Căutare

Tuesday, January 29, 2013

Răspund cititorului


Ieri am primit un comentariu mai complex. Mă apucasem să-i răspund omului, dar am abandonat și am zis să fac un post din mesajul acesta, că se pare că Un post foarte personal, pe care l-am scris acum o vreme, tocmai ca să filtrez cititorii, nu prea mai este citit si se pare că se impune un reminder.


Cum e ditamai comentariul, n-o să-l copiez pe tot aici, mă voi limita la punctele esențiale, în ordinea importanței lor pentru mine, bineînțeles, că doar e blogul meu și fac ce vreau pe el.

"And last for now, cred sincer ca risti sa-ti pierzi din publicul care altfel te-ar aprecia prin faptul ca te atingi de un alt tabu, si mai universal de data asta, si anume Dumnezeu! ;) Sigur, poti fi cea mai ateista fiinta de pe planeta si s-o declari sus si tare, insa scriind "dumnezeu" iti atragi inutil o multime de antipatii. Si Beatles-ii s-au crezut la un moment dat (si au declarat ca sunt) mai celebri decat Isus in SUA si a doua zi milioane de discuri de ale lor au fost arse de americani in piete etc. In plus, chiar si in engleza refuzi majuscula, cazand fara sa vrei in greseala gramaticala si confuzie: dupa cum stii, god=zeu, God=Dumnezeu."


Măi, ziceți repede care vă supărați pe mine că scriu dumnezeu cu d mic, ca să mă supăr și eu pe voi că scrieți Dumnezeu cu d mare. Să ne certăm pe ortografie, zic, să ne antipatizăm reciproc din cauza majusculelor și minusculelor! Să le lăsăm dracului de inteligență, umor și talent la scris, ce contează toate astea când scrii dumnezu cu d mic? Să scriem mii de posturi de mii de caractere care să cuprindă un singur cuvânt: DUMNEZEU! Să vezi cum sar audiențele în aer! Căci ce mai contează conținutul, ce e mai presus de DUMNEZEU? Șă-l bolduim și să-l subliniem, că d-aia suntem neam de ortodocși, în puii mei. 


Fără mișto acum, să vă explic cum stă treaba. Eu nu cred în dumnezeul ăsta pe care îl scoate religia la înaintare. Cred într-o mulțime de lucuri: în mine, în destin, in viețile anterioare, în energii, în NASA, în știință, în extratereștrii etc. Spiritualitatea mea e proprie și personală, e treaba mea și doar a mea. Și dacă mă înșel, e pe răspunderea mea. Eu o să ard în focurile ghenei, în timp ce voi, prea credincioșii, o să îmi strigați din rai: vezi fată? I told you so. Deci, ce nu vă convine?


Înțeleg perfect că unii oameni sunt credincioși, credința reprezintă un refugiu și este dreptul fiecăruia să-și caute refugiul și răspunsurile unde crede de cuviință. Dar doresc să fiu lăsată să fac la fel. Eu mai cred în toleranță și ciudat, deși credința se presupune că te face mai bun, am observat că oamenii cu cât devin mai credincioși, cu atât devin mai lipsiți de toleranță. Fiecare individ de pe această planetă are dreptul să aibă ce prieten imaginar dorește sau să nu aibă nici un fel de prieten imaginar. Atâta timp cât credința oamenilor nu mă jIgnește în nici un fel, nu înțeleg de ce lipsa mea de credință e ofensatoare pentru cineva. 


Frumos ar fi, dragă comentatorule, să mă întrebi de ce scriu god în loc de God, dar probabil e mai simplu să crezi că nu știu care e diferența între God și god. Și deși tu ai decis că-s proastă și habar n-am, zic totuși să-ți explic și punctul meu de vedere, care oricum nu cred ca are importanță din moment ce tu ai hotărât deja că-s confuză. Totusi, ortografia e intentionata. Am cititori de toate religiile si credintele si de aceea scriu god cu litera mica, sa isi poata regasi oricine zeul in formularea mea. Ti-am zis, sunt o atee toleranta, respect credintele tuturor. Nu te-ai fi așteptat la asta, nu? Știu, așa e când nu încerci să te uiți la lucruri din perspective diferite, pierzi esențialul. Nasol.


