Căutare

Wednesday, November 28, 2012

O confesiune sexy

Eu când am ajuns la Toronto am fost deosebit de fascinată de diversitatea culturală, mai ales de bărbații diverși cultural. Recunosc. Și cum am un master in comunicare interculturală, am zis că e cazul să îmi testez cunoștințele, să văd și eu ce am înțeles din doi ani de studii aprofundate!

La prima petrecere la care am fost, erau așa, vreo două sute de oameni din vreo treizeci de țări. Mă uitam la bărbații aia divers colorați, de parcă eram un copil în magazinul de boamboane, știam că am voie doar o bomboană și nu mă puteam hotărî de care. Și când am șezut eu la masă cu un indonezian, un venezuelean si un sri-lankez (cum naiba le zice la ăștia, că n-am găsit pe google?) și au decretat ei trei că eu sunt exotică, că de, româncele nu-s pe toate drumurile la Toronto, am hotărât că trebuie să exploatez această nouă trăsătură a mea, la care neam din neamul meu n-a visat. Adică, mă înțelegeți...din tata de la Plenița și mama de la Șimnic, am ieșit eu, exotica Lavinia. Nu râdeți, că așa e...au zis bărbații ăia cafenii din țările calde, adică experți în exotism, da? Nu vă băgați unde nu vă pricepeți, zic.

Am plecat acasă hotărâtă să mă organizez puțin. Mai precis, să-mi fac o listă de priorități. Adică de rase, ați înțeles voi. Am luat-o prin eliminare: ce n-am eu la Craiova? Am pe dracu la Craiova, numai olteni. Nu că ei n-ar fi buni dar parcă ziceau cercetătorii că dacă nu diversificăm ADN-ul, distrugem rasa. Cum nu îmi doresc să se stingă oltenii de pe fața pământului, mi-am pus capete de listă un asiatic și un sud american. Chiar mi se pare că o olteancă face o pereche bună cu un sud american. Avem sânge iute cu sânge caliente. Ce ar putea să meargă prost aici? Cu asiaticii nu știu cum iese combinația, am zis că văd eu. Rețineți, întreg demersul a fost planificat în pur scopuri antropologice și genetice.

Într-o zi cu caniculă (da, există și la Toronto, sunt vreo trei pe an și se declară stare de alertă de gradul 0 sau ceva de genul) mi-am găsit asiaticul. Măi, era frumos de pica, ptiu pe el, culmea, mai era și înalt și cică era și actor. Mi-a explicat că vine de la filmări, mi-a arătat și scenariul cu atâta aroganță, ziceai că avusese în fișa postului din ziua respectivă cel puțin o scenă de sex cu Angelina.

Din păcate, pentru el bineînțeles, nu m-am putut concentra prea tare la el în ziua aia. Era cald, mă înțelegeți. Și eram la un festival jamaican, unde erau, logic, mulți jamaicani. și aveam jamaicani la mai multe poziții de pe lista mea. Glumesc, normal. A, și aia cu căldura am băgat-o așa, să par meteo sensibilă, dar de fapt jamaicanii au fost motivul pentru care nu m-am putut concentra la asiatic. Ei erau mulți, el unul singur, știți și voi cum e.

La a doua întâlnire cu asiaticul avem următoarea conversație:
El: De unde ești?
Eu: Din România, ți-am mai spus!
El: Adică din ce oraș din România?
Eu: Ei, că dacă îți spun, tu știi!
El: Ia să vedem.
Eu: Du-te dragă, nu e faimos. E pe lângă București.
El: Cum se numește?
Eu: Of, doamne! Craiova se numește! Na! Ai auzit de el?
El: Vorbești serios? Fosta mea prietenă e din Craiova. Stătea pe lângă McDonald's. Nu știu care dintre ele, n-am fost.
Eu: Stai liniștit că n-avem decât unul.

