Căutare

Monday, July 2, 2012

Un post foarte personal


Ferenc Molnar spune că a devenit scriitor aşa cum o femeie devine prostituată: întâi a făcut-o pentru plăcerea lui, apoi pentru plăcerea prietenilor iar în cele din urmă a făcut-o pentru bani.

Pe blogul scriitorului american Matthew Ferrill, am povestit The Story of My Writing, la invitația lui. Din articol rezultă că eu scriu cam de pe la începutul şcolii generale. Şi am scris nu în sensul că am ținut jurnale, ci în sensul că mi-am făcut viața de poveste. Scrisul era refugiul meu. Nu am arătat niciodată nimănui ceea ce scriam. Nu scriam pentru audiență. Scriam pentru mine. Era o plăcere imensă, pe care nu o înţelegeam dar nici nu căutam s-o explic. Pur şi simplu o luam ca atare. La un moment dat m-am oprit, absolut din senin şi pauza a durat ceva vreme. Au trecut ani de zile până când m-am reapucat de scris, dintr-o simplă glumă. Şi uite aşa, din glumă în glumă, am redescoperit voluptatea de a scrie. Pentru că este o voluptate pentru mine. Am o satisfacție aproape sexuală când scriu, îmi eliberez mintea de demonii care mă hăituiesc, îmi pun ordine în suflet, îmi aliniez energiile.

Când mi-am făcut blog, nu știam ce e aia. Îmi doream mai mult o casă pentru scrierile mele, să le văd organizate pe categorii, să le recitesc, să le editez ori de câte ori mă răzgândeam. În primă fază, mi-am căutat vocea. Sunt citită şi am cunoştinţe de teorie literară, deci pot scrie pe orice temă îmi dai. Și asta poate fi înșelător. Așa că am scris variat, să văd cu ce stil rezonez mai bine, în care care stil mă simt cel mai confortabil, ca în nişte papuci pufoşi de casă. În paralel, am explorat beneficiile pe care le poate aduce un blog. Ce am învăţat? Păi...Am nevoie de audiență? Da! Am nevoie de orice fel de audienţă? Nu! Şi aşa am hotărât să nu-mi prostituez blogul pentru a-mi creşte numărul de vizitatori. De exemplu, particip la concursurile pentru bloggeri doar dacă pot scrie cum am eu chef şi dacă pot strecura reclama respectivă într-o poveste. Apoi, acesta nu va fi nicicând un blog de informare sau de opinie, nu voi discuta subiecte mondene, eurovizioane, campionate, sinucideri etc. Acest blog este şi va rămâne un blog de creaţie în mare parte iar uneori voi scrie posturi personale, despre lucruri care mi s-au întâmplat mie. Şi asta pentru că nu am aptitudini de formator de opinie. Nu pot relata cea mai simplă întâmplare fără s-o împopistrez cu detalii care poate nici nu există,  nu am abilitatea să nu amestec fantezia cu realitatea, pentru că eu sunt povestitor, nu sunt jurnalist.

Toate aceste decizii au dus la întrebarea următoare: am nevoie de critică? Multă vreme am crezut că da. Însă ulterior mi-am dat seama că am nevoie de critică avizată, nu de părerile unor indivizi care poate nu au mai citit o carte de ani de zile, asta în cel mai bun caz, pentru că există mulţi isteţi de internet care nu pot procesa complet un articol din Cancan, darămite să fi citit vreo carte. Și mai ales, mi-am dat seama că nu am nevoie de critică din partea unor indivizi care nu au nici o chemare artistică, în nici un domeniu. Așa că, atâta timp cât nu ai creat în viața ta ceva, nu te-ai trezit noaptea din somn, pentru că o frază vroia să iasă din creierul tău în rânduri înșirate pe hârtie, nu poți să-mi spui că este bun sau prost ceea ce scriu eu . Poți să-mi spui că îți place sau că nu-ți place. Atât. Și dacă nu-ți place, nu am cum să te ajut, pentru că eu nu-mi cenzurez  pornirile creative ca să mă aplauzi tu. 

Poți să citești mii de cărți, poți să înveți la școală să pui vorbe pe hârtie. Să înveți cum să construiești fraza, s-o faci frumoasă cu figuri de stil. Dar oricâte note de 10 ai fi luat la compunere în școala generală, asta nu te face scriitor. Este la fel ca orice altă artă. Poți să studiezi pictura ani de zile. Daca nu ai talent, nu vei ajunge pictor în veci.

