Pages

Saturday, April 23, 2011

De ce iubesc barbații

Bărbații din viața mea nu pot fi cuantificați sau clasificați. Nu au fost mulți sau puțini, buni sau răi, frumoși sau urâți. Unii au zăbovit preț de câteva ceasuri, alții au rămas câteva luni sau câțiva ani. Unii au vrut să rămână o viață, alții abia au așteptat să plece. Unii mi-au trecut doar prin gânduri, în vreme ce alții mi-au trecut prin brațe sau prin pat. Dar fiecare dintre ei m-a întregit. Fiecare dintre ei a venit când a trebuit și a stat cât a trebuit. Pe toți îi port în mine pentru totdeauna. Ei sunt trecătorii care mi-au ieșit în cale când pășeam agale prin viață, căutându-mă și negăsindu-mă.  Amintiri calde de pe vremea când sufletul meu era un puzzle enigmatic.
.Mă jucam cu păpușile și îmi erai în minte. Lăsam păpușile deoparte să mă gândesc la tine. Să visez. Inocența nu mi se terminase dar era pe sfârșite. Vroiam să visez săruturi și mângâieri dar nu le cunoscusem, așa că nu știam să le visez. Apoi mă jucam iar cu păpușile. Fetița se lupta cu femeia. A fost o luptă dreaptă și a învins femeia. Cu tine în gând, am dat jos fundele din păr și am început să cresc…
Pe tine te-am iubit cu încăpățânare dar nu am știut să-ți spun. Îți sorbeam vorbele și-ți încredințam secretele. Mi-era bine când eram cu tine. Nu demult mi-ai spus că și tu mă iubeai atunci. Dar nici tu nu ai știut să-mi spui. Îmi sorbeai vorbele și-mi încredințai secretele. Îți era bine când erai cu mine. Și acum ne spunem secrete și ne este bine când ne avem aproape. Nu știu dacă ne iubim. Poate nici acum nu știm să ne spunem.
Cu tine am învățat dragostea frumoasă, adolescentină. M-ai iubit privindu-mă în ochi și ținându-mă de mână. Ne lăsam visele pe băncile parcurilor și când te-am părăsit ai plâns. M-am iertat că te-am făcut să suferi, chiar dacă ochii tăi în lacrimi mă urmăresc și azi. A fost prima dată când am rănit un bărbat. Apoi m-am obișnuit…
Tu cântai la chitară, aveai părul lung și haine ciudate. Cântai frumos și îmi făceai inima să bată mai tare. Nu știai…Apoi mi-ai scris o scrisoare de dragoste. Ai tradus-o în Morse o noapte întreagă și mi-ai pus-o pe bancă, la școală. Când am gasit-o, ai fost în preajmă. Și te-ai oferit s-o traduci. Că tu știi Morse. Am aruncat-o cât colo și atunci nu ai mai avut curajul să-mi spui că este de la tine și iubirea noastră n-a mai început. Ți-a luat un deceniu jumate să-mi povestești despre scrisoare. Prea mult…
Cu tine am devenit femeie. Nu te-am iubit. Erai doar frumos. Și acum ești doar frumos  și te joci cu toate femeile. Și-mi povestești despre ele și despre cum presimți tu că vei muri de mâna unui bărbat gelos. Și-mi place să am acces la mintea perversă a unui bărbat afemeiat…
Tu m-ai salvat de o mie de ori. În brațele tale am venit când vroiam să uit alte brațe. Și mereu m-ai primit. Și când vroiam să plec, mă lăsai. Și mă primeai iar, când vroiam înapoi. Când realitatea devine prea greu de îndurat, trăiesc o poveste cu tine. Ești basmul meu personal…
Cu tine am simțit ce înseamnă să fiu jumătate dintr-un întreg, să fiu sufletul pereche al cuiva. Am fost fericită că te-am găsit, că te am și eternitatea părea prea scurtă, trăită cu tine. Ai fost extaz și agonie. Iubirea pentru tine o simțeam în toată ființa mea. Iubirea pentru tine m-a făcut mai caldă, mai bună. Și apoi, durerea m-a doborât, m-a epuizat. Și uitarea părea să nu mai vină… A rămas amintirea dulce a unei povești ce ar fi putut fi frumoasă. Mulți oameni trebuie să trăiască zeci de vieți până să aibă ce am avut noi. Dar chiar dacă tu nu ai fost pentru totdeauna, amintirea ta este…
Tu ai fost un răsărit de soare, o mare caldă și un băiat frumos. O dimineață de vară ca nici o alta din viața mea. Ochi albaștri, vorbe frumoase, săruturi lungi. Și un regret…
Tu ai venit într-o duminică geroasă și însorită, pe Markham Street și mi-ai arătat puțin din lumea aceasta nouă, în care în unele zile vreau să mă pierd și din care, în alte zile, vreau să fug. Ești normalitatea din ceea ce poate să fie haosul unui nou început sau doar o aventură de-o iarnă. Cea mai lungă iarnă…Ești frig, zăpadă, Downtown, Plato, Pink Floyd, weekend-uri leneșe, filme, ciocolată, ochi verzi care râd când mă privesc, răsfoit de cărți la Indigo, cappuccino  în fotolii largi, în cafenele prietenoase, glume multe și lungi discuții despre viață…
Ei sunt ei. Imperfecți și necesari. Eu sunt și eu și ei în același timp. S-au amestecat cu mine și m-au făcut ceea ce sunt acum. Unul singur dacă ar fi lipsit din viața mea, nu aș mai fi eu, întreagă.
Și de asta iubesc bărbații. Pentru că dacă nu ar fi ei, nu aș mai fi nici eu, așa cum sunt azi. Și nici fericirea nu ar avea atâtea fețe și nu ar fi la fiecare colt, pândidu-mă, să mă năpădească, să mă posede, să mă copleșească…Pentru că bărbații sunt bucuriile și tristețile noastre, fericirile și durerile imense care ne inundă sufletele și mințile o viață întreagă, iubindu-ne sau părăsindu-ne…

