Căutare

Wednesday, February 22, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 9

Îmi place să scriu. Scriu de când eram mică pitică. Cred că prima dată am simţit nevoia să mă exprim în scris când aveam vreo 12 ani. Scriam poezii, am scris o poveste cu doi fraţi care, după ora de culcare, călătoreau pe tot globul cu ajutorul unei hărţi fermecate (aveam dor de ducă în picioare de mică, se pare), apoi m-am apucat să scriu un roman despre o fată Beatrice, care avea fel şi fel de aventuri cu prietenii ei (mai precis, făcea tot ce n-aveam eu voie). Am abandonat proiectul după ce părinţii mei mi-au spus să termin cu prostiile şi să pun mâna să învăţ, să mă fac om. 

Am continuat totuşi să scriu nişte poezii lacrimogene şi nişte texte siropoase cu mult prea multe metafore şi epitete pompoase, despre viaţă, stele, dragoste şi alte noţiuni despre care oricum n-aveam habar. În şcoala generală aveam chiar un mic biznis. Făceam compunerile colegilor mai puţin înzestraţi la limba şi literatura română şi primeam la schimb gumă de mestecat, sticksuri, biscuiţi şi pufuleţi. Meritam, pentru că scriam şi zece compuneri diferite având ca temă toamna sau mama sau oraşul meu. Nu era chiar aşa de simplu.

În liceu, am publicat câteva dintre capodoperele mele sentimentale în revista liceului, dar asta nu era aşa mare realizare. Era un liceu cu profil uman şi numai cine nu vroia, nu publica. În timpul facultăţii, o dată cu intrarea în câmpul muncii, mi-au fugit şi muzele pe pustii. Am mai avut totuşi câteva momente de glorie, cu operele mele târzii, scrise după absolvirea liceului, pe care sora mea mai mică şi le-a asumat şi le-a dat spre publicare la revista liceului. Au fost foarte lăudate şi sora mea mai mică a fost considerată deosebit de talentată.

Am început să scriu iar în 2010. Motivul? Să fac puțin mişto de sora mea mai mică. Mă tot acuza de insensibilitate şi răceală, vizavi de dragoste. Adică dacă nu plâng ca proasta şi nu mă exaltez toată când am un iubit, sau dacă nu mor cu zile când mă despart  de EL, este cât se poate de clar: sunt insensibilă și lipsită de suflet. Aşa că am scris un material foarte romatic şi suav şi i l-am trimis pe email. Peste zece minute, m-a sunat cu vocea tremurândă: 
Ea: Fată, ce frumos. Am citit de două ori şi am avut şi o lacrimă în colţul ochiului. Cine  a scris? 
Eu (topindu-mă de râs): Eu am scris, fată. 
Ea: Du-te fată, că n-aveai cum. Trebuie să ai suflet ca să scrii aşa.

Am continuat să scriu în acelaşi registru sentimental şi siropos. Scrierile au fost primite cu neîncredere, gen: "Cum, tu ai scris asta?" Sătulă de atâta scepticism şi oricum plictisită de miorlăiala aia, m-am apucat să scriu cum îmi place mie: rece, tăios, sarcastic, arogant. Mai bag şi câte o bucată sentimentală pe ici pe colo, ca să reamintesc cititorilor că am şi eu suflet, pe undeva, pe acolo, prin adâncuri.

Acum scriu ca să spun poveştile care cresc în mine. Sunt înconjurată de oameni cărora li se întâmplă lucruri neobişnuite. Sau poate par neobişnuite pentru că aşa le văd eu. Un prieten mi-a zis cândva că eu am o poveste pentru orice. Că orice îi povestesc pare inedit sau spectaculos. Nu ştiu cum stă treaba de fapt. Ştiu că îmi place să relatez întâmplări şi ştiu că le dau o notă de senzaţional pentru că hiperbolizez mult. Nu fac asta pentru că vreau ci pentru că aşa îmi iese mie povestea pe gură. Aşa mi-o amintesc eu şi recunosc, pe unde nu-mi amintesc, mai aduc eu completări personale. Unii poate zic că sunt mincinoasă. Eu zic că sunt povestitoare. 

P.S. Sora mea mai mică, deşi  siropoasă ca un ecler, n-a scris în viaţa ei un rând. Excepţie făcând un jurnal amoros de când avea vreo 16 ani. Demenţial jurnal. Eu l-am citit dar am jurat că nu dau din casă. Deh! Da' şi dacă mă supără...


La poveşti cu o maimuţică, în Gibraltar:)

No comments: