Căutare

Friday, October 26, 2012

România secolului 21 miroase a rahat de câine și a mici

În fiecare zi, mici chestii care mi se întâmplă în țara mea și în orașul meu,  îmi reamintesc de ce vreau să emigrez, să nu uit cumva, să încep să mă răzgândesc și să prind rădăcini pe aici.

De exemplu, haitele de câini sunt peste tot: la mine în cartier, în cartierele mai selecte decât al meu, în parcuri, în fața primariei, în fața prefecturii, în fața Teatrului Național și chiar am văzut un câine în universitate, la etajul doi, dormind la ușa unui decan. Prin urmare, o simplă deplasare din punctul A în punctul B sau o plimbare prin parc, se transformă în slalom printre rahați de câini. Pot să-mi zboare pe la cap OZN-uri cu extratereștrii care îmi fac cu mâna de la geam și mă strigă pe nume, că nu văd și nu aud nimic, eu merg cu capul în jos, concentrată maxim să nu calc în rahat. Când evit unul la milimetru, mă simt atât de triumfătoare, de zici că am gasit leacul la SIDA sau că mi-am terminat de achitat creditul ipotecar. Ca să nu mai zic de momentele când trebuie să nu mă pierd cu firea și să ies din mijlocul unei haite, întreagă dacă se poate, că trebuie să ajung la serviciu, sau acasa sau pe unde mă mai duc eu.  

Altă chestie care mă enervează zilnic este presa din România. Ziarele, revistele, televiziunile, abundă de știri cretine, lipsite de importanță dar tratate exhaustiv de oameni bolnavi psihic, personajele promovate de media sunt grotești și totuși devin modele pentru oamenii de rând, astfel că acest grotesc se extinde în viața de zi cu zi, țara umplându-se de băieți șmecheri, (care au ca unic țel în viață să aibă o mașină de lux, chiar dacă ei locuiesc în apartamente cu două camere, cu părinții) și de fete șmechere (ale căror idealuri mărețe sunt: să fie slabe, să fie bronzate, să le stea părul bine, și, după caz, să își pună silicoane). Iar eu mă simt de parcă asist la un freak show perpetuu, la un scăldat general într-o mocirlă cu miros de mici și cu zgomot de manele incorecte gramatical pe fundal, fără puterea de a face altceva decât s-o iau la fugă spre o lume în care raportul dintre grotesc și normal este echitabil. 

Și apropo de mici, am fost la Zilele Craiovei. Nu m-am dus de drag, m-am dus cu treabă. Nu mi-au plăcut niciodată aceste adunături orășenești, recunosc. Nu îmi place în mulțime, nu mă simt confortabil. Cred că am un început de agorafobie, sau ceva de genul, dar la câte boli psihice am (auto-diagnosticate, cu ajutorul lui Dr. Google) asta chiar nu mai contează. În fine, ideea e că am ajuns în centrul orașului si m-am simțit de parcă m-am teleportat într-un sat, în zilele de bâlci, acum câteva zeci de ani. Mici, bere, haine de blană, porumb fiert, cercei, clovni, alți mici, altă bere, turtă dulce,  fripturi sfârâind lângă prefectură, ciorapi de lână, niște băieți din Ecuador cu gablonțuri d-ale lor, vată pe băț, chiloți, izmene, mici, bere, miere de albine, popcorn, kurtos, suc de mere natural, covoare, alte haine de blană, alți cercei, Coca Cola și Fanta, flori de mină, icoane, mici, bere, mici, bere...Toate astea înșirate haotic, fără nici o logică, în corturi de toate culorile și mărimile, puse de unii unde au avut ei chef și de alții unde au mai avut loc. Adică, dacă ai o treabă urgentă pe Unirii, mergi ce mergi, te mai oprești să se mai uite ăia din fața ta la gablonțuri, să își mai ia un mic, când pornesc ei, purcezi și tu, și tot așa, dacă ai ghinion să te grăbești...well...ghinionul tău. 

