai rău, ca ajung iar în România și o iau de la capăt. Una peste alta, mă gândesc ca parca e prea frumos sa fie adevărat. Noua ani de viață comfortabila financiar nu au șters instabilitatea impregnata în mintea mea de 32 de ani instabili.

Si ce voiam sa zic, e ca de când nu mai trebuie sa ma îngrijorez ca poate n-o sa am bani de chirie luna viitoare, am avut avut timp sa mă uit mai mult la mine pe dinăuntru, sa observ chestii care nu-mi convin și aș vrea sa le schimb, și sa mă ocup activ de asta. Adică am urcat o treapta pe piramida lui Maslow. 

Cam pe atunci am terminat cu rezoluțiile cuantificabile, de ordin material. La un moment dat începusem sa îmi fizex ca scopuri pe noul an sa citesc nu știu câte cărți, sa văd nu știu câte spectacole, sa vizitez nu știu câte muzee, sa fac nu știu câte chestii noi. În mare le-am bifat și pe alea. 

După care am intrat intr-o faza în care mă aflu și acum: nu mă interseaza câte cărți citesc sau câte piese de teatru văd pe an. Mă interesează sa îmi placa ce citesc și ce privesc. Dacă citesc o singura carte într-un dar mi-a plăcut fiecare rând din ea, atunci am făcut ceva benefic pentru mine. Dacă am petrecut zece minute dintr-un an într-un muzeu, uitându-ma la un sigur obiect, dar care mi-a plăcut și m-a îmbogățit emoțional, atunci am făcut ceva benefic pentru mine. 

Viață mea acum este despre calitate, nu cantitate. Și ca sa crească calitatea vieții mele, eu trebuie sa fiu disponibilă emoțional sa caut și sa primesc trăiri de calitate. Iar creșterea disponibilitatii emoționale este ceva la care trebuie sa lucrez în fiecare zi a vieții mele. 

Din 2018 încoace singura rezolutie pe care mi-am spus-o în gând la sfârșit de an a fost sa continui sa fiu bine din punct de vedere emoțional. Atât. 

Acum, e musai de știut ca mentenenta după depresie e treaba serioasă și complexa și e o ocupație cu durata non-stop, pe perioada nedeterminata. E ca și cum aș fi o mama buna, doar ca sunt propria mea mama. 

Am grija sa îmi fac mâncare sănătoasă și sa mănânc la ore fixe, am grija sa am ocupații extracuriculare care sa mă îmbogățească, dar sa nu mă extenueze, am grija sa ajung la timp la serviciu și sa mă duc la culcare devreme. Am grija sa mă duc la doctor, sa îmi iau fierul și vitamina D, sa nu privesc prea mult Netflix, sa ies la "joaca", în cazul meu la alergat, sau cu prietenii, și apropo de prieteni, am grija ce prieteni îmi aleg, sa nu fie bullies sau neseriosi. 

Recent am început sa îmi spun lucruri pozitive, și sa vorbesc cu mine cum aș vorbi cu nepoata-mea de patru ani, adică frumos, fără sa dau vina pe mine și sa mă fac sa mă simt de rahat. Responsabilitatea nu înseamnă autoflagelare. Responsabilitatea înseamnă ca recunoști ce ai făcut, sa accepți consecințele, sa înveți lecția, și încerci sa nu mai faci. M-am învățat toate astea singura, ca o mama buna ce-mi sunt. 

In 2019 mi-a iesit, in plus m-am tinut de postul intermitent pe care l-am început întâmplător în 2018, fără sa știu ce fac, când nu am mâncat micul dejun câteva săptămâni ca era prea cald afara, și am slăbit foarte mult. Pana la sfârșitul lui 2019 am slăbit vreo 12 kilograme. Am fost foarte mulțumită de rezultatul neașteptat, așa ca nu mi-am mai dorit nimic în sensul asta pentru 2020.

Ok, recunosc ca în 2019, pe langa rezoluția sa fiu bine emoțional, am mai adaugat și sa îmi petrec ziua de naștere în 2020 în Columbia. Din cauza pandemiei, de ziua mea am reușit sa ajung numai în estul Londrei, unde se afla bula mea legala. 

Nu mi-a iesit calatoria, dar in 2020 am fost bine din punct de vedere emoțional. Carantina nu m-a deranjat în niciun fel și am scris un roman neplanuit. A fost ok pentru o pandemie. În plus, am mai slăbit niște kilograme și m-am lăsat de zaharul adăugat, ca am aflat ca am intoleranta. Am terminat anul cu un BMI sănătos și cu o stare emoțională buna. 

Pentru 2021, la fel, mi-am propus sa fiu în continuare bine din punct de vedere emoțional. Am plusat și mi-am propus sa încerc sa fiu în fiecare zi cea mai buna varianta a mea. Le-am bifat pe ambele. 

În plus, am făcut un curs de marketing digital neplanuit care m-a stors de viață tot anul, am rescris romanul și m-am gândit ca aș vrea sa îl public dar nu am făcut nimic în sensul asta.

M-am apucat de alergat în primavara cu gândul ca probabil va fi un moft sezonier și mă voi lasa pana da frigul, ca nu dau eu patul pe alergatul prin frig și ploaie, doar mă cunosc, ce naibilui.

Pe la jumătatea anului am încercat sa cumpăr un apartament în Londra. Nu mi s-au aliniat nici planetele și nici inchiderile de an financiar așa ca nu s-a întâmplat. Mai încerc cu alta ocazie, nu e graba. 

În August m-am apucat spontan sa scriu în jurnal în fiecare dimineață câte 20 de minute și sa meditez, printre altele. Pana în ziua de azi nu am sărit nicio zi. Și în Decembrie, surpriza, încă alergam. Și trecuse peste un an de când mă lăsasem de zahăr. 

Pentru 2022, ca o placa stricata, mi-am propus sa fiu bine și bineînțeles, sa fiu cea mai buna varianta a mea în fiecare zi. Și m-am uitat la oferte pentru biciclete, hotărâtă sa îmi cumpăr de Boxing Day, și în 2022 sa învăț sa merg pe bicicleta, la frumoasa varsta de 41 de ani. Căci, de ce nu, vorba aia! 

Ei, amu la sfârșit de ianuarie, constant ca nu mi-am luat bicicleta de boxing day, ca am uitat complet de asta.

În schimb, am angajat un editor sa mă ajute cu romanul și un antrenor personal, ca mă apuc de ridicat greutăți. Și am hotărât sa mă reapuc de terapie, o data pe luna, ca sa mențin lucrurile așa cum sunt acum, ca e tare bine. Terapia e ca mersul la coafor pentru mine. De ce mi-aș aranja parul mai des și mai mult decât îmi aranjez mintea?

Chestiile astea nu erau pe lista, ca n-aveam lista. Adică aveam o lista mentală cu o bicicleta pe ea, dar am uitat de ea. D-aia e mișto fără lista, sau sa mai pierzi lista din când în când, ca putem sa onoram și ideile spontane, nu numai pe alea dospite luni în șir.

Cu alte cuvinte, nu contează ce v-ați propus sa faceți sau sa nu faceți. Important e sa faceți lucruri bune pentru voi, în fiecare zi, uneori mai mici, alteori mai mari, după nevoi și posibilități, nu contează. Iubiți-va și aveți grija de voi, și încercați sa fiți cea mai buna varianta a voastră în fiecare zi. 

Uneori n-o sa reușiți și este în ordine. Apăsați pauza, puneți un film sau luați o carte în brațe sau mergeți la o plimbare. E ok sa luam pauza de la viață din când în când, ca viata nu e un sprint, e un maraton. Și partea buna e ca la maratonul vieții nu concurați cu nimeni și în fiecare zi în care sunteți în viață și va bucurați de ceva cât de mic, sunteți învingători. 

Cum ar arata trusa mea pentru o aventura de noapte la 40 de ani

Sa clarificam de la inceput, înainte sa va entuzismati prea mult. Nu mai am aventuri de-o noapte, și nu am mai avut din 2010. 

Pe vremea aia am avut o perioada în care mi se părea mie ca aventurile de-o noapte reflecta cât sunt eu de femeie adevarata, extraordinar de independenta și puternica. O reflecta asta la alte femei, nu zic nu. La mine nu a fost cazul. Sincer, mi se părea ca e mai mare deranjul. Plus ca au fost niște ocazii în care abia i-am scos pe domnii respectivi din casa, ca ar fi vrut sa dormim îmbrățișați sau ceva. O data îmi amintesc ca a adormit un tip și nu am reușit să-l trezesc. Am tras de el, i-am dat picioare, parca murise, zău, doar ca sforăia. S-a trezit a doua zi la prânz. Deja făcusem pace cu ideea ca o sa rămână în casa mea pe veci. Mă gândeam dacă sa ii fac loc în șifonier, sau sa mă mut. Poate cel mai mare eșec la aventuri de-o noapte l-am avut când a revenit tipul a doua zi, neinvitat, cu flori și pizza. Cred ca aia a fost ultima mea încercare. Am abandonat proiectul, am zis sa las alte femei mai talentate sa se ocupe de sexul fără sentimente, ca la mine nu mergea neam. 

Cand am avut escapade la domiciliul cuiva și am rămas peste noapte, era foarte simpla evacuarea a doua zi: îmbrăcat și ieșit pe usa. Erau vremuri mai simple atunci, în care puteam sa ies pe usa la cinci minute după ce mă trezeam. 

Acum, dacă ar fi sa am o aventura de-o noapte, în primul rând ar trebui sa împachetez câteva lucruri, fără de care serile și diminețile mele nu se pot desfășura corespunzător. 

Pentru seara îmi trebuie neaparat periuța de dinți electrică, ata dentară și dusul bucal. Asta doar pentru gura. Pentru corp am nevoie de următoarele: mănușile exfoliante pentru dus, gelul de dus hipoalergenic, și crema de corp fără miros.  Pentru fata, crema pentru tratamentul melasmei (petele de la solarul din tinerețe) și crema hidratanta fără miros. Plus bentița de par, sa nu îmi dea bretonul în crema, și lenjerie intimă de bumbac pe tot fundul pentru dormit, ca nu dorm în dantela nici dacă dorm cu Brad Pitt. Pentru înainte de dormit: lampa de terapie pentru tulburări afective sezoniere, dacă e iarna, și tableta și căștile sa adorm uitându-ma la un serial. Pentru dormit: lenjerie de pat curata, plapuma groasa chiar dacă e vara, perna moale și dopuri de urechi. 

Pentru dimineața de după îmi trebuie în primul rând my French Press cu cinci măsuri de cafea ca nu am încredere în englezi. Ei sunt cu ceaiul sau, în cel mai bun caz, cu cafeaua instant, ceea ce mie mi se pare o abominație și o blasfemie. Cât timp se face cafeaua, îmi iau tabletele de fier și vitamina D. Apoi îmi trebuie caietul în care îmi scriu paginile de dimineață și lucrurile pentru care sunt recunoscătoare în ziua aia, și carnețelul cu afirmații. Am nevoie de patruzeci de minute de solitudine în care sa îmi beau cafeaua și sa scriu în jurnal douăzeci de minute, sa citesc afirmațiile cinci minute, sa fac vizualizare pozitivă cinci minute, și sa meditez zece minute. Abia apoi pot sa plec, după ce îmi aranjez bretonul cu placa și îmi strâng trusa pentru aventuri de-o noapte. 

Ce mi-ar fi plăcut sa știu la 20 de ani - un roman foileton - episodul 1

Acum opt ani v-am scris pe blog o poveste trista, care între timp a fost citită de aproape douăzeci de mii de oameni. Mi-a fost tare greu s-o scriu, și mai ales s-o public, dar am trecut peste discomfort și am făcut-o. Am simțit ca o sa fie bine, desi în momentul acela fiecare celula din corpul meu trimitea semnale sa anulez misiunea, ca da cu eroare.