Friday, April 22, 2011

Tell Me Later


Tell me later about you, about what you like and about what scares you. Now, I want to eat a peach, to pet a cat, to dream that I will never get old and that I will fall in love every day of my life. With you... Or not…

I like hot summer days when it is yellow outside because of too much sun and the night forgets to fall over the world and we laugh until the light of stars is reaching us, sitting on benches torn by other people, in other seasons. Tell me later that winter has not left the backyard yet and let me listen to how it snows and shed silent tears while all my dreams are gone to a warm sea, on an empty beach…

You want to love me when my thoughts are black and my coffee is almost over, when I miss other times and I want to hear a voice of a dear friend whispering anything to me. Tell me later that you would like a sandwich or you would like me not to be sad anymore or you would want me to wear a red scarf when it is raining outside.

I always do tomorrow what I have not done today, tomorrow is always the most beautiful day because tomorrow it may happen everything that did not happen until now. Tomorrow everything is possible and tomorrow I am invincible. Tell me later that there is no tomorrow, that yesterday is already gone and that today is all we have...

Thursday, April 21, 2011

The Boy That Didn’t Like To Hold Hands

For Molly!


The boy met the girl on a Sunday afternoon, at an art gallery. The girl was looking at how the bright colours of the paintings got even brighter in the sun that was coming in, through the large windows and the boy was looking at how the girl’s eyes smile when enjoying the Sunday, the summer, the sun, the colours of the paintings…
The boy took the girl to the lake and the girl said that the sun is the greatest painter of all because it can change colours like no other. It can make water blue or grey, it can make her eyes green or brown, it can make his hair yellow or sandy…He said that the sun is the best therapist of all because it can make you smile just by rising, it can make you fall in love just by setting in a million colours, it can make you feel like a Sunday is the most beautiful day in your life…
The boy and the girl spent many sunny days together. The time was passing and the boy liked the girl more and more. One morning, the girl wanted to hold his hand, because she also liked the boy more and more. But the boy put his hand in his pocket. The girl’s eyes got so sad but her lips kept on smiling. And she held his arm. Sometimes, one needs time to take their hands out of their pockets and hold hands with others. And one might need help and patience and understanding. And more sun in their lives, to make the colours brighter…
***
The boy and the girl are walking on a quiet street under the warm morning sun. She is holding his arm. His eyes are changing colours. His blonde hair is getting golden in the sun. He takes his hand out of the pocket and holds the girl’s hand. Keeping his hands in his pockets for so long, he never thought that sometimes, happiness is nothing else but holding someone’s hand in a sunny morning…