Uite, că trăii să fiu asemuită și cu The Beatles. Sunt dată dracu, chiar. Sunt asemuită cu patru inși deodată! Bravo mie, vere! Acum o să urc un minut pe culmile gloriei și o să uit că tata e de la Plenița. Pauză până termin cu gloria. Imediat. Wait for it...Wait for it...Așa, gata. Coborând acum de pe culmile gloriei mele de un minut înapoi în blogosfera românească, țin să te anunț, dragă comentatorule,  că dând acest exemplu, ți-ai aruncat singur argumentul în aer. Le-a scăzut cumva Beatles-ilor din notorietate pentru că au luat numele domnului în deșert? Și ce dacă au ars niște bătuți în cap discurile? Erau discuri cumpărate, deci trupa și-a scos banul oricum. Și cred că a mai făcut niște bani în plus, că sigur torționarii aia, după ce le-a trecut febra religioasă, și-au cumpărat iar albumele, că doar nu erau să nu mai asculte The Beatles. Și pe bune acum, băieții chiar aveau dreptate. The Beatles aScultă oameni de toate religiile și o parte dintre non religioșii. De Iisus abia dacă ascultă o parte dintre creștini. 


Ideea e că toleranța se învață în fiecare zi a vieții noastre și ne deschide mințile spre lucuri noi. Nu ne naștem toleranți, devenim toleranți. Toleranța este un semn al evoluției. Ei bine, eu acestor cititori mă adresez. Oamenilor care înțeleg că religia, culoarea sau orientarea sexuală nu reprezintă unități de măsură pentru calitatea umană. Eu îi evaluez pe oamenii din jurul meu în funcție de gradul de inteligență, în funcție de moralitatea lor, de generozitatea și respectul arătat semenilor, în funcție de cât de des spun cuvinte simple, dar rare, cum este "mulțumesc", de exemplu, nu în funcție de zeul în care cred, de culoarea pe care au sau de felul în care fac sex.

Cu alte cuvinte, dacă vreți ortodoxim și smerenie, ați greșit site-ul. BOR are alt domeniu. Nu știu care. Și, să știți, că cititorii pierduți pentru că scriu dumnezeu cu d, nu sunt pierderi. Sunt doar balast înlăturat cu bună știință. Ateismul meu reprezintă o modalitate de filtrare a cititorilor. Am nevoie doar de cititori inteligenți și cu simțul umorului. Genul acesta de cititori nu consideră o ofensă personală ateismul meu. Că d-aia sunt inteligenți. Și pe bune acuma, mi se pare aroganță să ia un muritor de rând, plătitor de taxe și impozite ca și mine, ateismul meu drept insultă personală. Cine se crede? Dumnezeu? (acum am scris cu literă mare că e la început de propoziție) Să se oftice dumnezeu însuși, dacă nu-i convine, să vină să se ia el cu mine în gură, dacă are vreo problemă. Dar văd că n-are.


Ei, și acum că l-am provocat pe dumnezeu la duel și mi-am pus în cap toți habotnicii, să trecem mai departe.

Mai zice cititorul după cum urmează: 

"Spui ca nu scrii pentru trafic. Iar gresesti, sau mai degraba te minti singura. Esti fireste prea isteata sa te astepti sa-ti citeasca scrierile jde mii de indivizi zilnic, insa cu siguranta te simti bine cand primesti multe reactii de la tot felul de anonimi care consoneaza cu tine, iti acorda atentie. Cine oare nu simte la fel? Chiar si eu am visat la asta cand am inceput sa scriu pe blogurile mele, dar m-am cumintit curand. Mi-am propus sa scriu numai lucruri care mi s-au parut cu adevarat rare, deosebite, surprinzatoare etc., iar traficul de mult timp a devenit irelevant. Scriu doar pentru mine, ca sa-mi amintesc, poate, peste ani ce lucruri m-au impresionat candva."