Vedeți voi, dualitatea și suprapunerea pana la conflict a sistemelor, credințelor și valorilor, e specifica supraviețuitorilor de traume. Habar nu aveam atunci, bineînțeles. Am recitit recent comentariile la acea postare, și mi-au dat lacrimile de mila mea, cea de atunci. Desi dezvaluisem ceva imens, totuși încă minimalizam și cauza și efectul, cu afirmații de genul: "Ei, lasă, ca alții au trecut prin chestii mai nasoale". Am făcut asta ani de zile. Mi-am făcut gaslighting singura pana nu demult. Abuzatii nici nu au nevoie de abuzatori sa rămână intr-o stare de abuz emoțional pe viață, ca se descurca singuri, dacă nu se tratează. Psihologia victimei este incredibil de complexa, aviz amatorilor care minimalizează abuzul cu formulări de genul: "Dar de ce n-a plecat dom'le, dacă era abuzată?" Pentru ca nu e așa de simplu, d-aia. 

În plus, alta chestie pe care nu o știam atunci, e ca în momentul acela în care am hotărât sa accept ce s-a întâmplat, și sa vorbesc despre asta fără rușine, a început restul vieții mele. A curs multa apa pe Tamisa de atunci, și eu am petrecut multe ore în ședințe de psihoterapie. Am înțeles lucruri, mi-am pus întrebări, am plâns, am săpat și am căutat. Am crezut ca sunt bine, am exultat de fericire, doar ca sa pic iar în prăpastie și s-o iau de la capăt cu înțelesul, intrebatul, plânsul, săpatul și cautatul. 

Habar n-aveam ce caut, parca eram bezmetică, umblând brambura printre amintiri, emoții, experiențe, agățându-ma de orice firicel care mi se părea mie ca are sens, copleșită de vina si furie, și plângând din orice. Eram ca un explorator plecat pe mare sa găsească continente, dar fără vapor și busola, și fără sa știe sa înoate. Doar cu o pluta făcută prost, din resturi, fără vâsle, și pe o vreme preponderent furtunoasa. Așa am bâjbâit eu opt ani printre efectele traumelor din copilărie, căutând fericirea și împlinirea în ciuda angoaselor depresiei, între tentative de suicid și stări de permanenta anxietate. M-am scufundat de câteva ori, dar cumva am plutit. Nu mă întrebați cum, ca nu știu. Și sa nu ziceți că-s puternica, pentru ca nu-s. Nu  am plutit că-s curajoasa și invincibila. Dacă vreți o comparație, sa zicem că-s ca un gândac de bucătărie, pe care îl tot omori dar nu mai moare. 

Si n-am terminat, ca pana acum m-am ocupat de efectele traumei, depresia, anxietatea și alte câteva chestii, și am dezvoltat mecanisme de adaptare sănătoase, ca ale mele erau nesănătoase, eficiente pentru supraviețuire, dar nu pentru trăit o viață de buna calitate la nivel emoțional. D-aia zic ca prefer comparația cu gandacul. Ca am supraviețuit, eram în viață, dar nu trăiam. Oricine nu e mort, e supraviețuitor. Dar nu toți cei care sunt în viață trăiesc o viață satisfăcătoare, aliniată cu nevoile și valorile lor. Și aici am dorit eu sa ajung. Cum am zis, a durat opt ani, și e încă în progres. Abia acum o sa pot începe sa lucrez la trauma, s-o integrez în povestea vieții mele, și sa fac pace cu ea. O sa dureze ceva, și o sa fie greu. Dar o sa merite, chit ca după ce termin, o sa mor de bătrânețe. Măcar o sa fiu cea mai zen baba. 

Acum sunt intr-o etapa a vieții mele în care lucrurile sunt cumva clare. Nu limpezi, mai mult așa, ca printr-un geam murdar. Văd ceva, dar aș putea vedea mai bine dacă aș pune mana sa fac curat. Dar nu e graba, ca oricum e progres. La geamurile astea pana acum erau obloanele trase și înțepenite. Am deschis obloanele, și acum, la patruzeci de ani mai am sa spăl geamurile. Pana la cinzeci de ani, le vin eu de hac, nu-i bai, ca am oameni la curățenie (aka psihologi). 

Ce voiam sa zic, e ca acum, de când am deschis obloanele și mă hlizesc prin geamurile astea murdare, periodic îmi dau palme peste frunte, mormaindu-mi în barba: "bai, dacă aș fi știut eu asta când aveam 20 de ani".

Pe bune acum. Nu știu eu multe nici acum, dar, ce s-o dau pe după gard! Pana recent, prin 2018-2019, când a început terapia să-și facă efectul, eu habar nu aveam de nimic. Habar nu aveam de mine, ce sa mai vorbesc de alții. Bineînțeles, mă dădeam experta în toate. Nu știam eu multe, dar ce știam, știam sigur. Asta e apanajul prostului, am învățat din experiență, siguranța ca tu știi tot și știi cel mai bine. Slava zeilor și extratereștrilor, și cui mai este prin ceruri și universuri, mi-a trecut. Acum știu mai multe decât atunci, dar mai e loc berechet sa mai învăț și să-mi schimb părerile, optica și comportamentul. Opiniile mele sunt la fel de fluide ca sexualitatea de secol 21, pe care nu o înțeleg, dar o accept.  Apropo de sex, la mine, terapia a fost ca sexul. Am făcut ani de zile pana am început sa simt ceva. Dar, ca și cu sexul, nu am abandonat, ca m-am gândit ca nu s-ar face atâta caz dacă nu ar fi ceva bun (mă refer și la sex și la terapie, dacă ati pierdut cumva firul narativ). 

Asa am descoperit cu stupoare ca degeaba eram eu deșteaptă și citită, ca emoțional eram de-a dreptul analfabeta. Nu era vina mea. Când crești într-un mediu ca cel în care am crescut eu, în care la ordinea zilei sunt înjurăturile și bătaia, când tot ce auzi e ca nu ești buna de nimic, ca faci familia de rusine și ca nu meriți nimic, nu ai cum sa ajungi om întreg și o femeie sigura pe ea, care isi știe locul și valoarea, nevoile și limitele, isi exprima sentimentele și asteptarile cu claritate și fermitate, și dacă nu te încadrezi, sau încerci s-o faci sa se simtă prost ca are nevoi și limite pe care tu nu le poți îndeplini sau respecta, se detașează de tine imediat, fără discuții și negocieri, dar elegant și eficient, ca mai are și treaba. 

Uite așa, am început sa fac o lista cu ce aș fi vrut sa știu la 20 de ani. E lunga și nu am terminat-o, încă mai am revelații și epifanii, și nici n-am spălat geamurile. O sa fie foileton pe blog. Și dacă nu fac Alzheimer și nu o sa uit cum sa intru pe blog, o sa actualizez la ea pana o să-mi dau obștescul sfârșit. Sau pana la sfârșitul lumii, care o sa vina mai repede. 

Una dintre chestiile fundamentale în viață, pe care aș fi vrut s-o știu la 20 de ani, și care, după părerea mea ar trebui predata la școala primara, împreună cu alfabetul și numerele, este ca, felul în care reacționează oamenii la emoțiile, nevoile și limitele mele, nu e despre mine, ci este despre ei. Dacă cineva imi minimalizează emoțiile, gen (exagerezi!, glumeam, ce nu știi de gluma? ești prea sensibilă!) nu înseamnă ca emoțiile mele sunt greșite, înseamnă ca lor le lipsește empatia, compasiunea și/sau inteligenta emoțională sa vadă, sau măcar sa accepte și punctul meu de vedere. 

Toți greșim, de cele mai multe ori fără intenție. Pe bune acum, nu cred ca vreodată în istoria existentei mele, cineva a stat noaptea treaz sa plănuiască malefic cum să-mi facă rău. Cu toate acestea, mi s-a făcut rău de foarte multe ori. Și eu am permis acest lucru, tot fără intenție.  

Este foarte posibil sa faci ceva fără o intenție rea, sau chiar și cu cele mai bune intenții, dar sa superi pe cineva. Faptul ca accepți ca cineva a fost rănit de acțiunile tale, nu înseamnă ca admiți ca ai făcut ceva rău cu intenție. Pur și simplu accepți ca ai supărat pe cineva, fără sa vrei. Ambele variante sunt posibile. Iti poți cere iertare ca ai supărat pe cineva, fără sa iti ceri iertare ca ai făcut chestia care a declanșat supărarea, dacă tu consideri ca acțiunea în sine e legitima. Acceptând ca ai supărat pe cineva, nu înseamnă neaparat sa accepți ca ai făcut ceva rău. 

De exemplu, sa zicem ca i-ai promis iubitei ca ieșiți împreună în oraș. Dar ai ceva de terminat la birou, și anulezi ieșirea, ca sa nu trebuiască sa lucrezi în weekend, sa petreci mai mult timp cu iubita. Intenția este una buna, dar nebuna de iubi nu înțelege, și e suparata foc. Exagerează, nu? Trebuie să-i spui ca exagerează, și ca ai făcut-o pentru ea, ce nu înțelege, de ce e atât de nerecunoscatoare? Adică, tu iti sacrifici seara ca sa ii oferi un weekend întreg, și ea, nerecunoscatoarea, se supăra, de parca ai fi făcut ceva rău? Oricum ai da-o, n-o nimerești cu ea, nu? Așa ca intri imediat în apărare, o dai chiar putin în victimizare, și o pui la punct pe iubi.

Desigur, asta e o varianta. După părerea mea e cea mai buna varianta sa fii sigur ca iubi se supăra de-a binelea și n-o mai vezi în weekend deloc. Sau dacă o vezi, o sa fie imbufnata, dar nu o să-ți spună, ca tine în ea, ca sa ghicești tu, ca e și ea toxicuta în felul ei, altfel nu i-ar plăcea de tine. 

Dar, am aflat la venerabila varsta de patruzeci de ani ca mai e si alta varianta, în care se comunica eficient, se cere iertare și se iartă, și nu e nimeni îmbufnat și toxicut. O varianta în care ea spune ca e dezamagita ca nu iese cu tine în oraș, și tu ii spui: "Iubi, înțeleg ca ești dezamagita, ca doar ne făcusem atâtea planuri faine. Îmi pare rău ca trebuit sa rămân la munca și ni s-au stricat toate planurile. Dar trebuie sa termin proiectul asta, și așa o sa avem tot weekendul la dispoziție." 

Nu se simte vinovat ca a rămas la munca, pentru ca a avut intenții bune, dar ii pare rău ca a trebuit sa rămână la munca, pentru ca anularea planurilor a dus la supărarea lui iubi, supărare pe care o accepta și o înțelege. 

Ok, dar ce facem când nu înțelegem de ce s-a supărat omul? Ca, uite, dacă ție ți s-ar fi făcut același lucru, nu te-ai fi supărat. Dacă tu nu te-ai fi supărat, înseamnă ca ea exagerează, nu? Nu! Tu nu ești punctul de referință al universului, il capo de tutti frutti. E ok sa nu înțelegi sentimentele cuiva, ca asta e, nu înțelegem tot pe lumea asta. Dar nu e ok sa invalidezi sentimentele cuiva doar pentru ca nu le înțelegi tu. Când nu înțelegi de ce cineva se simte într-un anumit fel, tot ce ai de făcut e sa accepți sentimentele omului aluia. Eventual adaugi ca nu înțelegi de ce se simte așa, și îl rogi sa te ajute sa înțelegi, atunci cand e pregătit. Pana una alta, accepți și atât. Validezi. Sprijini emoțional. 