Una peste alta, să mă duc la bâlci este o dorință de-a mea mai veche. Atât de veche, că am și uitat că o am. Când eram mică, invidiam toți copiii care își petreceau vacanțele de vară la țară și se duceau la bâlciuri. Eu, neavând bunici la țară, stăteam în fața blocului toată vara, imaginându-mi minunățiile vieții la sat: câinii care zburdau liberi pe ulițe, plimbările cu căruțele trase de cai, drumurile neasfaltate și colbuite, bâlciul colorat. Se pare că în Craiova secolului 21 am toate aceste lucuri după care tânjeam când eram mică: câini sunt peste tot, căruțe trase de cai mai sunt prin unele cartiere, străzi desfundate sunt, colb din belșug și iată că, în acest weekend, grație Primăriei Craiova avem și un mare bâlci. Mersi frumos, Primăria Craiova, dar chiar nu trebuia. 

Wednesday, October 17, 2012

Suzi și bărbatul visurilor ei


De când se ştie, Suzi îşi doreşte un bărbat adevărat. Un bărbat care să ştie ce vrea şi dacă se poate, să ştie ce vrea şi Suzi, că ei nu-i e prea clar. Să fie stăpân pe el şi să încerce să fie stăpân şi pe Suzi, eventual. N-o să reuşească, dar intenţia va conta şi va fi apreciată maxim de Suzi. Un bărbat atât de hotărât, încât hotărârea lui să o hotărască şi pe Suzi, instantaneu. Vrea un bărbat ca un zmeu. Mai ştiţi poveştile cu zmei de când eram noi mici, când arunca zmeul buzduganul, şi muierea îi aşternea masa şi apoi stătea drepţi până îi dădea zmeul permisiune de loc repaus? Ei, Suzi îşi dă seama că vrea prea mult, treburile cu aşternutul mesei şi statul drepţi în faţa bărbatului sunt de-a dreptul science-fiction, este evident pentru oricine a auzit vag de Suzi. Dar măcar să-i bată inima mai tare, când aude cheia în uşă, asta e o fantezie realizabilă, crede ea.  Şi dacă este posibil, să simtă c-o ia mama dracu dintr-o singură privire de-ale lui, atunci când vorbeşte mult şi prost, de exemplu.

Cineva i-a recomandat să caute la un penitenciar ce îşi doreşte ea. Dar la penitenciar sunt mai degrabă bărbaţi care cerşesc atenţie, prin faptele reprobabile comise, deci bărbaţi slabi, nu bărbaţi puternici, cum îi trebuie lui Suzi. Mă rog, părerea ei. Să ne înţelegem, ea are nevoie de un bărbat trecut prin viaţă, învăţat cu greul. Pe când, la penitenciar, pune-te masă, ridică-te masă. Unde este greul aici? O sa creadă că şi la Suzi acasă e la fel. Şi nu e chiar aşa. Chiar deloc. Şi mai ales, lui Suzi îi trebuie un bărbat gata traumatizat, ca să nu se mai simtă ea vinovată, că a mai defectat încă unul. Are deja suficienţi pe conştiinţă. Viaţa cu Suzi nu este uşoară, deci dacă vii la Suzi direct de la mămica din puf și ca să schimbi un bec trebuie să dai căutare pe google, să vezi cum se face, nu este bine pentru tine. Şi probabil nu va mai fi bine pentru tine prea curând, decât poate cu multă, multă terapie. Și post. Și rugăciune.

Aşa că a început să facă o listă. Penitenciarul, cum am zis, a ieşit din discuţie. Pînă la urmă s-a hotărât că nişte bărbaţi cum îi plac ei, ar putea fi unii care au făcut vreun război. Dar nu ca soldaţi, că aia au sigur sindrom post-traumatic, nu se încadrează, că doar are și ea propriile ei probleme psihice. Cetăţeni din ţări care au trecut prin război, ar fi un target potrivit pentru Suzi. Şi poate, cetăţeni care erau copii în perioada războiului. Copiii care n-au crescut jucându-se fără griji, ci au crescut prin adăposturi anti-bombardament, având grijă de fraţii mai mici, drămuind mâncarea şi apa cu vecinii şi rudele etc etc au şanse mai mari să devină adulţi puternici, stăpâni pe ei înşişi, crede Suzi.   