Ce a vrut să spună cititorul, autor de comentariu, deosebit de omniscient? Păi a vrut să spună că eu habar n-am din ce motiv scriu, el știe mai bine, și dacă îl contrazic, înseamnă că mint. De ce? Pentru că el însuși a trecut prin asta și dacă el așa a făcut și așa a simțit, așa face și așa simte toată lumea. Lumea care nu face și nu simte ca el, habar n-are ce face sau minte. Logic, nu? Raportarea întregului univers la propria persoană mi se pare sublimă.


Mi-e și lene să mai explic. Dar hai, treacă de la mine. Atenție, explicația e pentru restul cititorilor, domnul comentator are deja o explicație proprie în ce privește actul meu creativ, deci părerea mea e inutilă, dumnealui știe mult mai bine decât mine ce fac. 


Așadar, eu scriu de când am învățat să scriu. A fost o nevoie personală, m-a ajutat să îmi creez un univers alternativ (am avut o copilărie nefericită), a fost un mijloc de auto apărare inițiat de creierul meu pentru a contracara neplăcerile venite din exterior. De foarte puține ori am arătat cuiva ce scriam, și ce arătam erau niște poezii neutre și foarte impersonale, scrise pentru revistele școlilor prin care am trecut. Apoi, câțiva ani nu am mai scris, după care m-am reapucat din nou, dintr-o glumă, ca să fac mișto de soră-mea, mai precis. Mi-a plăcut, am scris mai multe chestii și le-am pus la notes, pe facebook, să văd impactul. Am fost uimită să văd că lumea reacționează la ce scriu eu, pentru că eu nu văzusem nicicând scrisul ca pe ceva ce putea fi împărtășit și cu alții. Știam că sunt talentată, mereu am făcut cele mai frumoase compuneri din clasă și la orice oră puteam să scriu pe orice temă, în orice stil. Dar am crezut că ăsta-i rezultatul miilor de ore de lectură, că e un talent dobândit, nu nativ. 


Blog mi-am făcut pentru că îmi doream un spațiu unde să îmi pot exploata creativitatea recent (re)descoperită. Am reînceput să scriu ca pe vremuri și a fost un sentiment frumos, parcă îmi regăsisem un prieten vechi. Nu știam ce se poate face cu un blog, nu am avut și nu am aspirații de bloggeriță. Nu mă interesează să fac bani din blog, mă interesează să scriu și să fiu autor publicat. Chiar și audiența acestui blog a crescut fără ca eu să fac ceva concret în acest sens. Mai precis, Chinezu a recomandat trei articole de-ale mele pe blogul lui și Tomata cu Scufiță a recomandat un articol de-ale mele pe pagina ei de Facebook. Cum au ajuns acești bloggeri grei să citească ceva scris de mine, habar n-am. Eu de Chinezu auzisem, dar foarte rar îl citeam, de comentat nici atât, iar pe Tomată o citeam și o citesc cu religiozitate (na!) dar nu eram și nici nu sunt o comentatoare ferventă, să zici  că i-am adus, prin comentarii asidue, existența mea în atenție.

Acum, sunt iar ca pe vremuri, scriu zilnic pe agende, caiete, carnețele, hârtiuțe și mă simt foarte bine. Am trăit și trăiesc efervescent, colecționez în sufler povești și amintiri și uneori, unele dintre ele vor afară. Simt că îmi explodează creierul dacă nu pun o poveste pe hârtie, atunci când vrea ea. Deci, în primul rând scriu pentru mine, e o nevoie a mea să mă exprim scris. Evident că mă bucură fiecare cititor care rezonează cu ceea ce scriu eu. Dar nu voi scrie niciodată cum vor cititorii. Mie nu îmi trebuie trafic, deci nu voi face pe plac multimii. Mie îmi trebuie audiență fix pentru ceea ce scriu eu, îmi trebuie cititori care sunt aici pentru că le place ce scriu eu, exact așa cum scriu, nu cum aș putea scrie. 