Emoțiile omenești nu sunt greșite sau exagerate. Nu putem sa controlam cum ne simțim. Putem sa controlam cum acționăm când sunt suntem sub imboldul emoțiilor. De exemplu, putem sa alegem sa nu lovim pe cineva când suntem furioși, dar nu putem sa alegem sa nu ne simțim furioși. Dacă ni se spune: "nu trebuie sa fii furios, hai calmează-te, ca exagerezi", în niciun caz nu ne calmam, dimpotrivă. Asta se numește invalidare emoțională și nu este o tactica de calmare, ci o tactica cruda și abuziva de minimalizare a emoțiilor cuiva, care duce la confuzie și resentimente, pentru ca nu ne simțim văzuți și ascultați, ci ne simțim de parca nu contam. Stima noastră de sine scade, anxietatea creste, și asta se reflecta în toate relațiile noastre și în calitatea vieții, de la pofta de mâncare și somn, pana la felul în care ne cultivam prieteniile și pasiunile și ne creștem copiii. 

Dar dacă ni se spune: "Înțeleg ca ești furios, este intra-adevar o situație nasoala", atunci ne simțim văzuți și înțeleși, suntem validati emoțional, și asta în sine are un efect calmant. Când suntem calmi putem procesa o situație altfel decât atunci când suntem cu anxietatea la nivel maxim. Validarea emoțională duce la dezamorsarea conflictului, pe când invalidarea emoțională duce la escaladarea lui. E atât de simplu, și totuși, mie mi-a luat aproape jumatate de veac sa aflu asta. 

Ce parere aveti de descoperirea mea? Voi stiati? Și dacă da, când ani învățat? Și de la cine? 

Dor de limba română, dor de dat în stamba

 De ceva timp am inceput sa mă gândesc la blogul asta cu mare dor. Am intrat sa citesc articole vechi și m-am cutremurat de ras. Eram amuzanta acum ceva timp, într-un fel în care nu cred ca mai sunt acum. Eram amuzanto-rautacioasa, se vede ca nu prea eram dusa mult la psiholog. Acum sunt suficient de dusa la psiholog sa nu mai fiu așa de malitioasa, dar tot rad la articolele vechi. De unde le scoteam, bai vere? Am același sentiment când mă uit la Seinfeld, rad în hohote în timp ce mi se strânge stomacul de oroare. 

Ca sa vedeți cât de mult am evoluat, sa știți ca Seinfeld era serialul meu preferat din toate timpurile. Acum nu mai am serial preferat. Acum dau drumul la un serial pe la 21:30, așa, ca eu am nevoie sa adorm pe acțiunea altcuiva, ca altfel nu mă lasă acțiunea din mintea mea sa adorm. Adorm înainte de sfârșitul episodului. Eventual mai merge încă un episod în absenta stării mele de conștientă, pana ma dumiresc eu ca am adormit și opresc device-ul. A doua zi procedez la fel. Și tot așa, zece sezoane mai târziu, habar nu am la ce m-am uitat și ce s-a întâmplat. Și o iau de la capăt. Friends, How I Met Your Mother, The Big Bang Theory. Nu contează. Sunt doar zgomote de adormit Lavinia.

Na, ca nici nu am inceput bine, și deja am deraiat. Voiam sa va spun ca îmi era dor de scris în română, mai ales ca am început sa îmi cam pierd limba maternă. Vorbesc în română doar în instanță, cu inculpații, și cu sora-mea. Sinceră sa fiu, cu sora-mea vorbesc o română parțială, ca unde nu ne vin cuvintele, băgăm în engleză. Dar sa nu va imaginați ca engleza mea este excepțională. Nicidecum. Fac greșeli și am accent, deci practic, vorbesc doua limbi, dar niciuna bine. Sunt între limbi, și nu în sensul bun (hai, ca deja mi-a scăpat o gluma proasta). 

Așa ca intenționez sa folosesc acest blog sa îmi exersez limba română. Și când nu știu cuvinte, sa le caut, nu sa folosesc englezisme, cum am făcut mai sus cu "device" (știu ca "device" înseamnă "dispozitiv", dar nu-mi place cum suna). Deci o sa folosesc englezisme doar când nu-mi place cum suna în română. 

Acum, sa va spun cat m-am chinuit sa intru în blogul asta? Ca am făcut contul cu o adresa de email de pe hotmail de care am uitat complet ca exista? M-am chinuit cred ca o ora sa recuperez conturi și parole uitate. La un moment dat am vrut sa renunț, am zis ca mai bine fac blog nou. Dar când îmi imaginam un blog nou în română, mă umpleam de tristețe. ana-lavinia.blogspot.com e spațiul meu de dat în stamba în limba română pentru totdeauna. Nici domeniu nu vreau. Îmi place așa, neprofesionist, sa se termine în blogspot.com. Are un aer vintage. Adică de moda veche, cu patina timpului, ca zisei ca nu mai folosesc englezisme. 

Apoi am probleme cu tastatatura în română. Am cumpărat un MacBook acum câteva luni și încă nu știu să-l folosesc cum trebuie. Sunt complicate Macurile astea, m-am și enervat. La cât costa, ar trebui doar sa mă gândesc la ceva, și el sa execute. Dar e totul pe dos, mereu trebuie sa caut pe google cum sa fac chestii. Nici măcar copy-paste nu e la fel ca la windows. Copiere-lipire, adică. "Dar, Lavinia, văd niște diacritice, deci ai rezolvat cu tastatura!", o sa ziceți voi, dandu-va ochii peste cap la cât de netehnologica sunt. Dar nu! Nu știu cum apar diacriticele astea. Eu scriu cuvinte și Mac Misteriosul le corectează. Nu știu de unde știe ca sunt româncă. Credeți ca îmi ghicește gândurile, cum mi se pare mie normal sa facă, la prețul lui? Pentru ca si pagina de google e în română, desi eu nu am setat-o așa. Și nici nu-mi place, și aș vrea sa nu mai fie. Nu am am avut niciodată, pe niciun un computer sau telefon, setări în limba română. Mi se par nenaturale. Știu ca exagerez, dar va rog sa nu mă invalidați. Habar nu am ce se întâmplă aici. Sunt sigura ca am ales Great Britain când am configurat acest laptop. În fine, hai s-o lăsăm așa. Sper sa va mulțumiți cu diacritice parțiale, când vrea Mac, ca el e șeful la document aici, se pare.

Cam am, așa, o idee despre ce aș vrea sa scriu aici. În primul rând, sunt foarte diferită de cum eram când am început acest blog. Tot eu sunt, dar aș zice eu, varianta îmbunătățită. Mai putin amuzanta, dar mai așezată în ființa mea. Nu mi se mai întâmplă chestii ieșite din comun, și asta e intenționat. Sunt mai la locul meu, emoțional vorbind, și oamenilor la locul lor, care adorm la 21:30 uitându-se la Friends, nu li se întâmplă mare lucru. Și despre asta aș vrea sa va povestesc. Despre cum am ajuns aici. Despre ultimii mei opt ani și jumatate, trăiți în Londra. 

Și d-aia nici nu șterg postările din urma. Pentru ca desi nu mă recunosc pe mine cea de acum în ele, mi-s dragi. Pe vremea aia, nu-mi eram prea draga, eu mie, aveam o relație complicata cu mine însămi. Acum mi-e drag de mine, Lavinia de acum zece ani. Făcea și ea ce putea, cu ce avea. A luat multe decizii proaste și și-a băgat bețe-n roate singura de multe ori, Lavinia aia. Dar știți ce admir la mine, cea de demult? Îndârjirea, dom'le. Bai, Lavinia aia nu s-a lăsat nicio secunda. A luptat și când nu știa cu ce lupta. Habar nu avea unde voia sa ajungă, dar știa un lucru, ca nu vrea sa rămână acolo. Și de aici, din viitorul în care m-a adus ea, ii mulțumesc din suflet. A fost de treaba. Și încă mă face sa rad. E mișto. 

Educația sexuală a copiilor, între utopie și distopie

După ce am terminat școala, mi-am petrecut viața uitând de Eminescu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Patul lui Procust, Shakespeare, completivele circumstanțiale de timp, și îngrozitor de multe alte lucruri inutile pentru devenirea mea ca om. 

De la matematică mai țin minte fix teorema lui Pitagora, care nu mi-a folosit la absolut nimic, niciodată, tabla adunării și a scăderii și tabla înmulțirii, dar de la aia cu șase încolo trebuie să îmi dați timp de gândire. La tabla împărțirii nu mă bag. 

De la fizică mai știu doar legea lui Arhimede, de care îmi amintesc de câte ori mă introduc în cada plină cu fluid cu spumă, și mă gândesc intelectual cum corpul meu ar trebui împins de jos în sus pe verticală cu o forță egală cu cea a volumului de fluid, dar de fapt mie îmi trebuie macara să ies de acolo, că nu mă  împinge nimic, moleșită cum sunt de la fluidul fierbinte ca focul, că așa îmi place mie baia, să frigă.  

De la chimie mai știu doar formula apei, de care nu mă întreabă nimeni niciodată, nici măcar la pub quiz. Cele mai multe lucruri mi le amintesc din școala generală. Cred că atunci mintea mea a absorbit cea mai multă informație, cu drag și interes, că nu eram încă sictirită de profi mai plictisiți ca noi.

În școala generală, cred că în clasa a șaptea sau a opta, nu mai țin minte când am făcut anatomia, am învățat despre aparatul reproducător de la o profesoară timorată, segregați în două grupe, băieți și fete, într-o hlizeală totală. Nouă, fetelor nu ni s-a spus nimic despre băieți, și despre noi am învățat că avem vulvă și vagin dar nu am înțeles care este care, că mai avem și himen, că avem ovare si uter și că ne vine menstruația o dată pe lună. Nu ni s-a spus ce este aia menstruație, de exemplu, adică din ce este formată, sau cât timp durează. 

Despre băieți am citit în manualul de anatomie că au testicule și prepuț și o colegă care avea un frate mi-a spus că prepuțul este un fel de himen masculin, dar ei și-l rup când se masturbează, deci ei își pierd virginitatea singuri. Am mai citit că au și poluții nocturne, care nu am înțeles ce sunt. 

Ce am remarcat din cartea de anatomie și din discuțiile cu colegii de clasă, a fost că masturbarea era o activitate exclusiv masculină, acceptată și discutată de toată lumea. Am dedus că fetele nu se masturbează. Mai târziu, am dedus că este rușinos ca fetele să se masturbeze. Am întrebat ani de zile, la diferite vârste și în diverse medii, și niciodată, nicio prietenă d-ale mele nu a recunoscut că se masturbează. 

Mi-a venit mentruația la 12 ani. Purtam o fustă roz și mă jucam afară, cu păpușile. M-am aplecat pe ciuci și am văzut chiloții pătați. Știam că mentruația există, că vine o dată pe lună, dar credeam că vine și gata. Nu îmi spusese nimeni că o să sângerez din vagin/vulvă, ce-o fi fost aia, că părerile erau împărțite între colege, o săptămână întreagă. Așa că am mers în casă, am schimbat chiloții și m-am întors la păpușile mele. În câteva ore râdeau toți copiii de la bloc de mine. Fusta mea roz avea pete de sânge la spate.

Seara i-am spus maică-mii, care a găsit de cuviință să plângă mai întâi de toate, că am devenit femeie, apoi să mă avertizeze că virginitatea e comoara mea, singurul meu avut, și că de atunci încolo băieții vor vrea să mi-o fure ca să își bată joc de mine. Mi-a spus că noaptea nu îmi curge sânge (țeapă, am înroșit cearșaful) și a doua zi mi-a dat un șomoldoc de vată atât de mare, că nici nu mă puteam mișca. Și mult timp de atunci incolo nu mi-a dat voie să îmi spăl părul cât timp dura menstruația. La școala eram fata care nu putea merge din cauza cantității imense de vată dintre picioare, cu părul jegos. Existau tampoane, dar refuza să îmi cumpere, că eram săraci. 