Ce ziceți de asta? Eu mă credeam o pionieră într-ale amestecării genelor oltenești cu cele asiatice (e singura mea șansă ca să îmi iasă un copil bun la mate, m-am gândit eu mult) când colo, s-a mai găsit una înaintea mea. Nasol. Eu chiar aspiram la statuie. Un bust acolo, consideram că merit. Nu m-aș fi întins la ecvestră, chiar nu.

Mă rog, ca să nu vă mai țin în suspans, vă mărturisesc că da, m-am întâlnit ceva timp cu asiaticul dar nu, nu pot confirma sau infirma zvonurile cu privire la dimensiunile intime. Nu am ajuns până acolo, pentru că mă seca de energie cu actoria lui. Da, frate (vere am zice noi aici in Oltenia) ok, îți trăiești visul. Wow. Super. Sunt mișcată, chiar sunt. Mereu mi-a plăcut energia oamenilor care își trăiesc visul, vorbesc serios acum. Dar nu îmi arunca visul tău în ochi mereu: când mănânc, când beau bere, când te pup. Dă-l în mă-sa de vis, pe bune. Mai trăiește-l și în sinea ta, din când în când, că faci prea multă gălăgie.

Să vă dau numai un exemplu.Mă sună într-o zi:
-Ce faci?
-Bine. Îmi caut nişte cizme.
-Am venit din British Columbia, de la filmări. Am filmat cu Jason Priestly.
-Cine-i ala?
-Nu ştii cine e Jason???
-Dacă nu e Antonio Banderas, nu, nu ştiu.
-E Brandon! Din Beverly Hills!
-A, ok atunci...
-Ne vedem şi noi?
-Da, vino la magazinul ăsta, unde sunt eu. Plec în vreo zece minute. Ajungi până atunci?
-Da, sunt destul de aproape.

Peste zece minute am plecat, că eu chiar trebuia să-mi cumpăr nişte cizme, nu puteam să stau după fiţele de artist al mileniului ale asiaticului. Până să ajung la următorul magazin cu cizme am oprit puţin şi la un magazin de rochiţe. Sună asiaticul:

- Nu te găsesc.
- Păi depinde unde mă cauţi.
- Am ajuns la magazin.
- A, păi am plecat. Ai zis că ajungi în 10 minute. Acum o juma de oră. Doar nu era să stau după tine.
- Unde eşti?
- La magazinul de rochiţe.
- Nu te mişca de acolo!

Nu m-am mişcat că aveam multe rochiţe de probat. A ajuns arogantul, care m-a luat la trei păzeşte de urgenţă.

- Adică eu alerg după tine prin Toronto?
- Dragă, când vei mulţumi pentru Oscar, o să mă pot lăuda la lume că mă alergai prin Toronto şi nu mă lăsai să-mi cumpăr cizme!
- Acum ma iei la mişto? Puteam să fiu la o bere cu Jason acum. Dar am ales să-mi petrec ziua cu tine.
-Care Jason?
-Ţi-am mai spus! Brandon!
-A, păi zi aşa. Nu mi se pare aşa pierdere. Doar nu e Dylan!

Şi uite aşa, din fason în fason, asiaticul m-a pierdut. Îmi mai trimite mesaje din când în când că vine la Braşov, să mă întâlnesc cu el. Pe acolo nu mă fugărise.

Pe scurt si despre latino lover. Mi-am găsit un mexican. În vâltoarea amorului lui pentru mine, s-a apucat să înveţe despre România. A învăţat regiunile istorice (Ţonciu, mare vedetă naţională nu le ştie) şi s-a prins că eu sunt olteancă. A căutat despre olteni şi a concluzionat că oltenii sunt cam ca mexicanii, aşa. Deci nu au greşit băieţii ăia când m-au proclamat exotică, da? A zis şi mexicanul.

Încă o chestie, indiferent de naţie, eu le dau mămăligă. E un test. Nu le place mămăliga, sunt morţi pentru mine. Le-aş da şi sarmale, dar mi-e lene să fac. Mexicanul a învăţat să-şi facă singur mămăligă. O mănâncă cu brânză, cu smântână şi cu pâine. Nu mai comentaţi, e un fel exotic de a mânca mămăliga.






