Căutare

Monday, July 16, 2012

Love is my religion

The past few weeks all eyes have been on Tom Cruise and Katie Holmes. I usually don’t care much about celebrity divorces so I don’t follow them closely. But I consider this particular divorce interesting, because it brings into attention the case of how religion can destroy a family, if not handled carefully.

I am the kind of girl that believes in love and not in religion. I am spiritual but I am more into science than into bible. I have studied the major religions to see what they are all about, I have nothing against people practicing different religions and I would like people not having something against me practicing none. Probably Tom Cruise wanted Suri to be raised in his sci-fi religion and Katie Holmes did not agree, hence the divorce.

The beauty of Toronto it is its multiculturalism. All races and religions live together at all levels. It kind of makes me think of Babel in the Bible. I love how this city gives me full access to all kinds of minds and cultures. I thought the question of religion here is not a hot topic like it would be in my hometown somewhere in Eastern Europe, for example. But it is not exactly the case. Citeşte restul articolului aici.

Tuesday, July 10, 2012

Eu, Roma şi Catrinel. Şi Carlos.


Am zis să mă duc pe la Catrinel şi implicit pe la Roma. Nici nu ştiu cum să mă exprim, deoarece cercetătorii britanici încă încearcă să afle ce a fost mai întâi, Roma sau Catrinel. La un singur consens au reuşit să ajungă, totuşi, şi anume că această Catrinel va fi mult şi bine, dar biata Roma, cât să mai reziste şi ea, săraca? Nero, războaie, cutremure, recesiune, Berlusconi, Catrinel...prea mult pentru un biet oraş. Şi da, ştiu, această călătorie pare tentativă de sinucidere din partea mea, dar aşa îmi place mie, să trăiesc periculos, ce vă băgaţi?

Vizita la Catrinel a început frumos. Mi-a oferit cu generozitate trei umeraşe în dulapul ei şi asta este uimitor. Nu faptul că mi-a oferit cele trei umeraşe, ci faptul că le avea libere! Şi nici dulapul nu este aşa cum spune legenda, că dă pe afară. Nu, încă nu. Dar aşa sunt oamenii, răi, domne, n-am văzut aşa ceva, zici că garderoba lui Catrinel este subiect de interes internaţional, ai impresia că şi Casa Albă primeşte update-uri cu ce şi-a mai cumpărat Catrinel la ultimul shopping spree, dumnezeule!

Catrinel, o gazdă perfectă, mi-a zis să nu mă deranjez cu spălatul vaselor, că are un menajer latin. Aici, Catrinel a avut toată atenţia mea. Adică, ce femeie cosmopolitan şi nu numai, de pe lumea asta, nu are fantezii cu ajutorul latino american? Eu una, am. Recunosc. Menajerul lui Catrinel imediat a început să capete contur în mintea mea bolnavă. I-am pus şi nume. Am sperat că îl cheamă Carlos. Şi chiar aşa îl chema, mi-a confirmat Catrinel însăşi fantezia.Destinul îmi surâdea, totul începea foarte bine, ce mai!

A doua zi m-am trezit cu noaptea în cap, am strâns prin casă, că doar nu era să-l primesc pe Carlos în dezordine, să ne facem de râs, că suntem nişte femei câle, m-am pieptănat, m-am dat cu blush, mi-am repetat cele câteva cuvinte în spaniolă pe care le ştiu pe de rost (hola, mi amor, muerdeme la boca, papito rico, vuelveme loca, dame un beso porfavor) şi m-am pus pe aşteptat cu înfrigurare, de ziceai că nu am mai văzut latini în viaţa mea, nici măcar în poze. Carlos trebuia să vină pe la 10 dar de bună seamă Carlos este mexican, că s-a făcut ora 12 şi Carlos tot n-a venit. M-am întristat toată, mi-am şters blush-ul, am murdărit vreo cinci farfurii, aşa, drept pedeapsă că mi-a tras ţeapă,  na, să ai ce spăla, cabron, că oi fi tu mexican, dar şi eu sunt olteancă, ce dreacu, după care am decis să consider că dios ori nu vrea să mă ducă în ispită, ori vrea să păstreze constant numărul de latini din viaţa mea ori vrea să mă reorientez spre italieni, sânge din sângele meu adică. Din două, una. Pardon, din trei. Din tres. Whatever.