De exemplu, dacă Suzi ar vrea, să zicem,  un bărbat la vreo 40 de ani, care să fi avut cam între 10 şi 15 ani în timpul războiului, rezultă că îi trebuie un război pe la 1980 şi ceva. Caută repede pe internet şi evrika, război cu aproape 20.000 de victime în Liban, în 1982! Acesta e războiul  care îi trebuie ei. Libanezii sunt si chipeşi ei, de fel. Poate găseşte şi un musulman, că ăştia sunt mai stricţi, aşa. Un musulman are şanse mai mari s-o pună pe Suzi cu botul pe labe. Sau măcar să încerce. Cum am mai spus, Suzi apreciază din toată inima ei orice intenţie de dominare, cât de mică, venită din partea unui bărbat care face asta pentru că așa e el, și nu pentru că e inconștient.

Deci îi trebuie un libanez la vreo 40 de ani, care a copilărit în Beirut. Sau…stai, că mai e o variantă! Se pare că Israelul a declarat război Libanului, că avea o problemă cu palestinienii refugiaţi acolo, după ocuparea Palestinei. Da, la asta nu se gândise…Un refugiat…Ăştia trebuie să fie bărbaţi şi mai adevăraţi! Crescuţi prin tabere, mutându-se de colo, colo, nu este uşor. Adică, să luăm de exemplu, un băiat, de vreo 8-10 ani aşa. Ocupă israelienii Palestina, rămâne fără ţară. Să zicem că se refugiază în Liban. Stă liniştit o vreme, dar nu prea confortabil. Nu cred că e prea plăcut să trăieşti într-o tabără de refugiaţi. Trăieşti cu restricţii, în umilinţă, şi practic nu ai un loc pe care să-l numeşti „acasă”. Suzi nici nu-şi poate imagina cum e să nu ai ţara ta. Să vină cineva şi să îţi ia ia ţara, pur şi simplu. Ca şi cum ar intra cineva peste tine în casă şi te-ar da afară, spunându-ţi: „Pleacă, acum locuiesc eu aici.” Tu pleci, găseşti un prieten care să te găzduiască, aşa cum palestienienii au găsit Libanul, şi atunci, cel care te-a dat afară din casă se supără că ai găsit adăpost şi vine şi omoară gazda omenoasă.  Şi tu trebuie să pleci iar. Da, poate că un refugiat palestinian în Liban, în perioada războiului din 1982, este şi mai bărbat decât un libanez. Şi, antropologic vorbind,  nici palestinienii nu-s urâţi, dacă stă să se gândească bine….

Suzi este mulţumită de planul ei. Are toate coordonatele, acum este gata să înceapă căutarea. Şi dacă nici aşa nu găseşte, au mai fost şi genociduri pe lumea asta, cutremure, inundatii, catastrofe nucleare și altele. Undeva, pe  lumea asta, trebuie să fie un bărbat atât de obișnuit cu greul, încât Suzi să i se pară un mare premiu, un loz câștigător. Viaţa nu a fost nicicând uşoară pe planeta Pământ, iar ea este foarte deschisă la comunicarea interculturală, după cum vedeţi. Să îi urăm succes, zic…

Monday, October 15, 2012

Eu, birocraţia şi punătorii de ştampile - partea a treia (şi ultima!)

Update final la "Eu, birocrația și punătorii de ștampile" .  Partea a doua o puteți citi aici.

Așadar, rămăsese să mă duc a doua zi, între 10 şi 10:30 să mi se mai dea nu ştiu ce hârtie, cu care apoi să merg la departamentul de eliberări diplome. M-am dus peste câteva zile, am luat hârtia, care era de fapt originalul suplimentului de diplomă (a durat două minute, nu înţeleg de ce nu mi s-a putut da împreună cu restul hârţoagelor, dar mă rog...), apoi am urcat două etaje la altă cameră. I-am dat doamnei de acolo, cu nesfârşită emoţie, cartea de identitate, pozele şi suplimentul de diplomă. Doamna s-a uitat la toate cu atenţie apoi s-a oprit la poze, le-a întors pe toate părţile şi mi le-a dat înapoi:
- Nu sunt bune pozele.
- De ce? am întrebat eu cu disperarea naufragiatului care nu reușește să ajungă la mal cu dat dracu', oricât de mult ar înota.
- Este hârtia prea subţire.
- Cum adică este hârtia prea subţire? Este o glumă?
- Nu. Nu sunt bune pozele. Este hârtia prea subţire.Să zică şi colegele.