Monday, November 19, 2012

Despre cum fac eu din rahat bici

De fapt, habar nu am cum fac din rahat bici, pur și simplu fac și gata. Cu siguranță este o super putere de-a mea.

Dar să intrăm în amănunte, ca să înţelegeţi mai bine. Cum a început totul? Nu am absolut nici cea mai vagă idee, se pare că deși fac asta de foarte mult timp,  primele transformări alea rahatului în bici de către mine nu sunt consemnate și nu mi le mai amintesc nici măcar vag. S-au pierdut în negura istoriei mele personale. Dar pot spune cu precizie când am conștientizat că am această super putere și anume pe 4 noiembrie 2012. 

De fapt, totul a început pe 1 noiembrie 2012 când am demarat pe blogul în engleză un proiect deosebit de ambiţios, şi anume să ţin un jurnal. Nu orice fel de jurnal, ci un jurnal zilnic! Proiect herculian, ce mai! Nu, nu exagerez, cine mă cunoaşte, ştie că eu când fac ceva zilnic şi forţată, mor întâi încet și apoi din ce în ce mai repede, până când îmi vine ideea genială să abandonez chestiunea care mă omoară. Când m-am apucat de jurnal, am ştiut clar în ce mă bag, că doar nu-s tâmpită. Dar am zis că o să văd eu pe parcurs. Că tâmpită nu sunt, dar inconștientă, da. Și inconsecventă. 

Pe langă factorul plictiseală care va omorî acest proiect din fragedă pruncie, mai e și chestia că nici nu am ce scrie, adică, de unsprezece luni încoace, mie nu mi se întâmplă nimic. Am un serviciu plictisitor, ies rar şi locuiesc în Craiova. Ce naiba să scriu într-un jurnal zilnic? Deci proiect de mare anvergură, după cum vă spuneam mai devreme.

Am scris trei zile cu mare spor, despre nimic. Mă miram și eu ce talent am la bătut câmpii. Dar în prima duminică de după începerea jurnalului, adică pe 4 noiembrie 2012, când am povestit eu cum am stat în pat toată ziua în vreo 700 de cuvinte mi-am dat seama că da, frate, eu chiar fac din rahat bici. Nu e nici un talent la bătut câmpii, este pur și simplu super puterea de a face din rahat bici, înțelegeți?

Și cu gândul ăsta în minte, am luat-o eu la vale pe firul de păianjen al memoriei (ce mi-a mai plăcut cartea asta, mamă-mamă). Astfel, am privit retrospectiv și mi-am dat seama că într-adevăr, la mine orice flecuşteţ se metamorfozează în flecuștoi și nu orice fel de flecuștoi, ci unul de dimensiuni apocaliptice, cu aromă de asteroid fatal și sfârșit de lume.

Și vă dau și exemple, să nu ziceți că exagerez.  Să o luăm cu istoria recentă. După o despărţire, acum ceva timp, în loc să plâng și eu oleacă şi apoi să-mi desfăşor existenţa în continuare, că doar nu eram prima tipă abandonată (oricum l-am lăsat eu, dar mă rog) eu am plecat în lume să mă regăsesc. Puteam să plec o săptămână la Herculane, ca orice om,  dar pentru că eu fac din rahat bici, și despărțirea mea este mai interesantă decât orice altă despărțire din univers, am plecat cinci luni la Toronto. Acolo m-am regăsit eu bine mersi doar că în loc să mă întorc acasă, la ale mele, am mai stat juma de an, să îmi testez limitele și nu știu ce naiba am zis că mai fac eu pe acolo, chestiuni de substanță, de dezvoltare personală, să dai pe spate de cât de profundă pot să fiu și alta nu. De fapt, eu m-am tot regăsit pe la niște petreceri și am tot interacționat intercultural, în special cu băieți, dacă înțelegeți ce vreau să zic...Ideea e că toată aventura cu regăsirea/distracția/comunicarea interculturală a durat până la urmă un an de zile în total. Într-un final a trebuit să mă întorc totuși acasă, că vorba aia, pleci în lume,te regăsești dar te mai și întorci acasă până la urmă, nu? 

