Căutare

Friday, June 15, 2012

Roma


Sunt atâtea feluri în care vizitez un oraș! Dacă stau mai mult, mă plimb agale și la întâmplare, mă uit la lucruri încet și fac popasuri lungi. Sar repede peste atracțiile turistice și încerc să mă infiltrez în viața lui cotidiană, să-i cunosc oamenii și să-i trăiesc emoțiile, în timp ce îmi construiesc propria poveste acolo. Mă străduiesc să aparțin orașului până la urmă, să las urme și, peste timp, străzi, cartiere, stații de metrou sau bănci din parcuri să-mi amintească de oameni, de zâmbete, de frânturi de clipe în care m-am simțit într-un fel anume.

Am mai multe repere emoționale pe lumea asta: o bordură pe Egnatia Street în Salonic, unde m-am oprit să plâng într-o noapte și de unde,  până la urmă am plecat veselă, pentru că am găsit 20 de euro pe caldarâm; o plajă în Akti Elias, de pe brațul Sithonia, unde am fost atât de îndrăgostită și fericită; o alee din portul Tanger, unde s-a sfârșit o prietenie; bulevardele din Atena pe care le-am străbătut înfricoșată, pe o motocicletă veche; stația de metrou Bathurst, unde a început viața mea la Toronto și intersecția Dufferin și Davenport, unde, un an mai târziu, s-a terminat viața mea la Toronto, atât de hollywoodian, cu săruturi, lacrimi, promisiuni și cu un taximetrist indian care aștepta calm și răbdător; Camden Town în Londra, cu un râu, un pod, un baiat și o plimbare în frig și ploaie; plaja de la castel, în Lloret de Mar, unde am gustat pentru prima dată voluptatea unor ore petrecute doar cu mine însămi.

Dacă stau puțin într-un oraș, îl cutreier în lung și în lat, îi respir aerul, îi caut trecutul și las prezentul să treacă pe lângă mine în viteză, fără să mă atingă. Sunt doar eu, o turistă curioasă și el, o relicvă plină de legende și fără povești contemporane. Și el este al meu, nu eu sunt a lui. Îl colind încet și nu intru în amănunte. Mă uit la el așa cum mă uit la o rochie într-o vitrină, fără s-o ating, fără s-o probez. Mă încarc cu mii de imagini ale lui, să le am pentru când zilele sunt triste, să mă pot întoarce acolo într-o clipă, doar închizând ochii.

Roma mi-a amintit de Atena, atât de mult iubită de mine. "Ce verde și însorită este", a fost primul meu gând, deși am ajuns aproape de înserat. Dar lumina este așa, cumva portocalie la Roma, caldă și veselă, ca o amantă care lâncezește senzual și te părăsește ezitând, copleșită de păreri de rău.

Mi-am început periplul roman pe Corso, cu o înghețată de ciocolată și mentă într-o mână și cu o hartă ponosită în cealaltă mână. Nu aveam nici un plan, doar să descopăr Roma, stradă cu stradă, să mă așez pe pietre și borduri acolo unde ochii mei simțeau că ar vrea să se uite mai mult și să mă întorc din drum dacă mi se face dor de vreun colt de stradă. De la primii pași în Piazza del Popolo, am știut că nu voi intra în nici un muzeu. Roma este atât de frumoasă toată, că este greu să te înduri s-o lași afară, așa fierbinte, luminoasă și fremătând de viață  și să intri într-o clădire rece și tristă, cu legende și fapte istorice înșirate didactic în vitrine.

Și nici nu este nevoie, pentru că Roma este plină de istorie și mit la fiecare pas, pe pământ, sub pământ, pe coline, sub coline, pe malurile râului și în adâncul pădurilor. Oriunde întorci capul, o piatră, o coloană, o arcadă, o statuie, o clădire, o fereastră îți poate spune o poveste, dacă ai ochi de privit și suflet de ascultat. 

Ce am învățat la Roma: să nu merg drept, să merg unde mă duc ochii, să privesc în jos, în sus, în fața mea și în spatele meu, aproape simultan. Aceeași stradă are o mie de fețe. Dacă privești drept înainte, poate să fie frumoasă, dacă privești în sus, ferestrele de poezie, cu tencuiala prăfuită și obloanele colorate, împodobite cu flori și verdeață luxuriantă, se joacă cu razele soarelui și îți fură inima. Peste un minut, dacă privești în urmă, te oprești și uimit, vrei să iei cu tine tabloul cu colțul acela ponosit de stradă și nu știi cum să-l imortalizezi mai bine: să-l privești cu ochii largi deschiși până îți dau lacrimile, să îi faci o mie de poze, sperând că una măcar va transmite o frântură din tot ce simți tu acum, să te așezi pe o bancă și să scrii pe o foaie de hârtie despre cum vezi tu bucata asta de stradă, despre cum te răscolește și despre cum ai vrea să te mai întorci aici măcar o dată, înainte să pleci, să vezi dacă lumina cade tot așa galbenă ca mierea printre leandrii și ficușii înfloriți.

Așa am văzut eu Roma. Am privit-o cu sufletul, de departe și am atins-o delicat, cu privirea. I-am sorbit din aer, nu și din viață. Nu am adus cu mine povești și de data asta, nici nu am lăsat vreun strop din mine acolo.

O parte dintre rândurile acestea le-am scris în ultima zi petrecută la Roma, pe treptele unei biserici vechi și aparent parasite, cu ochii rătăcind peste ruinele forului roman și cu Colosseum-ul veghindu-ne pe toți, de undeva din stânga mea, înafara câmpului meu vizual, dar atât de pregnant în prezență. Am stat acolo o vreme, eu, gândurile mele și ruinele bântuite de fantomele romanilor frumoși, războinici, cruzi, petrecăreți și aroganți și de pescărușii gălăgioși și efemeri.

Nu știu ce-i cu mine și cu vechiturile, cu ruinele, dar mereu sunt copleșită când sunt pe lângă ele.  Parcă îmi spun povești șoptite, nedeslușite, care mi se strecoară furiș în suflet, se adăpostesc în cotloane și dospesc acolo liniștite, șoapte ancestrale la care poate uneori tresar fără să știu.