Şi pozele mele se plimbă din mână în mână, pentru confirmare,  la vreo trei colege care zâmbesc sarcastic şi dau din cap a negaţie, ceva de genul: "Eşti tâmpită? Astea-s poze?"

- Doamnă, am auzit că trimiteţi înapoi poze că au hârtia prea lucioasă şi nu aderă tuşul de la ştampilă. Dar că e hârtia prea subţire, nu am mai auzit. Nici nu înţeleg ce relevanţă are. Există standarde pentru dimensiunile pozei, însă nu şi pentru grosimea hârtiei pe care este tipărită poza, din câte știu eu...
- Domnişoară, v-am spus! Nu este hârtia bună! Au zis şi colegele!

Mda...Comitetul de certificare a dimensiunii corespunzătoare hârtiei fotografice, format ad-hoc din 3-4 secretare deranjate de la un joc de Solitaire probabil, a decis că e vai de pozele  mele.
- Asta înseamnă că trebuie să merg să fac alte poze şi să mă întorc?
- Da, cam asta înseamnă. Dar mâine, între 10 și 10:30, că în intervalul acesta primim actele. Dupa ora 1 eliberăm diplomele.

Şi aici mi-am ieşit din fire. Deja eram exasperată. Dacă mai auzeam încă o dată expresia "mâine, după nu știu ce oră", deveneam capabilă de genocid. Am lăsat tonul de pupat în fund secretare veşnic nervoase şi am spus foarte categoric:
- Doamnă, eu nu mă duc să fac alte poze. Le lipiţi pe diplomă aşa cum sunt, puneţi ştampila şi gata. Vin mâine după 1, SĂ RIDIC DIPLOMA. O zi bună!
-Cum vreţi, zice secretara. Sper să nu aveţi probleme...

Le-am trântit şi uşa, aşa, ca să nu mă uite prea uşor, şi am plecat.

Marţea trecută aveam de făcut nişte chestii pentru serviciu prin zonă, şi am zis să termin şi cu diploma mea buclucașă. Doar că la ieşirea din clădirea în care lucrez, am alunecat, am căzut şi am făcut entorsă. Mi-am petrecut dupa-amiaza la urgenţă şi zilele următoare în pat. Dar asta e altă poveste.

Azi, pe la 1, am plecat iar spre universitate. În faţa universităţii dau nas în nas cu un amic, care a terminat Medicina acum foarte mulţi ani, cam 10 am calculat noi, cât am stat de taină, după care s-a întors în ţara lui de baştină, în Arabia Saudită sau ceva de genul. Ei bine, se pare că a venit la Craiova să ia o hârtie de la facultate. Da, în era tehnologiilor avansate, când un robot ne transmite live fotografii de pe Marte şi vedem filme pe telefon, şi câte şi mai câte minuni de care eu nu am habar, că nu sunt prea tehnică de fel,  un om trebuie să vină PERSONAL din Arabia Saudită să ia o hârtie de la Universitatea din Craiova. Bine, el nu era supărat, chiar îi era dor de oraș, de vechii prieteni, așa că oricum se impunea o vizită mai devreme sau mai târziu. Dar așa, ca idee...

În fine, mai pe scurt, mi-am luat diploma, poza stă pe ea bine mersi, iar eu mi-am încheiat absolut orice legătură cu Universitatea din Craiova. Și ca o concluzie, dacă aveți diplome de ridicat de la universitatea din orașul meu (nu știu cum stă treaba în alte centre universitare), luați-vă cam trei zile de concediu, ca să puteți duce treaba la bun sfârșit. Dacă sunteți din altă localitate, aveți nevoie și de cazare. Eu am noroc că am un loc de muncă lejer, de unde mai pot pleca o oră, două, să-mi rezolv problemele personale stringente, și pe deasupra, mai este și foarte aproape de universitate. Altfel, la cât m-au plimbat, cred că aș fi avut nevoie de doze puternice de Xanax, ca  să îmi stăpânesc pornirile ucigașe. 