Şi cum căile lui dios sunt încurcate de regulă, am zis să nu-mi mai bat capul şi s-o iau la picior prin Roma, că mexicanii ăştia oricum sunt peste tot, zici că sunt chinezi, dacă e să fie, găsesc eu altul.  I-am lăsat totuşi un bilet lui Carlos, prin care îl rugam, într-un fel de spaniolă cred/sper, să nu ridice canapeaua că ne e lene şi greu s-o tragem la loc. Aaa, şi am scris cu un pix cu pastă roz, aşa, ca să vadă ce a pierdut. Puerco! 





Mai citeşte despre aventurile lui Catrinel aici, aici, aici şi aici. 

Monday, July 9, 2012

What's your number?


I have recently heard this urban legend about a girl in Toronto, that had over one hundred sex partners. Legend says no guy would settle down with her because of her sex history. Yet, nobody seem to say no to some action in the bedroom with her.
Either this girl actually exists or not, the story itself raises a number of questions. Is it ok for men to randomly pop the “What’s your number?” question when dating? Is it ok for us to give details about our intimate life to men we are dating? Is there an ideal number of partners that classifies us as good girls? Read the rest of this article here.

Saturday, July 7, 2012

Things men say in the name of sex

Humans need sex like they need air, yet they don’t have sex like they breath. In fact, men would, but women don’t let them. Since we are the gate keepers, we make the rules. We are complicated so we want them to desire us but not to be straightforward, we want them to beg, but not to humiliate themselves, we want them to be crazy in love, but not dump. Hence, all the crap men tell us, trying to make it to our bed, as quick as possible. Patience is overrated. Read the rest of the article here.

Wednesday, July 4, 2012

Scrisoare către Papă


Dragă Papă,


Săptămâna trecută căscam gura pe la Piazza del Popolo,  când mi-am dat seama că sunt foarte foarte aproape de granița cu Vaticanul. Așa că mi-a venit ideea să vizitez două țări într-o zi, ca atunci când m-am dus pe Costa del Sol, în Spania și într-o zi am fost în Gibraltar și în altă zi în Tanger, ceea ce este oricum mai mișto decât treaba cu Vaticanul, pentru că Maroc este pe alt continent așa că am putut să spun că în două zile am fost în trei țări și pe două continente, cu feribotul, bineînțeles, că doar nu-s Iisus, acest prim surfer al omenirii, să merg pe apă. Oricum, între noi fie vorba, mersul pe apă nici nu mai e așa mare șmecherie, recunoaște că i-a luat fața lui Iisus  Armostrong ăla, cu mersul pe Lună. Am încheiat paranteza.

Așa că în vreo douăzeci de minute de mers pe jos, am ajuns din centrul Romei în centrul Vaticanului, fără să se uite cineva la mine în pașaport sau să-mi cotrobăie prin geantă. Pe bune, aproape că am crezut că Vatican e o țară făcută la vrăjeală pe care ai inventat-o tu, ca să-ți faci de cap pe banii credincioșior, doamne iartă-mă.

Băi frate, dar ai polițiști. Ok, sunt chipeși și foarte prietenoși, chiar pozează frumos în camera când le zici: “Hey guys, say cheese”! Dar nu pricep, de ce ai nevoie de polițiști? Eu credeam că tu ai avut aprobare de la atotputernicul pentru treaba asta cu Vaticanul și mă gândesc că dacă te-a lăsat să-ți faci regat, te și protejează necondiționat. Sau polițiștii ăștia buni de reclame la chiloți Calvin Klein sunt uneltele Domnului? Dacă da, să știi că dumnezeu are gusturi bune la bărbați, deci ori e gay, ori e femeie, părerea mea.