Dar cum doamne iartă-mă, să vin de la Toronto direct la Craiova, dacă mi se întampla vreun şoc cultural?  După o călătorie foarte complicată, de inițiere/regăsire nu te arunci din Toronto în Craiova, ca vaca în lucernă, o iei și tu încet, pe la Londra. Ceea ce am și făcut. Am oprit o săptămână la Londra, să mă obişnuiesc cu aerul de Europa, cu fusul orar, cu pirandele etc. Câini n-aveau ăia pe acolo, să mă obișnuiesc și cu ei. 

Acum, în paranteză fie spus, mi-e şi frică să-mi mai fac gagic, că cine ştie ce mă mai apucă după o eventuală despărţire. Poate îmi vine naiba să mă regăsesc în spaţiul cosmic. Mi-e și frică cu mine, sincer...

Și cum spuneam, m-am întors eu până la urmă din Canada regăsită and stuff, doar că nu mi-a mai plăcut aici. Ce mai, domne, un an la Toronto şi gata, am devenit canadiancă. Zici că mi-am băgat spiritul canadian în venă. Zilnic. Drept pentru care am făcut o depresie cu garnitură de insomnie care m-a ţinut până prin octombrie, aşa. În loc să tratez depresia cu alcool şi aventuri de-o noapte, ca orice femeie normală, eu am simţit că trebuie să mai călătoresc puţin. Puţin, vorba vine, că în decembrie voi fi la a patra călătorie în străinătate pe anul acesta, an de criză de altfel. Şi mai sunt şi bugetară. Nu mă întrebați cum a fost posibil, financiar vorbind, că nu am un răspuns viabil, în sensul că habar n-am. Pur și simplu am făcut din rahat bici. Din nou.

Numai că aceste călătorii nu mi-au vindecat depresia (nici nu aveau cum), aşa că m-am apucat să scriu o carte, în care să-mi vărs amarul și dilemele și angoasele și revelațiile. Care carte, probabil nu va ajunge New York Times Best seller (eu o scriu în engleză totuşi, pentru orice eventualitate) dar măcar îmi transform depresia  în proză. Nu pentru că depresia mea ar fi mai specială ca altora (nici măcar nu a fost aşa gravă) ci pentru că aşa sunt eu, fac din rahat bici, după cum vă spuneam. 

Ei, acum mă credeți că asta e super puterea mea? Cred că mi-o trec și în CV, pe bune...

Friday, November 2, 2012

Foarte mare rugăminte

Dragii mei cititori,

Lucrez la un studiu despre relatiile interculturale (relatii de prietenie si de dragoste). Am nevoie de ajutorul vostru! Dacă sunteţi emigranţi/expaţi/studenţi străini etc. şi aveţi 15 minute libere, vă rog frumos să raspundeţi  şi voi la întrebările din acest sondaj. Dacă voi nu aveţi timp, poate au prietenii voştri. V-aş fi foarte recunoscătoare dacă aţi da link-ul mai departe. Apreciez orice fel de feedback. Mă puteţi contacta la lavinika@gmail.com.

Vă mulţumesc din suflet!

Thursday, November 1, 2012

Hai pa, octombrie 2012 şi fuck you very much!

Pentru toată lumea, s-a terminat luna octombrie. Pentru mine, s-a terminat cea mai naşpa lună, din cel mai naşpa an din viaţa mea, până în prezent. 

Anul ăsta mi-a mers prost, în mare. Nu intru în detalii acum, poate cu altă ocazie. Dar luna octombrie a fost cireaşa de pe tort. La un moment dat, părea chiar bomboana de pe colivă, pe bune, dădea toate semnele că-mi va fi fatală. 