SFÂRȘIIIIIIIIIIIIIIT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!  :)))))





Thursday, October 4, 2012

Presa din România este senzațional și halucinant de proastă

Nu mai sunt consumatoare de presă românească de ceva vreme. Nu cumpăr ziare, reviste si mai nou, nici la TV nu mă mai uit. Am like-uri date pe Facebook la niste televiziuni si reviste românești și îmi mai apar în news feed niște articole aberante și stupide, toate senzaționale, șocante, halucinante etc. Nu înțeleg dacă indivizii care le scriu sunt proști de la natură, sau așa le cere patronul să scrie.

De exemplu, azi văd în news feed următorul titlu de la Realitatea TV: DEATALIUL MACABRU din fotografiile cu copii din secolul XIX. VEZI cum erau ținuți liniștitiți! Măi frate, am apăsat pe link cu mâinile tremurânde! Am crezut că o să văd copii bătuți în cuie pe scaune să stea potoliți și alta nu! Și citesc cu înfrigurare doar ca să aflu că mamele apăreau și ele în poze, acoperite cu diverse textile, ceea ce mi s-a părut chiar amuzant. Și zice mărețul jurnalist în final: "Părerile, scrie Ridiculouslyinteresting.com, sunt împărţite, fiind evident că în majoritatea fotografiilor copiii sunt în viaţă, dar tehnica, în care mama e parţial ascunsă, este una extrem de discutabilă şi, pe alocuri, macabră." Eu, iar speriată, de data asta pentru că mi se pare amuzant ceva ce toată lumea zice că e macabru, mă duc la articolul sursă, să citesc și în engleză povestea. Mă liniștesc brusc. Și autorului inițial al articolului i se pare amuzant, după cum reiese din următorul citat: "Seems children were just as squirmy then as they are today, because another amusing convention developed: photographs containing hidden mothers trying to keep their little ones still enough for a non-blurry picture.  These fantastic portraits of children (found via Retronaut) all contain their mother, disguised as chairs or camoflauged under decorative throws behind them."

Deci, eu ce să înțeleg? Că ziaristul nu este în stare să traducă un articol? Sau că e în stare să traducă, dar îl adaptează, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, pentru piața românească, veșnic dornică de senzații tari?

Apoi, mai există Violeta Popa. Nu știți cine este Violeta Popa? Violeta Popa a transformat TABU, o revistă decentă la apariția ei, într-un tabloid. Articolele ei sunt scrise în grabă, cu litere mâncate și subiectele sunt penibile, gen: ce bine arată Bianca Drăgușanu dacă mănâncă o roșie pe zi. Dau un exemplu de săptămâna asta. Tot în news feed-ul de pe Facebook, văd un link de la mai sus menționata revistă: Janet Jackson se MĂRITĂ cu un miliardar din Qatar! Acesta mai are trei soții! Menționez că diacriticele îmi aparțin pe alocuri. Violeta Popa le pune pe sărite. Mă rog. Asta nici nu este așa de important. Revenind la articol, îmi zic, după ce văd titlul: tulai doamne, se făcu Janet o sfioasă cu burka. Nu mă convinge articolul, totuși. Mă duc la google să mă lămurească el. Se pare că siteul lui National Enquirer is not available in my area, așa că recurg la www.celebdirtylaundry.com. Un fel de Cancan de-al lor, dar civilizat. Aici, autorul mai maleabil, zice că așa declară National Enquirer dar că el nu știe ce să zică: "the magazine declares she’s preparing for a $20 million wedding and to become one of Wissam’s four wives. I’m not sure if Wissam has any wives yet. I don’t think he does but Muslim men can have four although a very small percentage of them actually do take more than one." Se pare că adevărul îl deține doar National Enquirer, pe care eu nu-l pot accesa, și Violeta Popa, care abuzează de majuscule, epitete și semne de exclamare. Restul lumii rămâne sceptică și doar își pune întrebări, până iese Janet cu o declarație oficială.

