Căutare

Monday, November 19, 2012

Despre cum fac eu din rahat bici

De fapt, habar nu am cum fac din rahat bici, pur și simplu fac și gata. Cu siguranță este o super putere de-a mea.

Dar să intrăm în amănunte, ca să înţelegeţi mai bine. Cum a început totul? Nu am absolut nici cea mai vagă idee, se pare că deși fac asta de foarte mult timp,  primele transformări alea rahatului în bici de către mine nu sunt consemnate și nu mi le mai amintesc nici măcar vag. S-au pierdut în negura istoriei mele personale. Dar pot spune cu precizie când am conștientizat că am această super putere și anume pe 4 noiembrie 2012. 

De fapt, totul a început pe 1 noiembrie 2012 când am demarat pe blogul în engleză un proiect deosebit de ambiţios, şi anume să ţin un jurnal. Nu orice fel de jurnal, ci un jurnal zilnic! Proiect herculian, ce mai! Nu, nu exagerez, cine mă cunoaşte, ştie că eu când fac ceva zilnic şi forţată, mor întâi încet și apoi din ce în ce mai repede, până când îmi vine ideea genială să abandonez chestiunea care mă omoară. Când m-am apucat de jurnal, am ştiut clar în ce mă bag, că doar nu-s tâmpită. Dar am zis că o să văd eu pe parcurs. Că tâmpită nu sunt, dar inconștientă, da. Și inconsecventă. 

Pe langă factorul plictiseală care va omorî acest proiect din fragedă pruncie, mai e și chestia că nici nu am ce scrie, adică, de unsprezece luni încoace, mie nu mi se întâmplă nimic. Am un serviciu plictisitor, ies rar şi locuiesc în Craiova. Ce naiba să scriu într-un jurnal zilnic? Deci proiect de mare anvergură, după cum vă spuneam mai devreme.

Am scris trei zile cu mare spor, despre nimic. Mă miram și eu ce talent am la bătut câmpii. Dar în prima duminică de după începerea jurnalului, adică pe 4 noiembrie 2012, când am povestit eu cum am stat în pat toată ziua în vreo 700 de cuvinte mi-am dat seama că da, frate, eu chiar fac din rahat bici. Nu e nici un talent la bătut câmpii, este pur și simplu super puterea de a face din rahat bici, înțelegeți?

Și cu gândul ăsta în minte, am luat-o eu la vale pe firul de păianjen al memoriei (ce mi-a mai plăcut cartea asta, mamă-mamă). Astfel, am privit retrospectiv și mi-am dat seama că într-adevăr, la mine orice flecuşteţ se metamorfozează în flecuștoi și nu orice fel de flecuștoi, ci unul de dimensiuni apocaliptice, cu aromă de asteroid fatal și sfârșit de lume.

Și vă dau și exemple, să nu ziceți că exagerez.  Să o luăm cu istoria recentă. După o despărţire, acum ceva timp, în loc să plâng și eu oleacă şi apoi să-mi desfăşor existenţa în continuare, că doar nu eram prima tipă abandonată (oricum l-am lăsat eu, dar mă rog) eu am plecat în lume să mă regăsesc. Puteam să plec o săptămână la Herculane, ca orice om,  dar pentru că eu fac din rahat bici, și despărțirea mea este mai interesantă decât orice altă despărțire din univers, am plecat cinci luni la Toronto. Acolo m-am regăsit eu bine mersi doar că în loc să mă întorc acasă, la ale mele, am mai stat juma de an, să îmi testez limitele și nu știu ce naiba am zis că mai fac eu pe acolo, chestiuni de substanță, de dezvoltare personală, să dai pe spate de cât de profundă pot să fiu și alta nu. De fapt, eu m-am tot regăsit pe la niște petreceri și am tot interacționat intercultural, în special cu băieți, dacă înțelegeți ce vreau să zic...Ideea e că toată aventura cu regăsirea/distracția/comunicarea interculturală a durat până la urmă un an de zile în total. Într-un final a trebuit să mă întorc totuși acasă, că vorba aia, pleci în lume,te regăsești dar te mai și întorci acasă până la urmă, nu? 

Dar cum doamne iartă-mă, să vin de la Toronto direct la Craiova, dacă mi se întampla vreun şoc cultural?  După o călătorie foarte complicată, de inițiere/regăsire nu te arunci din Toronto în Craiova, ca vaca în lucernă, o iei și tu încet, pe la Londra. Ceea ce am și făcut. Am oprit o săptămână la Londra, să mă obişnuiesc cu aerul de Europa, cu fusul orar, cu pirandele etc. Câini n-aveau ăia pe acolo, să mă obișnuiesc și cu ei. 

Acum, în paranteză fie spus, mi-e şi frică să-mi mai fac gagic, că cine ştie ce mă mai apucă după o eventuală despărţire. Poate îmi vine naiba să mă regăsesc în spaţiul cosmic. Mi-e și frică cu mine, sincer...

Și cum spuneam, m-am întors eu până la urmă din Canada regăsită and stuff, doar că nu mi-a mai plăcut aici. Ce mai, domne, un an la Toronto şi gata, am devenit canadiancă. Zici că mi-am băgat spiritul canadian în venă. Zilnic. Drept pentru care am făcut o depresie cu garnitură de insomnie care m-a ţinut până prin octombrie, aşa. În loc să tratez depresia cu alcool şi aventuri de-o noapte, ca orice femeie normală, eu am simţit că trebuie să mai călătoresc puţin. Puţin, vorba vine, că în decembrie voi fi la a patra călătorie în străinătate pe anul acesta, an de criză de altfel. Şi mai sunt şi bugetară. Nu mă întrebați cum a fost posibil, financiar vorbind, că nu am un răspuns viabil, în sensul că habar n-am. Pur și simplu am făcut din rahat bici. Din nou.

Numai că aceste călătorii nu mi-au vindecat depresia (nici nu aveau cum), aşa că m-am apucat să scriu o carte, în care să-mi vărs amarul și dilemele și angoasele și revelațiile. Care carte, probabil nu va ajunge New York Times Best seller (eu o scriu în engleză totuşi, pentru orice eventualitate) dar măcar îmi transform depresia  în proză. Nu pentru că depresia mea ar fi mai specială ca altora (nici măcar nu a fost aşa gravă) ci pentru că aşa sunt eu, fac din rahat bici, după cum vă spuneam. 

Ei, acum mă credeți că asta e super puterea mea? Cred că mi-o trec și în CV, pe bune...