Și să știi că eu chiar am vrut să intru în biserica aia a ta, a mare, jur că am vrut! Faza e că nu sunt genul de creștină care stă la coadă, în soare, ore întregi, ca să pupe oase sau să intre într-o biserică, cât ar fi ea de mare. Habar n-am dacă ai avut ocazia să ieși la plimbare prin Roma, dar știi câte biserici sunt acolo, în care poți să intri când vrei, să stai cât vrei, să te rogi de sfinți să te ajute cu una, cu alta, să îi dezbraci din priviri pe preoții catolici și virgini (vorba vine!), să îți dai check in pe Facebook ca să pari dusă la biserică etc. De fapt, dacă ar avea wi-fi gratuit, cred că ar veni mai multă lume la bisericile din Roma că mari sunt, răcoroase sunt, preoți drăguți și călugărițe simpatice au, ce să vrei mai mult într-o zi fierbinte de vară? Poate o bere, dar deja exagerez.

După care am zis să îți vizitez muzeul. Dar sincer, mă Papă, dă-o în puii mei de treabă! Cinșpe euro intrarea pe vremurile astea? Nu te mai saturi? Cred că ai strâns la bani că ai putea să salvezi economia mondială și șă finanțezi o colonizare pe Marte. Care e faza cu intrarea? Plătești commision lui dumnezeu sau vreo taxa de protecție? Înțeleg să plătim pentru femei, pentru droguri, pentru alcool, dar tu ne pui să plătim și ca să ne apropiem de dumnezeu? Cum dracu vine asta? Eu îți recomand să îți revizuiești strategia de marketing, dacă vrei să și credem că dumnezeu ne iubește pe toți. Că de exemplu, la Vatican eu am constatat pe pielea mea că dumnezeu îi iubește doar pe ăia care au minim cinșpe euro la ei.

Și dacă tot vorbim de bani, ia explică-mi și mie te rog, cum se face că tu ești miliardar, în timp ce sute de milioane de catolici mor de foame? Când ai fost în vizită de lucru în America latină (jură-te că n-ai făcut tu și niște plăjică pe Riviera Maya!) ai cheltuit niște milioane de euro, că tu nu călătorești așa, oricum, ai o armată de oameni după tine, zici că ești Madonna în turneu mondial când pleci o săptămână undeva. Și când zic Madonna, mă refer la cântăreața aia care nu mai e virgină de când era mică, nu la tipa care l-a născut pe personajul principal din best seller-ul tau, fată mare fiind. Și amărâții aia de mexicani, deși leșinați de foame, au zis să fie ospitalieri și să-ți facă altar de firmă, că te știu în fițe, că tu nu speli creierii la fraieri în orice condiții. Ai fi putut să fii băiat de treabă și să refuzi altarul ăla, să îi îndemni mai bine să bage curent electric și apă curentă de banii ăia, că poate nu știi, dar electricitatea și toaleta în casă nu sunt o normalitate pentru toți mexicanii. Dar mă rog, degeaba dezgropăm morții, fuse și duse. Și apropo de continentul american. Cum se face că în biblie, nici unul dintre scriitorii fantomă care au contribuit la această măreață operă, n-a zis nimic de dinozauri? Deci, cruda realitate este că oamenii sunt fascinați de dinozauri. Și eu zic că e mai bine să terminați cu propaganda aia cum că fosilele de dinozauri sunt plantate de doamne-doamne ca să ne testeze credința în cartea sfântă și să te faci că găsești din greșeală o evanghelie numai și numai despre dinozauri, printr-o peșteră  adâncă, că altfel eu prevăd că ești mâncat. Treaba ta…

Mai târziu așa, am cam sfeclit-o, că mi-a venit să fac pipi. Prin Roma, toaletele publice sunt cam răruțe așa că eu frecventam McDonald’s în astfel de momente. Și bineînțeles că tu nu ai McDonald’s la Vatican! Ar fi fost și culmea, că, la o adică, McDonald’s, această afacere mondială care face miliarde din vânzarea unor mizerii oamenilor, pentru tine este concurență, nu?  În sfârșit, până la urmă am dat de o toaletă publică care culmea, mai era și moca. Așa a zis doamna de la intrarea că pee is free. Holly shit! Să nu-mi spui că doar pipi era moca! De la tine mă aștept la orice, pe bune.