Taică-meu mi-a spus scurt pe doi că dacă vin acasă gravidă mă omoară. La fel și dacă fumez sau dacă îmi fac tatuaj. La câtă bătaie îmi dădea pentru cele mai absurde chestii, l-am crezut. Maică-mea mi-a spus că dacă rămân gravidă, măcar să-i spun să mă ducă la avort, să nu-i fac de rușine cu un copil din flori.

Și uite așa mi-am început eu viața de femeie, cu aceste informații și sfaturi prețioase.

La școală, băieții habar nu aveau de nimic. S-ar fi pupat cu fetele și ne puneau mâinile pe ici pe colo, ca niște ghiolbani needucați. Făceau glume proaste cu fetele care erau nedezvoltate. De exemplu mie îmi ziceau că nu pot să fac cancer la sân că n-am sâni. Ignoranță pe toate planurile.

Revistele "Bravo" m-au mai luminat puțin. Am aflat câteva ceva despre metodele contraceptive, dar tot nu eram foarte convinsă că sexul este ceva pozitiv. Și în "Bravo" am văzut poze cu penisuri și cu vulve. Și da, am învățat diferența dintre vulvă și vagin. Și am luat bătaie de la maică-mea când mi-a găsit revista "de prostii", după care m-a spus lui taică-meu, care mi-a mai tras și el o mamă de bătaie, că "mă mânca în cur", cică. Aveam vreo 13-14 ani. 

Drept urmare, am făcut prima dată sex abia la douăzeci de ani. În primul rând nu aveam încredere în băieți, în al doilea rând, deși începusem să cred că treaba cu virginitatea la nuntă e o mare porcărie, nu îmi ieșea din cap ce îmi spusese maică-mea, că n-o să mă ia nimeni dacă nu eram intactă. Nu îmi era totul clar, de fapt nu îmi era nimic clar în ce privește sexul, dar știam de prezervative și nu-mi mai era frică de taică-meu. În ce privește avortul, soluția maică-mii, îmi era foarte clar că nu doream să ajung acolo.

Prima dată a fost un dezastru și oricum bine că nu a fost noaptea nunții, că mă dădea ăla înapoi, că nu am înroșit cearșaful. Nu mi-a curs pic de sânge. Mi-am căutat virginitatea, bunul meu cel mai de preț, prin tot patul. Nu am găsit nimic. 

Sexul nu mi-a plăcut mult timp. Chiar mă întrebam care era faza, de ce era atât de popular. Aveam un iubit, așa că am continuat să fac, dar fără mare convingere. A durat ani până am înțeles cum trebuie să fie și până mi-am învățat corpul. În toți acești ani, dar și după aceea, am auzit grozăvii imense de la băieți. Unele grozăvii mi-au fost spuse mie, cea mai memorabilă fiind: "Cum nu faci sex în trei? Toată lumea face!" L-am lăsat pe om să își facă sexul lui uzual în trei cu altele, cu mine nu a făcut nici în doi. Sau: Nu fi prostuță, nu ne trebuie prezervativ". Sau: "Toate femeile fac sex oral/sex anal. Numai tu nu vrei să faci?" Sau: "Băieții nu fac sex oral de obicei." Sau: "Este vina ta că nu ai orgasm, ai o problemă."

Chiar am crezut că am o problemă, că cinci sau șase ani nu am avut orgasm și din câte înțelesesem de la prietenele mele, nimeni nu avea, că fetele nu au așa ceva, Acum știu că fiecare femeie poate avea, dacă totul este făcut cum trebuie. 

Cum mi-ar fi plăcut să se întâmple lucrurile:

Acasă

În primul rând, taică-meu să nu fie o bestie violentă și alcoolică care să ne trateze pe noi și pe maică-mea ca pe animale. Cred că aș fi ales niște băieți mai breji dacă nu aș fi avut acest model la bază.

În al doilea rând, maică-mea să mă învețe ce e aia menstruație, dar probabil ca nici ea nu a știut. Și să îmi cumpere tampoane și să mă lase să îmi spăl părul, și să nu îmi spună că virginitatea e tot avutul meu. Să îmi spună că eu, ca persoană, și mintea mea, sunt avutul meu, și asta trebuie să cultiv și să protejez. Să nu îmi spună că băieții vor doar să profite de mine, ca să nu îmi petrec viața în alertă, să nu se folosească bărbații de mine. Să îmi spună că băieții mă vor plăcea, pentru că sunt drăguță și deșteaptă, dar că eu trebuie să aleg pe cel care se poartă cel mai frumos cu mine.

În al treilea rând, taică-meu să nu mă amenințe cu omorul dacă rămân gravidă și maică-mea să nu îmi spună că un copil din flori e o rușine. Practic, să nu mi se spună că sexul e periculos și rușinos. În schimb, să mă învețe respectul de sine ca să cresc convinsă că merit numai băieți și mai târziu bărbați minunați, care să îmi respecte limitele și să nu încerce să se culce cu mine fără prezervativ, sau să mă facă proastă dacă insist asupra prezervativului.

La școală

Să facem lecții cu cineva competent, cu toată clasa prezentă. Să ni se vorbească despre anatomia aparatului reproducător, despre cum se formează menstruația, ovulele, sperma, despre contracepție, despre bolile cu transmitere sexuală, despre consimțământ, despre tipurile de sex, despre orgasm, despre plăcere, despre zonele erogene, și la fete, și la băieți, despre libertatea de a alege.

Indiferent că habar nu au ce fac, adolescenții fac sex. De curiozitate, pentru că sunt supuși presiunii, pentru că vor să își sfideze părinții. Sexul este un act firesc, care este plăcut și benefic pentru toate părțile implicate dacă este făcut din proprie voință, fără frică și fără rușine.

Frica și rușinea sunt sentimente complexe care dau naștere la foarte multe dificultăți de ordin emoțional pe tot parcursul vieții, și care sunt depășite cu greu. În loc să cultivăm frica și rușinea, hai să cultivăm informația. 

Hai să învățăm băieții că responsabilitatea contracepției le revine și lor, că nu, o mică pastilă de a doua zi, nu e mai bună decât un prezervativ, să îi învățăm anatomia vulvei și a vaginului, poziția clitorisului, importanța preludiului, să nu termine primii, și mai ales, să ceară consimțământul, care apropo, poate fi retras în timpul actului sexual. Hai să învățăm băieții că numărul de parteneri sexuali ai unei fete nu este treaba lor, să nu mai întrebe ca ghiolbanii: dar cu câți ai mai fost înaintea mea, pisi? Hai să învățăm băieții că actul sexual nu li se cuvine, că de fapt este o favoare, că până la urmă, decizia de a fi acceptați ca parteneri sexuali le aparține fetelor. 

Hai să învățăm fetele cum arată un penis, cum se pune un prezervativ, să nu se simtă prost dacă pe parcurs se răzgândesc și îl lasă pe băiat cu coaiele umflate, că nu a murit nimeni de la coaie umflate, e ok, o să își revină. Să le învățăm că nu trebuie să accepte orice, dacă ele nu vor, că nu, nu toată lumea face sex anal sau oral sau sex în trei, și că dacă sunt șantajate că vor fi părăsite dacă nu fac anumite chestii, să aleagă să fie părăsite. Dar, că în același timp, să le învățăm că nimic legat de sex nu este rușinos, dacă este consensual. Hai să învățăm fetele că nu există o regulă în ce privește sexul, că pot face la prima întâlnire sau la a o suta întîlnire, important e să facă când vor ele, că pot face sex cu un băiat toată viața sau cu un băiat pe săptămână, că masturbarea nu este rușinoasă, că lor și numai lor le aparține corpul lor, și pot face ce doresc cu corpul lor și dacă aleg să nu facă sex, nu înseamnă că sunt sălbatice, iar dacă aleg să facă sex nu înseamnă că sunt curve. Și să le mai învățăm că nu trebuie să dea nimănui socoteală despre numărul de parteneri, numărul de avorturi sau despre decizia de a face sau a nu face copii. 

Hai să creștem femei stăpâne pe corpul și pe viața lor și bărbați care respectă corpul și viața unei femei. Hai să creștem oameni care să știe ce e ala sex, cum se face și cât de mișto poate să fie dacă e făcut cum trebuie.

Două articole din Huffington Post despre educația sexuală aici și aici. 

Sex, bărbați și depresie: nu acum, dar curând

Mă gândeam despre ce să scriu pe blog, acum că am hotărât să îl bag la reanimare. Când eram în România scriam despre peripețiile mele românești, multe de tot, nu mai pridideam. Apoi când m-am mutat în Londra am scris despre peripețiile londoneze, care au fost peripeții până au devenit normalitate. M-am obișnuit repede cu binele, ies in fiecare zi din casă convinsă că mi se cuvine ca totul să îmi meargă șnur până când ajung înapoi acasă. Mă încrunt toată dacă trebuie să aștept metroul mai mult de două minute, sau dacă nu se deschide o casă suplimentară la Pret A Manger când am trei persoane în fața mea, ca să înțelegeți în ce hal am ajuns. 

Acum am o viață despre care nici cel mai iscusit sciitor nu ar avea ce să scrie. Sincer, dacă aș fi urmărită, mi-ar muri urmăritorul/hărțuitorul de plictiseală. Ar juca solitaire in fața casei până i-ar sări ochii din cap.

Viața mea se desfășoară în felul următor:

Ca orice om, muncesc. Doar că eu, liber profesionistă, aleg să nu muncesc mult. Muncesc să fac cât am nevoie, plus ceva pe deasupra, după care stau. Muncesc între 15-25 de ore pe săptămână. Când am câte două zile consecutive în care stau închisă în vreun tribunal câte șase-șapte ore, deja mi se pare că trece viața pe lângă mine. Timpul petrecut în tribunale este de obicei timp de așteptare. Câteodată stau cinci ore din care muncesc propriu zis zece minute. Sau câteodată muncesc toate cele cinci ore. Nu se știe niciodată. Știu când încep munca, habar nu am când termin. Pot să termin în cinci minute sau în șapte ore. 

Ideea e că, uneori, chiar și când sunt la muncă, de fapt nu muncesc. Citesc. Citesc mult. Cărți, articole pe net, citesc până mă apucă anxietatea uneori. Pentru că sunt plătită cu ora, practic sunt plătită să citesc. Citesc destule chestii legate de domeniul meu, dar mai citesc și bazaconii. 

Ce îmi place la meseria mea este că nu ma duc mereu în același loc și din acest motiv este greu de legat prietenii cu angajații/colegii. Fericirea mea, că detest flecăreala aia de birou. Și cu inculpații nu am voie să fraternizez, că îmi afectează imparțialitatea, iuhuuu. Deci eu când ajung la locul de muncă, mă așez pe scaun, deschid o carte, și stau acolo până când are cineva nevoie de mine. Când termin, plec spre casă și până ajung la stația de metrou sau de autobuz, am și uitat pentru cine am interpretat sau ce am interpretat. 

Am și zile grele la serviciu. Câte un inculpat dificil care mă seacă emoțional, câte un angajat care nu știe să lucreze cu interpreții, vreun avocat lipsit de răbdare și/sau amabilitate, sau vreun caz greu. Dar pentru că nu muncesc mult, am timp să mă relaxez și să mă reîncarc, astfel încât munca mea să nu constituie o sursă de stres în viața mea. 

În timpul liber stau foarte mult acasă. Îmi place la mine acasă. Am cărți, Netflix, Spotify, Youtube, Facebook, Instagram si Word. Trec printr-o etapă în care încerc să îmi dau naibilui seama cine sunt și ce vreau de la viață, pentru că am ajuns la concluzia că uite amu fac patruzeci de ani și eu nu am un simț clar al propriei identități. Și să nu știi cine ești este unul dintre cele mai tragice lucruri care ți se poate întămpla, sursa a nenumărate eșecuri pe plan emoțional. 