Până una, alta, eu o să încep să dau dislike la ziarele și revistele românești. Îmi sfidează inteligența. Am ajuns să citesc presa străină și când au loc evenimente politice în România. La noi nu există nici un trust de presă imparțial. Sunt vânduți ori într-o parte, ori în cealaltă, astfel că eu, cetățeanul, nu pot obține o informație corectă, ca să îmi pot forma o opinie personală. Drept pentru care, cum se întâmplă una babană, citesc reacțiile din presa străină. Și mă simt mai informată.

Țin să specific că am scris acest articol din perspectiva cititorului inteligent, care se simte abuzat de atâta presă de proastă calitate. Nu sunt jurnalist și nici nu voi fi vreodată. Cel puțin nu în România. Îmi cer scuze dacă am jignit vreun ziarist, care este isteț de fel, dar scrie la comandă, să aibă și el pâine la sfârșitul lunii. Căci da, prostituția este de mai multe feluri. Și nici nu am apucat să zic de Yahoo News din România. Dar cred că o s-o fac curând, ca au niște articole așa de proaste, zici că sunt scrise de jurnaliștii de la Kudika. Sau cum și-or zice ei.


Tuesday, October 2, 2012

Eu, birocraţia şi punătorii de ştampile - partea a doua


Update la povestea "Eu, birocraţia şi punătorii de ştampile"

Epopeea mea suprarealistă ce are ca scop final ridicarea diplomei de master, continuă. Ieri a fost luni. Cu foaia de lichidare ştampilată şi semnată de nouă ori şi cu două poze, am ajuns la secretariatul facultăţii la ora 10, pentru că cele aferente ridicării diplomei, se depun între 10 şi 10:30. Cel puţin aşa scrie pe uşă. Dialog:
- Am adus foaia de lichidare şi pozele pentru ridicarea diplomei de master.
- După ora 12, şi oricum nu azi, că azi este deschiderea cursurilor universitare şi suntem foarte ocupate.
- Pe uşă scrie că se depun între 10 şi 10:30.
- Păi, domnişoară, între 10 şi 10:30 se depun actele de la dosar pe care le ridicaţi cu foaia de lichidare. 
- Şi actele astea unde sunt?
- Aici, la noi. 
- Păi şi nu mi le puteţi da acum, ca să le şi depun şi să îmi pot ridica diploma?
- Nu, pentru că se eliberează după ora 12. 

Şi mi s-a închis uşa în nas. Discuţia avea loc pe hol. A trebuit să bat la uşă, ca să mi se deschidă. Măcar ele se închid pe dinăuntru, îmi zic, în timp ce plec înapoi la serviciu cu coada între picioare.

Azi, pe la 13:30, cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului cu publicul, mă înfiinţez la secretariat.
- Bună ziua. Am adus foaia de lichidare şi pozele, pentru ridicarea diplomei de master.
- Luaţi-vă pozele şi aşteptaţi afară. O să vă dau actele de la dosar, dar după ce termin programul cu publicul. Apoi o să mergeţi la biroul de eliberări diplome. Dar nu mai puteţi azi. Mâine dimineaţă. 

Evident că mâine dimineaţă. Nici nu mă aşteptam să se poată azi. Şi slavă domnului că am venit aproape de închidere, că dacă veneam de la 12, stăteam acolo până la 2. Că se pare că eu nu sunt public. Sau problema mea e specială. Nu ştiu.

După vreo patruzeci de minute sunt chemată să semnez că mi-am ridicat actele de la dosarul de înscriere la master. Întreb:
- Şi diploma de unde o iau?
- Mâine dimineaţă, între 10 şi 10:30, veniţi cu actele astea pe care vi le-am dat, ca să vă mai dau o hârtie cu care mergeţi la biroul de eliberări diplome. 
- Nu mi-o puteţi da acum?
- Nu. Se dă între 10 şi 10:30.

Deci, sunt foarte aproape de deznodământ. Sper să fie mâine. Partea bună este că în cele patruzeci de minute de aşteptare, m-am dus şi mi-am luat diploma de modul. Şi nu mi s-a pierdut nici foaia matricolă. Deci am rezolvat o problemă. 


VA URMA :)))

Citiți continuarea aici.