Să știi că am plecat foarte nedumerită de la Vatican. Faci multe chestii contradictorii, nu mai înțeleg nimic. Ești lacom ca un tiran, strângi ban pe ban, trăiești în lux dar nu dai nimic săracilor. Cheluiești de parcă ești Jay Z și Beyonce la un loc, mâine-poimâine te văd la MTV Cribs, doamne ferește. Ți s-a pus pe homosexualii ăia, zici că e păcat dacă se căsătoresc, pe preoții tăi nu-i lași să se însoare, să fută și ei o pizdă regulamentar, dar când molestează copii îi ierți, doar că îi muți în altă parohie, ceea ce tu zici că e pedeapsă, eu zic doar că le oferi prospături monștrilor ălora. Dar cine sunt eu să judec, nu? 

Și nu știu ce ți-a venit să admiți public că este viață în Univers. Culmea e că ai făcut-o chiar cu simț de răspundere, ai organizat ditamai conferința pe tema asta, la care a participat și astronomul șef al Vaticanului. Ei, și la faza asta iar m-ai pierdut. Pe noi ne bați la cap să credem că în cer e raiul, dar tu îți iei astronom personal. De ce? Nu crezi ce spui? E ok, nici noi nu credem ce spui. Dar nu cumva ție ți-e frică să nu dea extratereștrii buzna și să îți facă praf biznisul ăsta al tău? Nu cumva ai semnat contract cu NASA pe bani mulți, ca să te lase să spui cui te-o mai crede, că primul extraterestru care pune piciorul pe Terra e neam cu gizăs, astfel încât tu să faci o continuare la biblie și eventual un film la Hollywood? Pun pariu că faci anticameră pe la Oprah, să îi convingă pe oameni că așa e, că ai văzut că are mai multă trecere la prostime, decât ai tu. Deh, vremurile se schimbă. Știu că ai vrea tu să mai fie ca pe timpuri, când papa era sculă pe basculă și cine nu era de acord ardea pe rug. Să tot fi papa, în condițiile alea! Chiar îmi pare rău de tine, la faza asta. Dar sunt sigură că o să treci peste, cu ajutorul unui psiholog bun, că doar îți permiți, nu ești vreun sărăntoc să treci peste probleme cu post și rugăciune.

Of, Papă, Papă. Să știi că rândurile astea, ultimele, le scriu plină de rușine. Am avut niște gânduri mai erotice, pe parcursul vizitei la Vatican, în sensul că mi-am cam imaginat cum ar fi să i-o trag unui călugăr franciscan. Pe bune, recunoaște și tu, sunt foarte sexy, cum merg ei așa, desculți pe asfaltul fierbinte, cu sforile alea încinse la brâu, sălbatici și primitivi. Mereu mi-au plăcut bărbații care parcă doar ce-au ieșit din peșteră, și în ziua de azi, când nu mai am loc de hipsteri și metrosexuali la cosmetică, călugării ăștia sauvage sunt ca o gură de aer proaspăt la Roșia Montană peste vreo cinci ani, când vor fi terminat de forat canadienii. Și mă gândeam, cum ar fi să păcătuiesc cu un călugăr din ăsta și după aia să vin la tine sub balcon să fac mișto de tine. Dar iar exagerez, te rog, nu mă lua în seamă. Conform standardelor tale, oricum, o să ajung în iad în toate religiile. Și apropo de iad, până la urmă l-ai localizat? E sub pământ? Ai un departament de geologie care se ocupă de problema asta sau ții legătura cu ceilalți papi care au rezidență permanentă acolo?

No, hai că se făcu ora de rugăciune. Pentru tine, că eu mă duc la o bere. Numai bine, doamne ajută, te pup.
Lavinia Vanilia

P.S. Te gândești cum aș arde pe rug, nu-i așa? Păi cum să ard, măi băiete? În flăcări, ca Ana Lesko. Te-am prins! Vezi că și tu ai fantezii? Hai pa.

XOXO Lavinia Vanilia








Ce am mai făcut la Roma? Citeşte aici şi aici

Monday, July 2, 2012

Un post foarte personal


Ferenc Molnar spune că a devenit scriitor aşa cum o femeie devine prostituată: întâi a făcut-o pentru plăcerea lui, apoi pentru plăcerea prietenilor iar în cele din urmă a făcut-o pentru bani.