Așa că încerc să mă descopăr, să mă accept, să îndrept ce pot, pe ici pe colo prin părțile esențiale, și să fac pace, și cu mine, și cu lumea înconjurătoare. Parte din acest proces este să fiu foarte atentă la nevoile mele și să mi le îndeplinesc. Săvârșesc multe acte de iubire de sine, care pot fi dintre cele mai diverse: de la băi cu spumă în miezul zilei, la gătit ceva special de care mi-e dor, gen fasole cu ciolan. Am observat că îmi place să am grijă de casa mea, să ud florile, să spăl vasele, să fac mîncare, dar nu în fiecare zi. Dacă e prea des, e o corvoadă, dacă nu e deloc, e neglijarea propriilor mele nevoi. Așa că am găsit o cale de mijloc. De exemplu, gătesc o dată la două săptămâni câteva feluri de mâncare, pe care le congelez. În fiecare zi am mâncare gătită, dar nu asud pe aragaz. Win-win, zic. La fel și cu curățenia și cu cumpărăturile. Mizez pe mentenanță, că îmi fură mai puțin timp din viață, dar în același timp îmi dă sentimentul că am totul sub control.

Când nu stau acasă, ies cu prietenele sau singură. La pub, la brunch, la cină, la prânz, la teatru, în parc, la muzee. Încerc să găsesc și aici un echilibru, pentru că am observat că dacă ies prea des și mai ales cu un grup mai mare, obosesc emoțional foarte tare. De asemenea, consumul de alcool îmi dă stări depresive, deși nu beau foarte mult și nici foarte des. Dar e suficient să sar calul o dată, și imediat simt cum mă cuprinde o stare de tristețe fără sens care mă ține câteva zile. O combat cu sport, apă și carbohidrați, dar încerc să nu las excesele să se întâmple prea des. 

Apropo de depresie, cei care citiți aici de mult timp, vă amintiți probabil că în trecut eram depresiva blogosferei românești. Ei bine, nu am mai avut depresie din 2018. Cu depresia dusă pe pustii, s-a putut constata că am niște dificultăți cu reglarea emoțiilor și cu teama de abandon, chestiuni la care lucrez în prezent și la care probabil voi lucra toata viața. În 2018 și în 2019 am făcut niște schimbări majore în viața mea, a trebuit să renunț la niște factori declanșatori sub formă de persoane apropiate mie, și, cu ajutorul terapiei, mi-am îmbunătățit calitatea vieții în mod considerabil.

Așadar, după cum vedeți, prezentul meu este oarecum liniar, nu am povești remarcabile de împărtășit. Așa că m-am gândit să vă scriu despre sex, bărbați și depresie, că asta știu eu cel mai bine. Am avut o viață plină, și chiar dacă de acum până mor, să presupunem prin absurd că o să fiu femeia unui singur bărbat, cea mai zen babă, cu cea mai plictisitoare viață, tot am făcut suficiente fapte reprobabile ca să pot să vă scriu despre sex, bărbați și depresie în fiecare zi, de acum și până în vecii vecilor, amin. Măcar să rămână consemnat pentru posteritate și pentru mine, în cazul în care fac Alzeihmer. 

Am primit niște întrebări încuietoare pe email de-a lungul timpului, la care nu am răspuns niciodată. Aș putea să fac o rubrică săptămânală cu întrebări de la cititori. Am destule pentru un an de zile. Dar puteți să mă mai întrebați chestii legate de aceste subiecte: sex, bărbați, depresie. 

Până una alta, stați pe fază că săptămâna viitoare o să vă scandalizez cu un articol despre educația sexuală în școli, din punctul meu de vedere. 

Anul douăzeci douăzeci este aici

Și zisei să vă spun și vouă, în cazul în care nu v-ați trezit la realitate. Sau poate că la nivel subconștient îmi comunic informația mie însămi, în scris și oral, că nu reușesc să mă mai trezesc la realitate o dată, deși mental îmi spun zilnic că parcă e alt an. 

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine ce se întâmplă între Crăciun și 1 Februarie este supranatural. Legile fizicii nu se mai aplică, habar nu am în ce dată suntem sau în ce zi a săptămânii, când trebuie să scriu data pe undeva pun tot 2019, tai, încerc iar, eșuez, mă enervez, și o las baltă că e doar o dată, în puii mei. Viața mea, de altfel foarte bine organizată, este într-o degringoladă totală. Nu mă ajută nici faptul că sunt liber profesionistă, deci nu mă duc la serviciu după un program dinainte stabilit. Când miercurile îți seamănă cu duminicile, se duce dracului orice simț al timpului.

Eu, înainte de Crăciun nu am mai avut și timp de muncă pentru că pentru prima dată în viața mea am fost extraordinar de cuprinsă de spiritul Crăciunului. M-am luat cu cumpăratul de cadouri, cu luminițele de Craciun din centrul Londrei la ceas de seară, cu Winter Wonderland și alte activități de Crăciun pe care nu le mai țin minte. Aaaa, da, și cu băutul de vin fiert la diverse puburi și probabil că asta a contribuit la uitarea unor chestii. Dar, ca să știți, am făcut bradul pe 1 decembrie și am încercat să fac și sarmale pe 23 decembrie. Eșec total. Cu sarmalele, zic. Bradul a fost ok.

Perioada dintre Crăciun și Revelion e reprezentată de o beznă totală în mintea mea. Pe de o parte m-am uitat la sezonul doi din "You" și pe de altă parte am fost plină de calmante. Am fibrom uterin și durerile sunt atroce la menstruație și anul acesta, adică anul trecut (ce v-am zis!), menstruația și Crăciunul s-au suprapus, că așa se suprapune ea, menstruația, cu toate chestiile incitante din viața mea.

Am început să îmi trec menstruațiile în agendă drept "noaptea minții", așa de rău e, dar să facem haz de necaz, zic. Măcar mă pot droga legal. Cu paracetamol, că atât primesc de la medicul meu de familie. Eu încerc să îi explic că nicio divă nu a murit de supradoză de paracetamol, dar el insistă să fiu eu prima. No, bine.

Apoi a fost ziua mea, fix de Revelion, ca în fiecare an de altfel, că așa cade, că așa m-am născut eu, pe 31.  Am sărbătorit cu un tort la soră-mea acasă, dimineața devreme. Am crezut că îmi va sufla nepoata în lumânări, dar n-a avut chef, a trebuit să-mi suflu singură, apoi a trebuit să plec acasă, că mi s-a comunicat în prealabil să fiu la domiciliu între 10 și 12, pentru inspecția anuală la gaze. 

Am stat smirnă, să nu cumva să ratez când vine omul la ușă. La ora 1 eu trebuia să plec, că îmi începea propria sărbătorire la ora 2. Dacă am văzut că se face ora 12.30 și oamenii cu gazele nu mai vin, eu am zis să purced a mă îmbrăca. Taman imi pusesem rochia de mătase roșie ca focul, să îmi surâdă norocul, și ruj, tot roșu,  pe-o buză numai, că atât am apucat, când iaca sună cineva la ușă. Am deschis, ce să fac? Eram o apariție, ce mai! Ora prânzului și eu gătită în rochie roșie, decoltată, rujată pe jumătate, ziceai că sunt scăpată de la vreo secție de psihiatrie, parcă eram Miss Havisham dar nu varianta mireasă, ci varianta nașă de cununie la o nuntă de cartier, minus sarmale în cap, nu de alta dar sunt tunsă șic și bob. Măcar părul să-mi stea bine, ce dacă lumea se surupă în jurul meu.

Pe scurt, cică nu sar în aer curând, am întrebat de trei ori, parcă să-i confirm omului că-s eliberată temporar de la psihiatrie, pe perioada sărbătorilor de iarnă, așa că am plecat liniștită. Cu metroul, în rochie de mătase, haină de blană (falsă), poșetuță de lac. Ținuta a fost completată de o caserolă de plastic în care mi-a adus o prietenă prăjituri mai demult și o dorea înapoi fix în ziua aia. Mi-a fost și frică, doar ce văzusem pe Instagram că era și Dana Budeanu în Londra. După ce că eram încălțată în balerini, mai aveam și caserola aia cu mine, plus ștrampi den 40. Noroc că ea era în Mayfair și eu nu, doamne ajută.

Tot pe scurt, am terminat petrecerea la miezul nopții. Pe această cale vreau să mulțumesc primarului Londrei pentru spectaculoasele focuri de artificii, miilor de turiști pentru entuziasmul arătat față de ziua mea de naștere și forțelor de ordine pentru efortul depus în a menține ordinea și disciplina. Nu trebuia, dar mulțam fain pentru deranj. Vă pup!

După ziua mea s-au mai întâmplat niște chestii, printre care ziua unei prietene, unde am dansat până la ora două dimineața într-un club rău famat plin de traficanți de droguri și prostituate. Mă rog, așa i-am catalogat eu, fără să vorbesc cu ei, doar uitându-mă la ei de sus, printre aere de superioritate, că așa sunt eu, zici ca sunt de la Buckingham Palace, nu din Craiovița-Nouă. Deci e posibil să mă înșel, deși nu cred că așa ceva e posibil.

Câteva zile mai târziu am plecat în tradiționala mea călătorie din luna ianuarie în insulele Canare, de data aceasta, ca și anul trecut, în Tenerife. Am plecat cu niște prietene, parcă eram începutul unui banc: o australiancă, o irlandeză, o englezoaică, o franțuzoaică-americancă și o româncă au plecat în Tenrife. Nu își mai amintesc ce s-a întâmplat acolo că au fost la all inclusive. Ghiciți a cui a fost ideea cu all inclusive? A româncei, bine înțeles! Ghiciți cui nu i-a priit all inclusive din motive de vegetarianism/veganism/intoleranțe diverse? Restului, bineînțeles! Ghiciți cui i-a priit alcoolul nelimitat de la all inclusive? Tuturor, bineînțeles!

Bonus, românca s-a întors acasă cu ideea să scrie iar pe blog. Amu' să vedem cât o ține, că aceasta-i întrebarea. 

Am și eu ceva de zis despre Vasile și despre Jason Momoa

E plin Facebook-ul de Vasile azi. Vasile este omul ăla care își caută star porno, fecioară, născătoare de copii, șofer, bucătar, menajeră, psiholog, mamă, parteneră de mers la biserică, dar toate astea să fie încorporate într-un singur recipient, sub numele de nevastă. 

Vedeți că e videoclipul pe net, eu nu îl pun pe blogul meu, că aici e loc numai și numai pentru nebuniile și frustrările mele, nu am spațiu și pentru Vasile.

În primul rând, eu vreau să îi mulțumesc lui Vasile. Eram la toaletă, făceam pipi, și mă uitam la videoclipul lui. Am de făcut următoarele comentarii:

1.Ce mi-a atras atenția, a fost chestia aia cu "să nu mă înșele cu alți bărbați". De unde eu am dedus cu inteligența mea afară din cale, că Vasile a dat dezlegare la lesbianism. Yummy, să te lingi pe bot, nu alta. Vasile, sunt sigură că mișcarea LGBT îți mulțumește pentru susținerea demersului lor, nebunule, ia vorbește cu ei, poate îți pun o vorbă bună la niște lesbiene, să te lase să îți petreci o zi cu ele, să vezi cum se duc la serviciu, cum fac curat în casă, cum se uită la TV. Dacă ai noroc, poate fac și sex, dar știi cum sunt femeile, ba sunt pe stop, ba le doare capul, ba au o oală pe foc, ba au ceva de discutat. Și când cuplul e format din două femei, sincer, eu nu văd când mai au și timp de sex. Dar poate ai noroc, măi Vasile, măi, poate ai noroc. 