Am povestit deja cât a durat să îmi ridic diploma de master de la facultate. Apropo de asta, eram într-o zi la secretariatul Facultăţii de Litere, cu treburi de serviciu şi îmi zice secretara şefă, toată numai zâmbet:
- Dar cum te cheamă pe tine?
- Lavinia Cutărescu.
- Ai fost studentă la noi, nu? Că îmi eşti foaaaarteee cunoscută!
- Da, am fost studentă la Litere, dar cred că mai degrabă vă sunt cunoscută pentru că m-am tot plimbat pe aici vreo lună şi ceva, ca să îmi ridic o diplomă.
- Vaaaaaiiii, dar de ce a durat atâtata????

Vaaaaaaaaiii, dar eu de unde să ştiu, doamne iartă-mă, de ce a durat atâta????  Poate a durat atât de mult, că îmi tot spuneaţi tu sau colegele tale să vin mâine??? Nu ştiu, zic şi eu...Evident că nu am intrat în detalii. Am zâmbit, dând din umeri neştiutoare şi m-am gândit că poate s-ar fi mişcat mai cu talent acele secretare, dacă aş fi spus unde lucrez. Recunosc că mi-a trecut prin cap, dar mi-a fost aiurea să încerc să deschid porţile birocraţiei cu numele instituţiei la care sunt angajată pe un post total lipsit de importanţă. În fine, fuse şi se duse...

Tot în această lună neagră a vieţii mele, am terminat un credit, o chestie minunată, de altfel, în viaţa unui om în general şi a unui român bugetar, în special, dar pe care nici n-am apucat s-o savurez, din pricina altor probleme. Deci, am mers la bancă să îmi închei socotelile cu oamenii ăia. Fac eu vreo douăzeci de minute, aşa, până la bancă, spun eu ce vreau şi mă ia un domn în primire:
- Completaţi formularele astea, zice el şi îmi dă două hârtii.

Eu, cuminte, completez cu litere mari de tipar, urâte şi strâmbe (nu prea mai ştiu să scriu, de când cu calculatoarele astea, am probleme mari!) şi îi dau foile. Se uită peste ele şi îmi zice:

- E ok, veniţi mâine, să închidem contul.
- Păi nu se poate închide azi, dacă tot sunt aici?
- Nu. Azi aţi completat cererea de închidere a contului, mâine se închide contul. Aşa este procedura.

Aha. Deci contul ăsta se închide cu fast, cu audienţă, nu aşa, oricum, din taste, cum s-a şi deschis. Asta este, zic pa şi plec.

A doua zi fac pe dracu în patru şi mă plimb iar douăzeci de minute până la banca cu pricina. Intru, întreb de domnul de ieri, cică e prin bancă. Şed eu cuminte pe un scaun, trec cinci minute, trec zece, ce naiba face domnul ăsta prin bancă de nu mai vine? Întreb dacă nu mă poate ajuta altcineva. Ba daaaaa, zice alt domn. Păi şi acuma spui????? mă zrobşesc eu la el în gândul meu.

Recapitulez cu el ce doresc, ce am făcut până acum, el apasă taste, se uită contemplativ la monitor şi zice:
- E închis contul.

Uite mă, ca s-a închis şi în absenţa mea! Ce tare! Ok, dar de ce m-au mai chemat? vorbesc eu cu mine, în gândul meu.

- Trebuie să vă mai dăm o hârtie care zice că nu aveţi datorii la banca noastră. 
- Aha, păi dați-mi-o, atunci...

Atunci apare şi domnul de ieri. Care zice:

- Nu putem să vă dăm hârtia azi, că nu este directorul să semneze. Puteţi să treceţi mâine?
- Nu. Nu pot trece mâine, zic eu, deja dând pe dinafară de draci. Mi-aţi spus să trec azi, am trecut, acum vă rog să-mi daţi ce trebuie să-mi daţi, ca să nu vă mai reţin. Sau îmi puteţi trimite prin poştă.
- Nu este obligaţia noastră să vă trimitem prin poştă. Cineva din familia dumneavoastră nu poate trece mâine?