Pe blogul scriitorului american Matthew Ferrill, am povestit The Story of My Writing, la invitația lui. Din articol rezultă că eu scriu cam de pe la începutul şcolii generale. Şi am scris nu în sensul că am ținut jurnale, ci în sensul că mi-am făcut viața de poveste. Scrisul era refugiul meu. Nu am arătat niciodată nimănui ceea ce scriam. Nu scriam pentru audiență. Scriam pentru mine. Era o plăcere imensă, pe care nu o înţelegeam dar nici nu căutam s-o explic. Pur şi simplu o luam ca atare. La un moment dat m-am oprit, absolut din senin şi pauza a durat ceva vreme. Au trecut ani de zile până când m-am reapucat de scris, dintr-o simplă glumă. Şi uite aşa, din glumă în glumă, am redescoperit voluptatea de a scrie. Pentru că este o voluptate pentru mine. Am o satisfacție aproape sexuală când scriu, îmi eliberez mintea de demonii care mă hăituiesc, îmi pun ordine în suflet, îmi aliniez energiile.

Când mi-am făcut blog, nu știam ce e aia. Îmi doream mai mult o casă pentru scrierile mele, să le văd organizate pe categorii, să le recitesc, să le editez ori de câte ori mă răzgândeam. În primă fază, mi-am căutat vocea. Sunt citită şi am cunoştinţe de teorie literară, deci pot scrie pe orice temă îmi dai. Și asta poate fi înșelător. Așa că am scris variat, să văd cu ce stil rezonez mai bine, în care care stil mă simt cel mai confortabil, ca în nişte papuci pufoşi de casă. În paralel, am explorat beneficiile pe care le poate aduce un blog. Ce am învăţat? Păi...Am nevoie de audiență? Da! Am nevoie de orice fel de audienţă? Nu! Şi aşa am hotărât să nu-mi prostituez blogul pentru a-mi creşte numărul de vizitatori. De exemplu, particip la concursurile pentru bloggeri doar dacă pot scrie cum am eu chef şi dacă pot strecura reclama respectivă într-o poveste. Apoi, acesta nu va fi nicicând un blog de informare sau de opinie, nu voi discuta subiecte mondene, eurovizioane, campionate, sinucideri etc. Acest blog este şi va rămâne un blog de creaţie în mare parte iar uneori voi scrie posturi personale, despre lucruri care mi s-au întâmplat mie. Şi asta pentru că nu am aptitudini de formator de opinie. Nu pot relata cea mai simplă întâmplare fără s-o împopistrez cu detalii care poate nici nu există,  nu am abilitatea să nu amestec fantezia cu realitatea, pentru că eu sunt povestitor, nu sunt jurnalist.

Toate aceste decizii au dus la întrebarea următoare: am nevoie de critică? Multă vreme am crezut că da. Însă ulterior mi-am dat seama că am nevoie de critică avizată, nu de părerile unor indivizi care poate nu au mai citit o carte de ani de zile, asta în cel mai bun caz, pentru că există mulţi isteţi de internet care nu pot procesa complet un articol din Cancan, darămite să fi citit vreo carte. Și mai ales, mi-am dat seama că nu am nevoie de critică din partea unor indivizi care nu au nici o chemare artistică, în nici un domeniu. Așa că, atâta timp cât nu ai creat în viața ta ceva, nu te-ai trezit noaptea din somn, pentru că o frază vroia să iasă din creierul tău în rânduri înșirate pe hârtie, nu poți să-mi spui că este bun sau prost ceea ce scriu eu . Poți să-mi spui că îți place sau că nu-ți place. Atât. Și dacă nu-ți place, nu am cum să te ajut, pentru că eu nu-mi cenzurez  pornirile creative ca să mă aplauzi tu. 

Poți să citești mii de cărți, poți să înveți la școală să pui vorbe pe hârtie. Să înveți cum să construiești fraza, s-o faci frumoasă cu figuri de stil. Dar oricâte note de 10 ai fi luat la compunere în școala generală, asta nu te face scriitor. Este la fel ca orice altă artă. Poți să studiezi pictura ani de zile. Daca nu ai talent, nu vei ajunge pictor în veci.