2. După videoclipul cu Vasile, a urmat, la mine pe Facebook, un videoclip cu Jason Momoa, adică Aquaman, adică bărbatul ăla de zici că e făcut manual și cu migală, ca un ilic de Bihor, și care îmi face mie ovarele să tresară. De Jason zic, nu de ilic. Ce să mai spun, hai mersi, Vasile, să-mi fie de bine, și să nu uit să-l mai caut pe omul ăsta pe Youtube și cu alte ocazii, nu numai când sunt pe budă. De Jason zic, nu de Vasile. 

3. Și după ce am terminat și cu Vasile, și cu Jason (la Jason recunosc că m-am uitat de exact opt ori, dar cine mai numără), tot pe budă fiind, am început să scriu textul ăsta pe blog, dar în cap. Ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de mult. Așa că dacă vă bucurați că am mai scris și eu ceva, tot lui Vasile trebuie să-i mulțumiți, dar stați la coadă după comunitatea LGBT.

4. Ca femeie care le-am auzit pe toate, vreau să vă spun că Vasile nu glumește. Ca interpret român care are zilnic de-a face cu inculpați din aceeași categorie socială ca și Vasile, vreau să vă spun că Vasile nu glumește. În Romania, unde 40% dintre absolvenții de liceu sunt analfabeți funcțional, unde nu există legi care să prevină și să combată violența domestică, și nici servicii sociale care să ajute femeile și copiii în impas, bărbații ca Vasile sunt prea numeroși ca să constituie o excepție. 

5. Și știți care e partea tristă? Că Vasile are mai multe șanse să își găsească nevasta visurilor sale, decât am eu să mă mărit cu Jason Momoa. 

Despre viața sexuală a altor oameni

Hai să vorbim despre sex, această îndeletnicire omenească, mai veche decât timpul, această nevoie fiziologică, cum sunt și pipi și caca, dar infinit mai plăcută decât pipi și caca.

Deși, dacă stau bine și mă gândesc, când mă țin din răsputeri  că fac pe mine atât de rău că nu mai știu nici cum mă cheamă, și în sfârșit găsesc o toaletă și aud parcă o muzică îngerească și simt o împlinire sufletească si o mulțumire atât de sublimă că aș cădea pe loc în genunchi să mă rog dacă nu aș avea mâinile ocupte, că deschid ușa cu una, în timp ce cu cealaltă îmi dau chiloții jos, aproape exultând în anticiparea fericirii care va să vină, ei bine, nu aș da senzația aia când mă așez în sfârșit pe wc și fac pipi în timp ce îmi dau ochii peste cap atât de rău că îmi văd creierul, nici pe un milion de orgasme, simultane sau consecutive.

Pauză de pipi, brb.

Bun. Deci de sex vorbeam, când m-am luat cu altele. După încercarea ratată de a defini sexul (vezi paragraful 1), hai să intrăm direct în pâine, că introducerile și categorizările nu sunt punctul meu forte.

Cu toții avem un fel de viață sexuală. Că ne iubește altcineva (una sau mai multe persoane, de același sex sau de sex opus, asta nu interesează pe nimeni) sau că ne iubim singuri (adică ne masturbăm, manual sau cu obiecte ajutătoare), nu contează, ideea e că suntem sexuali și dacă avem noroc, și activi, într-un fel sau altul.

O să sărim peste viața mea sexuală, că e complet neinteresantă, sau așa mi se pare mie, conform principiului că iarba e mai verde pe alte pajiști. Din fericire, pe lumea asta nu există numai viața mea sexuală, ci și viața sexuală a altor oameni.

Din păcate, prietenele mele au ajuns la o vârstă la care sexul a devenit mai banal decât o ciorbă de pui  gătită ieri și nu mai vorbesc despre el. Adică, sunt sigură că au vieți sexuale împlinite, dar când ai același partener de dinainte de Christos, nu prea mai are ce să se întâmple senzațional, așa că la brunch vorbim și noi de Brexit, mâncare, Tinder, cărți, filme, Trump și alte banalități.

Tot din păcate, nu mai am amici băieți, cum aveam în România, care îmi povesteau în detaliu despre viețile lor sexuale copioase. Poveștile lor parcă erau relatări de episoade psihotice, este incredibil ce cred bărbații că fac când fac sex. Absolut toți amicii mei erau staruri porno nedescoperiți, și femeile cu care făceau sex erau modele neinhibate, cu inițiativă și absolut în extaz să fie futute câte două-trei ore un număr, două-trei numere consecutive, pe masă, sub masă, pe perete, pe balcon, niciodată în pat.  Evident, toate aveau orgasm. Multiplu. De fiecare dată. Cel mai memorabil e amicul care îmi spunea că absolut toată lumea face sex în trei. Mie, personal, mi se pare că uneori și sexul în doi e prea aglomerat, dar na, există lume și lume. El a cunoscut lumea pentru care sexul în trei este cum e pentru mine să mă bag singură sub plapumă și să citesc cu orele, adică o rutină plăcută. Eu am cunoscut lumea cealaltă.

Apoi mai e viața sexuală a oamenilor din filme. Ăia care se pupă trei secunde, timp în care și nimeresc orificiul în care și intră instantaneu, ca în brînză. Și ăia care cad pe perne de zici că au făcut sex pe tavan.

Mai nou, am descoperit la serviciu viața sexuală a inculpaților. Măi frate, explică unii niște acte sexuale în așa fel, că întâi trebuie să desenez schița, să o studiez din toate unghiurile până pricep unde erau picioarele, mâinile, penisurile, ca să pot să traduc în română. O să public colecția de schițe când ies la pensie și sunt sigură că o să bat la tiraj Kama Sutra. Veniturile rezultate din vânzări vor reprezenta pensia mea specială.

Despre dumnezeu și alte considerații astronomice

Nu cred în dumnezeu dar vreau să vă spun că dacă există dumnezeu, nu prea se pricepe la treburile astea cu viața pe pământ și ce mai are el în fișa postului. Daca dumnezeu ar fi vreun director și planeta noastră ar fi vreo companie, dumnezeu ar fi concediat și nu l-ar mai angaja nimeni niciunde, niciodată. Mici exemple din activitatea sa, de dată recentă: Trump, Brexit, Kim (nu Kardashian, deși ar trebui și ea inclusă), Dragnea, Jandarmeria Română, o lună de căldură tropicală în Londra și incendii de pădure în Suedia, Trump (îl mai zisei?). Și dacă e să o luăm la vale, în trecut, ce-mi vine repede în minte sunt Hitler și Pompei (că am văzut filmul aseară). Pe bune, dacă voi ați da-o așa în bară la voi la muncă, pe bucățica voastră, în câte nanosecunde ați fi concediați?

Am impresia că sistemul dumnezeiesc este asemănător cu statul român și dumnezeu domnește peste pământ ca un șef român peste o instituție de stat, să zicem ca doamna dăncilă peste guvern, că tot cu D începe. Cu diferența că el e etern și atotputernic și na, erorile de lucru sunt proporționale. Deci, dumnezeu stă la cafele și bârfe și joacă solitaire toată ziua și toată noaptea, că e plictisitoare și eternitatea asta, ce puii mei să faci, când nici șanse la pensie specială nu ai, că atotputernicii nu ies la pensie, că nu ar mai fi atotputernici, în pana mea, și totul se duce de râpă pe moșia lui, exact ca pe moșia doamnei dăncilă. 

Ca subiecți ai doamnei dăncilă, unii dintre noi ne-am luat tălpășița de mult, iar restul se pregătesc. Ca subiecți ai lui dumnezeu, așteptăm să vedem ce face Elon Musk cu colonizarea spațială, dar deocamdată are un tantrum, pentru care îl învinovățesc tot pe dumnezeu, dar pe de altă parte îl înțeleg. Dacă Elon duce oamenii în spațiu, dumezeu rămâne fără obiectul muncii și plictiseala o să fie de proporții atât de astronomice, că o să moară de inimă rea, cât ar fi el de nemuritor. Sau o să facă depresie și atâta i-ar mai lipsi, că bipolar e deja și aici nu mă poate contrazice nimeni, că citiți și voi ziarele.  

Și atunci dumnezeu nu numai că nu l-a ajutat pe Elon cu Tesla, dar i-a mai pus și bețe în roate, și acum Elon e supărat foc și pară și d-aia nu mai poate de colonizarea spațială. Încep să cred că pe Marte e alt dumnezeu, coleg cu al nostru la aceeași întreprindere, și ori are râcă cu al nostru, beef, cum ar zice englezul, și atunci dumnezeul Terrei nu vrea să ne ducem acolo, că ar cădea el de prost că n-a fost în stare, ori sunt pe mână, si dumnezeul de pe Marte a zis că nu vrea să ne mai prindă pe acolo, că doar ce a scăpat de noi acum câteva milioane de ani, când un strămoș al lui Elon ne-a adus pe Terra, și că nu putem să umblăm așa, brambura, de pe o planeta pe alta, făcând mizerie și nestrângând după noi, așteptând totul de-a gata de la la dumnezeii aferenți, care în toată atotputernicia lor, nu pot să țină pasul cu noi și d-aia ne lasă de izbeliște. 

Amin.

"Viața la statul român sub regimul PSD" - fragment de carte 2

Despre cum a început viața mea la stat, citiți aici.


"În primele zile am stat pe un scaun, în anticamera Directorului, cu secretara și cu cele două fete de la Marketing și Comunicare Culturală. 

Nu a durat mult să înțeleg că secretara muncește de rupe. Administrativ, ținea tot muzeul în spate. Toate hârtiile care intrau și ieșeau treceau prin mâna ei. Toate legăturile telefonice erau distribuite de ea, toate întrebările ei îi erau adresate. Făcea curățenie în biroul directorului, îi ținea ambele agende, personală și profesională și făcea cafelele și ceaiurile pentru Director și musafirii lui. Și, după cum aveam să aflu mai târziu, mai făcea și babysitting ocazional pentru copilul Directorului și probabil și multe alte servicii mai mult sau mai puțin profesionale, că știa Directorul să ceară favoruri de la tine într-un fel care te făcea să te simți mai special decât te-au făcut părinții tăi să te simți când ai făcut prima dată pipi la oliță. 

Cu modestie și recunoștință, fericită că are serviciu, femeia aceasta extraordinară făcea totul cu zâmbetul pe buze și cu o etică impecabilă. Știți modelul de secretară acră care îți răspunde în doi peri, mai mult te încurcă decât te descurcă, te plimbă cu niște hârtii de colo-colo și o doare în fund de tine? Ei, această secretară era fix opusul acestui clișeu. Și nici nu se întindea la bîrfe și cafele. O femeie simplă, perfect mulțumită cu locul ei călduț și dornică să țină de el.

Una dintre fetele de la Marketing era totalmente în locul greșit. Cu un sfert de sinapsă, am îndrăznit să pun la îndoială capacitatea Directorului de a aprecia inteligența oamenilor, dar mi-a trecut repede. Adică, o nimerise cu mine, clar, aici nu era nicio îndoială. O nimerise cu secretara, pe care o luase din expoziție, unde era custode. O nimerise cu fata cealalată de la Marketing, care era în regulă. Dar tipa asta, era de toată groaza. Circulau niște zvonuri, cum că era amanta Directorului, dar cum aceste zvonuri le auzisem numai de la ea însăși, am avut așa o presimțire că nu aveau niciun un sâmbure de adevăr, că le fabricase ea ca să pară mai interesantă. Era prea lipsită de finețe să fie atrăgătoare pentru director, mă gâdeam eu pe atunci. Avea craci și țâțe dar era grobiană și grosolană, asculta manele și nu avea niciun un interes în lucruri care țin de frumos sau de cultură, nu o interesa cititul sau autodepășirea, o interesa numai să ajungă șefă de secție, de orice secție, pe orice scurtăură posibilă. Sau poate îl supraestimam eu pe Director. 