Eu am un dar care este încă în formă brută. Acum caut căile să dezvolt darul acesta, să învăţ să-l controlez şi să-l modelez. Acum sunt în etapa în care conştientizez acest talent şi încerc să mă obişnuiesc cu el şi mă străduiesc să-l fructific. Exersez, mă joc, îmi testez limitele, să văd ce pot scriu, cum pot să scriu. Fac exerciții. Câteodată scriu dimineața când mă trezesc, alteori am perioade în care îmi impun să scriu zilnic un număr de cuvinte, despre orice. Am şi zile în care nu scriu absolut nimic. Rubrica pe care o am pe examiner.com , mă obligă la cel puţin un articol pe lună, pe temă dată. Şi astfel încerc să învăţ să nu îmi mai displacă să scriu forţat. Mai mult de jumătate din ce este pe blogul acesta, este scris în felul următor: fac ceva (gătesc sau dorm sau merg pe stradă) și mintea mea începe să lege idei, să facă fraze și eu am atunci impulsul de a întrerupe ceea ce fac și să scriu ce e în mintea mea. Și scriu repede, pentru că mintea mi-o ia mereu înaintea pixului sau a tastaturii și când termin, citesc. Citesc cu sufletul la gură, că în atâta grabă, nici nu am văzut ce am scris. Și la absolut toate posturile scrise în felul acesta, la sfârșit am corectat doar ortografia. Asta este insipraţie. Aşa că nu poate nimeni să vină să-mi spună că nişte rânduri scrise într-un moment de inspiraţie sunt bune sau proaste, pentru că sunt efectiv o răbufnire a minţii mele copleşită de întâmplări, amintiri, angoase, întrebări, idealuri, eşecuri şi alte lucruri care se întâmplă în orice creier de om în fiecare zi a vieţii lui. Poţi să critici forma, gramatica, ortografia dar nu ideea sau registrul. Nu pot şi nici nu vreau să-mi canalizez aceste momente de inspiraţie într-o anumită direcţie. Ce va ieşi trist, va rămâne trist, ce va ieşi vesel, va rămâne vesel. Sunt civilizată în societate, încerc să nu spun tot ce-mi trece prin cap, dar când scriu, am pretenţia să am libertatea scriu tot ce vreau fără ca un nimeni care nu ştie despre ce vorbeşte, să decreteze că este urât pentru că este trist. Poate neica nimeni acela, vrea să spună că nu-i PLACE, pentru că este trist. Poate că neica nimeni trece printr-o perioadă fericită şi nu poate empatiza cu tristeţea altora. Nu-i bai. În cazul acesta, caută bloguri cu bancuri şi nu te supăra pe mine că nu sunt fericită în acelaşi timp cu tine.

Nu îmi voi justifica niciodată scrisul. Deocamdată sunt în stadiul în care scriu pentru mine, din toate motivele explicate mai sus. Când voi scrie pentru bani, voi scrie pentru un anumit public, deci voi scrie în registrul agreeat de publicul respectiv. Am scris şi articole pentru amuzamentul prietenilor, dar nu voi face o etapă din scrisul pentru prieteni, aşa cum a făcut Ferenc Molnar, pentru că mi se pare o pierdere de vreme. Prefer să experimentez şi să îmi explorez această latură creativă cât pot de mult, în loc să primesc false aprecieri, care de fapt sunt felicitări pentru că i-am făcut să râdă, nu pentru că am scris ceva de calitate.

În concluzie, nu sunt bloggeriţă ci o viitoare scriitoare. Nu am nevoie de mii de hituri pe zi, de comentarii aprobatoare sau de critici neavizate. Atâta timp cât am câteva zeci de cititori care revin pe blogul meu frecvent, sunt o viitoare scriitoare fericită. Înseamnă că rândurile mele au ajuns la nişte inimi şi au trezit nişte sentimente. Şi ce îşi poate dori mai mult un om care scrie aşa cum îi dictează sufletul? 








Poate îţi mai plac: Ce mă enervează pe mine pe lumea asta, Scrisoare către Papa, Babel.