Eu am un dar care este încă în formă brută. Acum caut căile să dezvolt darul acesta, să învăţ să-l controlez şi să-l modelez. Acum sunt în etapa în care conştientizez acest talent şi încerc să mă obişnuiesc cu el şi mă străduiesc să-l fructific. Exersez, mă joc, îmi testez limitele, să văd ce pot scriu, cum pot să scriu. Fac exerciții. Câteodată scriu dimineața când mă trezesc, alteori am perioade în care îmi impun să scriu zilnic un număr de cuvinte, despre orice. Am şi zile în care nu scriu absolut nimic. Rubrica pe care o am pe examiner.com , mă obligă la cel puţin un articol pe lună, pe temă dată. Şi astfel încerc să învăţ să nu îmi mai displacă să scriu forţat. Mai mult de jumătate din ce este pe blogul acesta, este scris în felul următor: fac ceva (gătesc sau dorm sau merg pe stradă) și mintea mea începe să lege idei, să facă fraze și eu am atunci impulsul de a întrerupe ceea ce fac și să scriu ce e în mintea mea. Și scriu repede, pentru că mintea mi-o ia mereu înaintea pixului sau a tastaturii și când termin, citesc. Citesc cu sufletul la gură, că în atâta grabă, nici nu am văzut ce am scris. Și la absolut toate posturile scrise în felul acesta, la sfârșit am corectat doar ortografia. Asta este insipraţie. Aşa că nu poate nimeni să vină să-mi spună că nişte rânduri scrise într-un moment de inspiraţie sunt bune sau proaste, pentru că sunt efectiv o răbufnire a minţii mele copleşită de întâmplări, amintiri, angoase, întrebări, idealuri, eşecuri şi alte lucruri care se întâmplă în orice creier de om în fiecare zi a vieţii lui. Poţi să critici forma, gramatica, ortografia dar nu ideea sau registrul. Nu pot şi nici nu vreau să-mi canalizez aceste momente de inspiraţie într-o anumită direcţie. Ce va ieşi trist, va rămâne trist, ce va ieşi vesel, va rămâne vesel. Sunt civilizată în societate, încerc să nu spun tot ce-mi trece prin cap, dar când scriu, am pretenţia să am libertatea scriu tot ce vreau fără ca un nimeni care nu ştie despre ce vorbeşte, să decreteze că este urât pentru că este trist. Poate neica nimeni acela, vrea să spună că nu-i PLACE, pentru că este trist. Poate că neica nimeni trece printr-o perioadă fericită şi nu poate empatiza cu tristeţea altora. Nu-i bai. În cazul acesta, caută bloguri cu bancuri şi nu te supăra pe mine că nu sunt fericită în acelaşi timp cu tine.

Nu îmi voi justifica niciodată scrisul. Deocamdată sunt în stadiul în care scriu pentru mine, din toate motivele explicate mai sus. Când voi scrie pentru bani, voi scrie pentru un anumit public, deci voi scrie în registrul agreeat de publicul respectiv. Am scris şi articole pentru amuzamentul prietenilor, dar nu voi face o etapă din scrisul pentru prieteni, aşa cum a făcut Ferenc Molnar, pentru că mi se pare o pierdere de vreme. Prefer să experimentez şi să îmi explorez această latură creativă cât pot de mult, în loc să primesc false aprecieri, care de fapt sunt felicitări pentru că i-am făcut să râdă, nu pentru că am scris ceva de calitate.

În concluzie, nu sunt bloggeriţă ci o viitoare scriitoare. Nu am nevoie de mii de hituri pe zi, de comentarii aprobatoare sau de critici neavizate. Atâta timp cât am câteva zeci de cititori care revin pe blogul meu frecvent, sunt o viitoare scriitoare fericită. Înseamnă că rândurile mele au ajuns la nişte inimi şi au trezit nişte sentimente. Şi ce îşi poate dori mai mult un om care scrie aşa cum îi dictează sufletul? 








Poate îţi mai plac: Ce mă enervează pe mine pe lumea asta, Scrisoare către Papa, Babel.