Apropo de zvonuri despre ea, născocite și circulate de către ea însăși, îmi amintesc într-o zi că mi-a spus cum că unii colegi o acuzau că l-a făcut pe fiu-so cu Directorul, nu cu bărbat-so. Mi-a ridicat mingea la fileu, dar am lăsat-o acolo. Poate încerca să confirme zvonul privind fertilitatea /infertilitatea Directorului sau poate încerca să îmi arate ce femeie fatală era ea. Habar nu aveam, așa că m-am eschivat și mi-am văzut de ale mele. Dar cam așa erau discuțiile cu ea. Dacă nu bârfea pe cineva, încerca să afle ceva. Conversațiile cu ea erau epuizante și lipsite de orice substanță.  

Conform CV-ului, individa terminase Facultatea de Istorie, după ani și ani de la absolvirea liceului. Adică fix în perioada în care nici nu trebuia să știi să scrii ca să obții o diploma de licență de la Universitatea din Craiova. Știu ce spun, că am meditat la engleză un tip care terminase engleză-franceză. Era proaspăt licențiat în cele două limbi și la engleză am început pregătirea de la To Be, ca la clasa a doua. Mă gândeam cu groază că individul va da o șpagă generoasă și va fi profesor. La franceză era la fel de bun ca la engleză. Adică nul.

Așa și fata asta. Știa istorie ca și mine. Și eu nu știu o boabă. Am copiat la bac, că am avut istorie obligatoriu și eu nu pot să rețin cifre. De fapt, cred că exagerez. Eu cred că știu mai multă istorie ca ea, pentru că eu nu pot să plasez evenimentele în timp, dar în mare, știu cu aproximație ce s-a întâmplat în țara noastră. Ca să refac comparația, fata asta știa Istoria românilor cum știu eu chineză. Că din chineză chiar nu știu o boabă.

Diplomă de licență pe nașpa e una. Alta era că ea, absolventă de liceu totuși, nu reușea să vorbească corect românește. Măi oameni buni, zicea "să aive" în loc de "să aibă". Îmi amintesc de primele zile când am auzit-o, că nu știam ce vrea să zică. M-am prins până la urmă din context, dar nici până în ziua de azi nu pricep cum ajungi de la "a avea", "eu am", "tu ai", la "să aive". Aș înțelege să ave, poate. Dar nu. De fapt nu înțeleg. Mi se pare că dacă ai trecut de clasa a 4-a, ar trebui să ai un vocabular relativ corect, mai ales când e vorba de verbele uzuale.

Activitatea ei principală la serviciu era să se uite la Prison Break, downloadat de pe Torente și să vorbească urât de toată lumea. Măcar se uita la Prison Break cu caștile și nu își intercala existența de parazit cu a noastră, dar se supăra de numa numa dacă o deranjam. Când era directorul plecat, se umplea de importanță și se muta la el în birou. Nu, nu deschidea calculatorul lui să se uite la Prison Break, nu pentru că avea limită, ci pentru că nu le descărcase acolo. Probabil dacă ar fi știut cum funcționează un stick de memorie, ar fi făcut-o. Dar nu o interesa tehnologia, decât dacă era scumpă și se putea lăuda cu ea. De exemplu un telefon, care i-ar fi folosit la vorbit cu mămica și la  stat pe Facebook chiar și în autobuz, să poată comenta mai lejer la statusurile Andreei Marin și a altor monștri sacri care nu îmi vin acum în minte, că am făcut tot posibilul să uit de ei. Sau un laptop, cel mai scump, eventual Apple, ca să poată descărca mai bine filme de pe torente. 

Dar tehnologie care să îi faciliteze activitatea profesională, nu, nu o interesa. Nici măcar un excel acolo, să țină o situație cu școlile care au contract cu muzeul, sau cu persoanele importante gen alți directori numiți politic și diverși membri de partid cărora le trebuiau date materiale promoționale gen agende, pixuri, plase de pânză, umbrele, că altfel se supărau și făceau coadă la Director să se plângă. "Nu știu, fată, să fac in Excel. Fă tu, dacă știi". Și o lăsam în pace, să mai vadă și ea un episod din Prison Break, că uite acuși se făcea ora 16:00 și trebuia să plece acasă.

Și totuși stătea cu orele în biroul Directorului. Mă tot întrebam ce face acolo atâta timp. Până când într-o zi a trebuit să dau niște telefoane urgente și am văzut că nu pot să ies în exterior, că era linia Directorului ocupată. Și a fost ocupată vreo oră, cred că și-a sunat toată familia de pe telefonul muzeului. Am intrat până la urmă să o rog să mai taie din ele, totuși.  Înțelegeam că are neam mare și trebuie ținuți toți la curent cu bârfele curente și cu lăudăroșeniile despre cum ține ea muzeul în spate dar totuși, eu chiar trebuia să dau niște telefoane. Am găsit-o răstignită în scaunul de piele, cu cracii pe masă, mâncând pește cu usturoi și vorbind la telefon. "

Cartea va fi publicată gratuit, în format ebook, pe Amazon, dar dacă situația materială vă permite, puteți contribui financiar la acest proiect, făcând o donație.  Toți donatorii vor primi cartea în avans. 

Mulțumesc.

"Viața la statul român sub regimul PSD" - fragment de carte 1

"Nu știu cum au dat alții concursuri pe la diverse instituții ale statului, dar eu, când am dat concurs, am crezut că Directorul m-a dus cu vorba. 

Eram nouă în lumea pilelor, nu știam cum se face. Credeam că o să îmi dea subiectele rezolvate să le învăț pe dinafară, sau măcar că o să îmi spună ce să învăț. În schimb, Directorul mi-a pus în brațe un maldăr de legi și tot ce mi-a zis a fost că o să dau concurs pentru un post de conservator cu studii superioare de scurtă durată, chestie care habar nu aveam ce înseamnă. A trebuit să caut pe google, să aflu ce înseamnă Conservator la un muzeu și apoi să citesc zecile alea de foi, să văd ce ar fi important de știut ca și Conservator. Am făcut o selecție și m-am pus pe învățat.

Ar fi fost imposibil să învăț totul perfect, era mult, și nu mai aveam nici antrenament la învățat texte pe dinafară, în dulcele stil clasic și tâmpit al școlii românești, așa că am sperat cu toată ființa mea amărâtă și disperată că materialul selectat de mine o să fie în mare parte și cel selectat de comisia de concurs de la muzeu.

Doar ce îmi dădusem demisia de la agenția de turism și îi dădusem cu obrăznicie peste nas unei notărițe celebre din Craiova, care se oferise să mă angajeze pe fabuloasa sumă de 700 de lei pe lună. O mizerie de salariu, mai puțin ca la muzeu chiar, cu diferența că ea, celebra notăriță, le muncea pe angajatele ei ca pe animale de tras în jug, pe același salariu ca si cel oferit mie, în timp ce ea și iubitul interlop cu interdicție de circulație în Uniunea Europeană, plecau în vacanțe exorbitante, de sute de milioane de lei pe an. Știam clar acest lucru, că doar fusesem agentul lor de turism.

În același timp eram cu inima îndoită. Mi s-a părut ciudat că Directorul nu mi-a spus ceva mai concret. Ca să o spun pe șleau, mă așteptam să nu trebuiască să învăț, având pile la cel mai înalt nivel și postul acela fiindu-mi dedicat, după cum mă asigurase Directorul. Adică, tocmai asta era ideea, nu? Să nu fie nevoie să faci eforturi, că dacă ai pile, ai locul asigurat.

Noroc că eram fată isteață și cu mintea antrenată de la munca la privat. Am învățat perfect vreo două legi și pe restul le-am citit de câteva ori, sufficient cât să pot să încropesc niște fraze coerente despre ele, dacă ar fi fost cazul.  Eram tracasată și sătulă. O voce mica îmi tot șoptea în creierul meu atrofiat de oboseală că am fost proastă că mi-am dat demisia, că o să iasă totul prost, că o să ajung pe drumuri. Dar am mers mai departe. Înapoi chiar nu puteam să merg, închisesem toate ușile și toate portițele posibile.

A venit și ziua concursului. Nu am dormit toată noaptea de emoții, abia mă țineam pe picioare când mm ajuns la muzeu cu noaptea în cap. Am așteptat puțin pe un hol întunecat și care miroasea a vechi și a ceva chimic, apoi m-au băgat în sală și…șoc și groază. Am crezut că o să vomit și o să mă prăbușesc simultan. Mai erau și alte persoane la concurs, printre care un domn care lucra în muzeu. Mi-a venit să plâng mai întâi, să mă bag sub masa aceea imensă și să plâng mult, să îmi smulg părul din cap și să plâng până nu mai am lacrimi, apoi să îmi iau catrafusele și să plec val vârtej, trântind toate ușile din drumul meu. Eram acum sigură că fusesem fraierită. Cât am putut să fiu de proastă! . Cum am putut eu să cred că Directorul, un om cu care mă știam vag, îmi va da un loc de muncă la stat gratis, când se știe că posturile costă bani. Doar încercasem să fiu profesoară cu ani în urmă, paștele mă-sii! Evident că el nu ar fi cerut nimic concret, ar fi însemnat să se autoincrimineze dacă ar fi cerut șpagă!! Eu ar fi trebuit să mă gândesc să ofer ceva, o sumă de bani, un cadou consistent. “Proastoooo!” am țipat eu la mine în gândul meu, în timp ce făceam eforturi supraomenești să îmi țin lacrimile în gât."

Vă mulțumesc că ați citit. Pe măsură ce scriu voi mai publica fragmente, parte a unei campanii de ațâțare :)

Dacă vreți să îmi fiți de ajutor, să știți că orice distribuire pe paginile de social media contează, la fel și comentariile voastre, chiar și negative :) 

Cartea va fi publicată gratuit, în format ebook, pe Amazon, dar dacă situația materială vă permite, puteți contribui financiar la acest proiect, făcând o donație. 

Mulțumesc.

Nimic coerent: filosofie, bilanțuri și speranțe

Mă uit filosofic cum aproape se termină și aprilie și aproape mai e gata un an. Și ca să continui cu filosofia, vă mărturisesc că timpul trece repede când toate merg bine. Mă aflu în acel stadiu al vieții mele când toate sunt așezate și pe pilot automat. Nu am absolut nicio grijă și sunt atât de fericită și liniștită că mi-e și necaz că mai am căderi depresive din când în când. 

Și asta e o altă revelație, depresia d-aia nu mai poate că, în ciuda ei, ți-ai aranjat cât de cât viața, ea tot trage de tine ca un copil temperamental. Și tu trebuie să o tratezi exact așa, ca pe un copil temperamental: o iei în brațe, îi arăți că o vezi, o simți, o accepți așa cum e, te așezi cu ea într-un pat comfortabil, plângeți împreună un pic, apoi încerci să îi distragi atenția cu un somn bun, o mâncare sănătoasă, o oră de sport, o carte interesantă. Dacă nu reușești, suni la numărul de urgență și ceri ajutor specializat. Asta in Anglia. În România, dumnezeu cu mila.

Dar să las filosofia și să trec la contabilitate, să fac un bilanț, să vedeți că ea, viața e rea chiar și când e bună. Sau invers.

În ianuarie am avut o grămadă de probleme de familie și o grămadă de oameni în casă, nu mai știam cum să mă mai împart. Am muncit doar 40 de ore toată luna, că nu am mai avut timp și de asta. 

În februarie am muncit extraordinar de mult, că am fost prinsă în două procese, dintre care unul părea că nu se mai termină, deci am scos pârleala pentru lipsa de activitate profesională dătătoare de venit financiar din ianuarie. Problemele din familie au început să se rezolve încet dar sigur și viața părea să intre iar pe făgașul normal. 