Dar chiar aşa. N-ar putea să vină soră-mea de la Londra să ridice hârtia? Sau bunică-mea de la cimitir? Sau bunică-mea ailaltă, de la ălălalt cimitir? Şi mai am şi cinci bunici, aferenţi celor două bunice, că una a îngropat doi bărbaţi şi una trei bărbaţi. Deci, şi ei sunt tot la nişte cimitire. Să îi chem? Că tot vine Halloween-ul, zic.

- Nu, toată familia mea este ocupată mâine. Dar eu sunt aici azi, chemată de dumneavoastră şi nu plec fară acel document. Bănuiesc că există cineva cu drept de semnătură, pentru aceste momente în care lipseşte directorul.

Da. Exista. Dar în alt birou şi cred că le era lene să se mişte. Şi cred că le era lene să facă şi hârtia aia. Că a durat ceva. Vreo juma de oră. Atât am aşteptat. Deși cred că m-au lăsat să aştept intenţionat, că am îndrăznit să ţin piept nesimţirii şi lipsei de respect pe care o au faţă de timpul clienţilor lor. 

Am făcut un efort de memorie şi mi-am amintit cum am luat acel credit,  acum şase ani. M-am dus la ei la bancă să văd ce produse au şi a doua zi au venit la mine la serviciu, cu cererea de credit. M-au ajutat s-o completez, au plecat înapoi la bancă şi peste două ore m-au sunat să mă anunţe că pot să merg să ridic banii. Deci, a durat mai puţin să îmi aprobe şi să îmi dea un credit, decât să închid contul, după ce achitasem ultima rată. 

Cam atât cu banca. Alte chestii care mi s-au întâmplat în luna octombrie: într-o dimineață m-am trezit cu dureri de coloană atroce şi complet imobilizată, când mi-a trecut durerea de coloană am căzut ca bleaga şi am făcut entorsă (mi-am petrecut juma de zi pe la urgenţă, alături de un puşcăriaş încătuşat, bătut bine, (probabil de colegii de celulă) şi păzit de mascaţi, dar m-au plimbat cu căruciorul cu rotile, which was cool şi doctorul arăta bine, which was hot, (oricum cred că l-am pierdut când i-am spus că am căzut...cum ai căzut? în timp ce mergeam...purtai tocuri??? aaa nu, nu purtam tocuri), apoi, câteva zile mai târziu, o colegă a dat să intre într-un birou când eu tocmai ieşeam, şi eu ţineam o cană cu apă fierbinte în mână, ea a dat cu uşa în cană şi apa s-a vărsat pe mâna mea, evident; câteva zile mai târziu am răcit şi m-a durut gâtul răăăuuuu, mi-a mai întârziat și menstruaţia (şi soră-mii la Londra, la fel, că noi avem ovarele aliniate cosmic or something), bineînțeles că m-a apucat şi o durere de măsea (măsea care nici măcar nu e cariată, dar whatever...), în altă zi un coleg a intrat în birou când eu ieşeam şi deci mi-am luat şi o uşă în cap, că la cap nu mă lovisem tot anul...

Şi ieri, când am fost să îmi fac radiografie la coloană, am avut următorul dialog suprarealist cu medicul/asistentul radiolog (dacă ştie cineva cum pot să deosebesc între ei medicii, asistenţii şi brancardierii, vă rog să mă luminaţi şi pe mine, că mi-ar fi de mare folos când plec la agăţat prin spitale):

- Nu pot să vă fac radiografie completă, zice medicul/asistentul.
- De ce? Văd că pe trimitere scrie RX COLOANA VERTEBRALA COMPLETA? întreb eu.
- Trebuie să scrie RX COLOANA VERTEBRALA COMPLETA plus cervicală, ca să fie completă.

Deci, WTF????

Ei, cam asa fu octombrie 2012, pentru mine. Mi s-au întâmplat şi nişte chestii mişto, dar pălesc în comparaţie cu şirul acesta de evenimente nefaste. Nici măcar nu am zis că era să fiu muşcată de câini de câteva ori, astea oricum sunt nimicuri ce fac parte din cotidianul vieţii în România, până la urmă...