Wednesday, April 20, 2011

Aventurile lui Catrinel la Hong Kong, partea a treia


Catrinel nu-și găsește cardul așa că, nevoită să nu mai facă cumpărături, pleacă bombănind să se culturalizeze. Cică ar fi pe insula Macao un castel vechi. Vechi, deci cultură.
Cu poșeta pe umăr și ochelarii Ray Ban pe nas, Catrinel purcese spre castel. Dar na, că azi are numai ghinioane, vere. Castelul ăsta este pe un deal și poșeta ei este grea.  Cum poșeta n-o lasă acasă, fie că urcă pe un deal sau coboară într-o peșteră, își continuă preumblarea de culturalizare, cu chiu, cu vai.  Și cum urcă ea, așa, agale, gândindu-se unde ar putea să fie cardul ei și încercând să-și amintească la ce mall erau rochițele alea la reducere, vede cum pe poteca dealului urcă sprintene și două mirese chinezoaice. Adică astea chiar urcă ditamai dealul să se mărite ele la castel. Ce prințese wannabe și chinezoaicele astea. Catrinel n-ar fi urcat dealul ăsta daca ar fi avut card! Ar fi urcat maxim scările rulante de la un mall. Sau două malluri. Poate trei…În fine…
Miresele, având un scop precis, au lăsat-o pe Catrinel în urmă. Biata Catrinel, sub povara genții, nu mai are altceva de făcut decât să admire peisajul în pas de melc. Când ajunge sus, pe culmea dealului, iaca poznă! O mireasă e victorioasă, că se mărită, tocmai zice “da”,  în timp ce cealaltă plânge de-i saltă rochia pe dânsa, că ginerică se pare că se hotărî că nu e cazul să se cațere pe forme de relief ca să-și ia nevastă. Prea mare deranjul…Sau oare o fi fost concurs? Ginerică stă în vârf de deal și miresele fac concurs, care ajunge prima se mărită? Un fel de Amazing Race? Oare ar fi putut și ea să participe? Ah!!! Dacă ar fi știut! Lăsa geanta într-un boschet și o lua la picior. Sigur le făcea pe pipernicitele astea, care se vede clar că nu se duc în fiecare zi la Pilates și de Zumba nici măcar nu au auzit!
Face pe furiș o ședință foto fericitului cuplu și miresei parasite la altar, pardon…pe deal…și își continuă drumul spre castel, unde nu știm ce s-a întamplat, că pe Facebook a pus doar pozele cu tinerii însurăței și tânăra parasită. Dar dacă nu a fost concurs și ala nu a venit la nuntă, este chiar țăran. Putea măcar să-i trimită un mesaj: “fată, vezi că eu m-am gandit că parcă n-aș avea chef să mă însor azi. Nu mai urca dealul, ca proasta, în rochie de mireasă, că nu vin. Hai pa! “ Ar fi fost chiar așa greu?
Oricum, supozițiile sunt inutile că de fapt nu știe ce s-a întâmplat și crede că dacă se duce să întrebe, în primul rând nu e frumos și în al doilea rând, sigur nu înțelege engleza de baltă a chinezoaicei.
Culturalizată până la ultima șuviță de păr, încărcată spiritual și fără să-și amintească unde a lăsat cardul, Catrinel începe să coboare dealul. Se învârtește ea ce se învârtește prin natura din preajmă dar  civilizația tot nu se ivește. Caută nordul, cum a învățat în școala generală. Steaua polară n-o găsește, că nu este întuneric încă. Se apucă să caute mușchi pe trunchiurile copacilor. Găsește pe unul. Bun! Deci ala e nordul. Ok. Și ce? Că ea nu știe în ce direcția e autobuzul spre vaporul spre Hong Kong…Na că s-a rătăcit! În sfârșit, înțelege cum trebuie să se fi simțit Scufița Roșie când îi ducea mâncare bunicuței sau Hansel și Gretel când n-au mai găsit cărarea presărată cu firimituri. Dacă e să fie, măcar să n-o mănânce lupul, mai bine s-o prindă vrăjitoarea aia, s-o ducă la casa de turtă dulce. Că o să o rezolve ea pe vrăjitoare și o să mănânce casa. Chiar că ar mânca niște turtă dulce! Dar padurile chinezești au lupi care mănâncă fetițe în rochițe? Ia să scoată telefonul să caute pe google fauna și flora pădurilor din Insula Macao. Și să-și dea și un check in: Catrinel is in the Macanian Woods. Să vadă câte like-uri primește.
Cum butona ea de zor, (nu pe Google, că până la urmă s-a luat cu Facebook-ul și a uitat de lupi), din negura pădurii apar niște flăcăiași chinezi. Do you speak English? le zice Catrinel plină de speranță. No! No! Good bye! Good bye! urlă puștanii. Ok! Ok! Good bye! Hong Kong? Taxi? Bus? îi roagă Catrinel. Adică în traducere liberă ar însemna: dacă vreți să good bye de aici, arătați-mi cărarea spre Hong Kong!
Băiețașii nu îi pot arăta, bariera lingvistică îi oprește așa că o conduc pe biata noastră eroină, cale de juma de ceas prin pădure, că se rătăcise Catrinel, nu glumă! Tot drumul, copiii au urlat: Good bye!!!! Good byeeee!!! Cum naiba să te simți bine venit? Sincer acum…
Călăuzită de vajnicii macanezi, Catrinel ajunge în cele din urmă la autobuz. Luminile mallurilor se vedeau în zare și reclame luminoase îi încălzeau sufletul. Civilizație! Tinerii băștinași i-au întins câteva bacnote continuând să urle Good byeeee good byeeeee! Catrinel dă să le explice că are bani, ăștia nimic! Îi îndesau banii în geantă urlând good byeee good byeee. Catrinel le arată portofelul și încearcă să le spună prin semne că are bani, doar că nu-și găsește cardul, motiv pentru care se și află aici. Ăștia nimic, domnule, ziceai că-s turci, nu alta. Good byeee good byeeee și îi băgau bani lui Catrinel prin buzunare ca la lăutari.
Până la urmă Catrinel a acceptat cadoul de bun rămas (așa a hotărât ea să-l considere), s-a suit în autobuz și dusă a fost!
Macanezii nu s-au mișcat de acolo până când nu s-a întors autobuzul gol și au primit confirmarea șoferului că insula este în siguranță. Catrinel a luat vaporul spre Hong Kong.