În martie s-a mutat surplusul din casă, adică sora mea și bebelușa ei, cantitatea de muncă a fost rezonabilă, toate problemele rezolvate, dar s-a îmbolnăvit menajera. A trebuit să mă ocup de casă, ceea ce m-a terminat psihic și m-a transformat într-o vrăjitoare agresivă, atentă la fiecare firimitură făcută de ai mei, la fiecare farfurie murdară și rufă nepusă în coș. Cumva, am realizat că liniștea și pacea din familia noastră nu este dată de personalitatea mea fermecătoare, cum credeam eu, ci de o persoană care să ne facă menajul zilnic, că noi nu suntem în stare fără să ne încăierăm. Deci m-am apucat iar de căutat menajeră, ca să îi salvez prietenului meu relația cu mine. 

Abia acum, în aprilie, lucrurile au redevenit plictisitoare, în sfârșit. Toată lumea e sănătoasă și voioasă, sora e la casa ei, am și menajeră nouă, s-a lungit și ziua, numai că nu a venit primăvara încă. Asta e singura mea problemă momentan, și, din păcate, nu o pot rezolva decât printr-o vacanță într-o zonă mai caldă. Adică oriunde în Europa, din câte am înțeles de la buletinul meteo, mai puțin insula asta nenorocită. Ideea e că nu am chef să plec niciunde. Am nevoie de soare urgent dar îl vreau la mine în grădină și cu asta basta.  

În mai o să mai am o cumpănă, că vine soacra de la Rio de Janeiro în vizită. Soacra mea vorbește mult și vrea să știe tot și nu o descurajează nici măcar faptul că eu nu vorbesc portugheză. Mă cere la telefon mereu și are conversații întregi cu mine, deși eu nu particip. Inițial am zis că plec în vacanță o săptămănă dintre cele trei în care ea o să fie aici, dar, v-am zis deja, nu am chef de călătorit, și în plus  o să am de învățat pentru un examen, așa că probabil o să îmi petrec timpul la biblioteca locală. Și la soră-mea, dacă se îngroașă gluma și se întețește conversația în portugheză. 

În iunie o să am examenul pe la jumătatea lunii, deci practic toată luna va fi compromisă de stres. Abia în iulie o să ma relaxez și eu din nou, asta dacă nu se mai întâmplă chestii. 

Sper că până atunci să iasă și soarele, că mi-e dor de Londra, de bere rece la Southbank, de apusuri de soare la Hampstead Heath, de seri în grădina muzeului V&A, de o plimbare în parcul Richmond, de amiezi de vară în Hyde Park, de liniștea de la mine din grădină, de cireșe și de piersici mâncate cu kilele. Și cam atât, că aici vara ține două săptămâni, cu indulgență, nu e timp de făcut prea multe. 

8 Martie versus 14 Februarie

I-am zis omului meu ieri de dimineață, vezi, bă dragă, că azi e ziua femeilor. El mi-a zis că e ziua mea în fiecare zi. Pragmatică cum sunt, am întrebat unde mi-e cadoul. A zis că aici, și m-a luat în brațe și m-a pupat în bot. Și cu asta basta, ziua de 8 Martie. 

A, ba nu, stai, că seara a adus niște plase pe care mi le-a lăsat în bucătărie, unde eu făceam supă de linte, că e menajera în concediu medical și a trebuit să-i preiau eu atribuțiile, dar despre asta mă vaiet altădată. Eu îi zisesem să cumpere sare așa că am găsit în plase saci de gunoi de 70 de litre care nu știu la ce ne folosesc, brioșe, fel și fel de fructe uscate, nuci, un borcănel mic de sare de mare care nici măcar nu e prea sărată dar cică alta n-a avut, dar eu eu cred că n-a văzut el și asta e altă poveste, și o ciocolată Cadbury cu lapte care e preferata mea și a copilului cel mic. Mă duc să îi arăt copilului ce avem la desert, la care al meu sare în sus, dar aia e pentru tine! Adică pentru mine. Eu zic că nu-i bai, că împart cu copilul, el, că nu și nu că e de ziua internațională a femeilor. Ce romantic. Cât despre ciocolată, dacă vă intersează soarta ei, e tot în dulap, că am mâncat cu toții brioșe la desert. O s-o împart cu copilul în weekend, și nu de generoasă ce sunt ci de grasă ce sunt. Ultimul lucru de care are nevoie țesutul meu adipos este o ciocolată ÎNTREAGĂ.

Și așa a fost cu 8 Martie în familia mea româno-braziliano-australiano-portugheză din Londra. Acum hai să vă povestesc și de 14 Februarie dacă tot mă apucai.

Toată săptămâna aceea am avut un proces înafara Londrei, deci am făcut o navetă serioasă și zilnică. În fiecare zi m-am trezit la șase, ca să ajung la tribunal la nouă și ceva, apoi începea munca asiduă, cu doar un sfert de oră pauză la prânz. Am trăit cu cafea și bagels de la Starbucks toată săptămâna, a fost oribil. 

Ziua lui Valentin a căzut miercurea, a treia zi de proces. Eram deja ruptă, cearcănele îmi ajungeau în gură și bruma de energie pe care o mai aveam o foloseam ca să îmi fac treaba de interpret. În rest eram pe avarii și eu când sunt pe avarii privesc în gol de câte ori am ocazia, măcar să mă conserv dacă să mă încarc nu pot.

În ziua aia a mai fost și un frig cumplit, cu tot cu ploaie rece, ca să fie treaba treabă. Am terminat ziua de muncă târziu, era întuneric deja și străzile erau pustii.  În drum spre gară mă gândeam că tot ce vreau e o mâncare caldă în stomac, dar repede, că mor de frig și de oboseală și vreau acasă mai repede, să mă culc că trebuie să mă trezesc să vin înapoi la tribunal. Și atunci am văzut un McDonalds. 

Nu mai intrasem într-un McDonalds din 2011, când eram în Toronto și cafeaua de la McDonalds mi se părea spectaculoasă. Am zis fie ce-o fi, am intrat și m-am mirat toata. Înaltă tehnologie, meniurile erau pe ecrane ca în Star Trek, mă întrebam dacă trebuie să comand pe vreun gadget și dacă o să rămân cumva nemâncată din această pricină, având în vedere că eu nici cu Iphone-ul nu prea știu ce să fac, înafară să răspund la apeluri și să scriu mesaje pe diverse aplicații. Când mă uitam eu așa mirată, de parcă eram la fabrica lui Elon Musk și nu la McDonalds, brusc apare un om, din senin, zici că își dăduse engaged ca în Star Trek. I-am zis eu ce vreau, un burger ordinar și niște cartofi la fel, dar calzi, am mâncat cu un apetit de haită de lupi hămesiți și am plecat către casă, mai liniștită, mai plină și ușor mai dezghețată fizic, că mintal e mai greu cu dezghețarea, mai ales la vârste mai înaintate.

Ajunsă acasă, m-am culcat la ora 21:30. Al meu a venit în pat mai târziu și nu a făcut zgomot, să nu mă trezească, cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l facă și fix ceea ce aveam nevoie.

E prea târziu să vă urez ceva pentru cele două sărbători de care v-am povestit dar vă doresc să fiți cu toții iubiți în fiecare zi și la rândul vostru să iubiți în fiecare zi, că restul vine de la sine. Pe cuvântul meu J

Jurnal de weekend la Londra

                                          

Sâmbătă

M-am trezit ca proasta, la 6. Mă trezesc de trei săptămăni la 6, că am lucrat în fiecare zi, la mama dracu, și am făcut navete de mi-au ieșit pe gât și pe urechi, și azi, când puteam să dorm până la extrem, m-am trezit iar la 6, ca proasta, precum v-am spus.

A făcut soră-mea cafea, m-am hlizit cu nepoata, pe la 8 m-am culcat la loc, ambițioasă cum sunt, că eu când vreau să fac ceva, fac, domne. Și am mai dormit un pic, dar tot dădea nepoata ture pe hol, chițăind în stilul ei caracteristic de bebeluș delicios dar care atunci îmi irita oribil ce mai rămăsese din creierul meu amărât, suprasolicitat de muncă și de anxietate și atrofiat de depresie. E clar că îmi trebuie un creier nou, aștept cu interes o tehnologie revoluționară de transplat de creier, că nu mai pot cu al meu.

Habar nu am am ce am mai făcut sâmbătă. I-am pus pe copii să își facă de mâmcare, ca o mamă vitregă ce sunt, eu mi-am comandat paste, pe care le-am mâncat în pat, mi-am făcut vreo două măști, am citit, am băgat rufe la spălat, adică, pe scurt, am îmbinat cu brio statutul meu de mamă vitregă, complet iresponsabilă dar cu intenții bune, cu apucăturile de divă depresivă. Extenuată, la 21:30 am adormit dusă.

Duminică

M-a trezit boyfriend la 8, cu cafeaua. Am lenevit până pe la 10, hlizându-ne ba între noi, ba cu nepoata și la 10 mi-am făcut bagajul și am plecat la hot yoga. La yoga le-am drăcuit în gândul meu pe toate muierile alea care își pun picioarele după cap mai ușor decât mă aplec eu să îmi leg șireturile, am greșit toate posturile, bineînțeles, am folosit elemente ajutătoare aproape tot timpul și m-am întrebat cum naiba pot să fac sex că din câte mi se pare mie de la yoga,  picioarele mele nu par să se deschidă mai mult de cinci grade, cu indulgență. Dar să nu intrăm în detallii.

După yoga am băut un ceai apoi am intrat la duș. La dușul comun, și da, m-am uitat la femei, recunosc. Dar asta pentru că nu erau bărbați. Altfel m-aș fi uitat și la bărbați, și la femei. După care, o doamnă a început să își spele hainele în chiuvetele din baie. În chiloți, cu țâțele goale și bălăngănindu-se stânga dreapta, bătea la rufele alea ca mamaie când spăla rufe la covată cu săpun de casă. Am vrut să-mi spăl un măr dar când am văzut rufe la înmuiat într-o chiuvetă și la cealaltă chiuvetă doamna frecând de zor, cu toată ființa ei și cu țâțele în vânt, am mâncat mărul nespălat.

Am plecat să caut pub-ul unde trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă, să mâncăm niște Sunday Roast, să comentăm The Nix și să consumăm alcool. Aveam ceva timp la dispoziție, așa că am oprit la un supermarket de unde am cumpărat grapefruit feliat pe care l-am mâncat pe o bancă, cu ochii în kindle. 

Apoi am mers la pub. Masa nu era disponibilă încă, prietena era în întârziere, așa că mi-am pus salteaua de yoga și geanta cu hainele și prosoapele ude lângă bar, eu m-am cocoțat cu greu pe un scaun, am făcut abstracție de lumea îmbrăcată frumos și, în blugii mei largi și în cizmele Ugg, am comandat un Bellini și am continuat să citesc. Până a fost gata masa și a venit prietena, am terminat și cartea și cocktailul și eram gata beată, de nemâncată ce eram.

După care ne-am stuffed our faces, adică, în traducere liberă, ne-am umflat fețele, adică am mâncat, am băut eu bere și ea vin, am vorbit cât am putut, că ne-a venit somn după atâta carne și alcool. Pe la ora patru m-am dus naibilui acasă, unde am tras un pui de somn de la 5 la 7, după care nu am mai mâncat cină că până luni la prânz nu mi s-a mai făcut foame, după friptura aia de porc.

Nu știu ce am mai făcut duminică seara. Nu am văzut niciun film cu boyfriend că el de două zile se uită la documentare cu Hitler, de care eu nu am chef, că eu aveam în cap ceva gen Pretty Woman, ușor și drăguț, în încercarea mea de a păstra liniștea din bula mea personală, tulburată oricum de Trump și de Dragnea. Deocamdată prezentul e destul de consistent și îngrijorător, trecutul a trecut, e important, dar prefer să las istoricii și pe boyfriend să dezbată, eu mă uit în continuare la prostii distrugătoare de materie cenușie, că sunt prea bătrînă să mai pretind că-s vreo sofisticată. După care m-am culcat.