Interesanta ambitia ta cu blogul in engleza (banuiesc ca din nostalgie pentru prietenii si locurile de peste mari - Canada etc). Nu stiu cat te va tine elanul asta anglicist, insa e greu sa razbat printre cei cu engleza de la mama de acasa. Tu folosesti o engleza extrem de cuminte si literara, in timp ce amica Becca si altii ca ea fac cu usurinta in engleza artificii lexicale de neimaginat pentru un non-native. Oare merita bataia de cap? (Iarta-ma, nu vreau sa te descurajez, faci cum simti tu, fireste!) 


Vreau să spun, că cititorul-comentator m-a dat gata cu bucata asta. Ce avem aici? Păi, în primul rând avem deja cunoscuta omnisciență a domnului comentator (știe exact de ce mi-am făcut blog în engleză!) apoi avem această atitudine foarte românească de altfel, a necunoscutului care moare de grija altuia. Stai liniștit, că nu mă descurajezi, știi vorba aia, câinii latră, caravana trece.


Nu am înțeles treaba cu răzbătutul. Mă aflu cumva în vreo competiție cu blogurile internaționale, de care nu am habar? Am vreun drum de parcurs, vreo destinație la care să ajung? Și la care efort te referi? Din nou, raportezi situația la tine. Probabil ție ți se pare greu să ai un blog în engleză și te gândești că e universal valabil pentru toți românii din România sau pentru toți cei care nu-s nativi în engleză și nu locuiesc într-o țară vorbitoare de limbă engleză.


Uiți un aspect. Unii oameni sunt bilingvi. Eu, de exemplu. Eu vorbesc/gândesc/visez noaptea în două limbi, în română și în engleză. Citesc în engleză, am prieteni de alte naționalități cu care vorbesc în engleză, viața mea se desfășoară bilingv, chiar dacă locuiesc în Craiova. Evident că am nevoie să mă și exprim în engleză. Unele chestii îmi vin în minte în română, altele în engleză. Le scriu așa cum îmi vin. Mi s-a părut firesc să scriu pe două bloguri, ca să nu amestec borcanele. Fiecare blog, cu cititorii lui. Nu toți cititorii români îmi citesc și blogul în engleză și este ok. 


Cât despre aprecierile despre limbă, zic să lăsăm nativii să judece. Cei de la www.examiner.com, m-au acceptat, cu engleza mea simplă, să scriu pentru ei. Articolele mele au fost notate cu punctaj maxim de către editorii site-ului, au fost promovate pe pagina lor de facebook și am avut titluri pe prima pagină a site-ului lor, În prezent scriu articole pentru o revistă online pentru femei, o revistă americană (cică engleza mea e ok, dar ce știu ei, americanii). A, și să nu uit. După ce mi-a citit blogul în engleză, un scriitor irlandez m-a întrebat dacă aș vrea să-i citesc cartea și să-i fac o recenzie, în engleza asta a mea fără artificii lingvistice (dar, mă rog, irlandezul și engleză, baba și mitraliera, nu?)


Și mai zice comentatorul meu o chestie, tot încercând să-i ia apărarea fetei ăleia care a dat-o în bară cu bărbatul ideal: Poate ca in sinea ei chiar viseaza la acele rigori la un barbat (si sa nu-mi spui ca tu nu ti-ai dorit niciodata ceva similar)


Aoleu, doamne, nu mai am intimitate nici în sinea mea! Știi și ce e în sinea mea! Sunt impresionată, doar că te înșeli. Eu nu mi-am dorit niciodată ca un bărbat să îmi ofere stabilitate financiară, nici măcar când eram mică și proastă. De când mă știu mi-am dorit jobul meu, casa mea, banii mei. Și le-am obținut, că nu e mare filosofie să fii independent. Cu sau fără un bărbat, standardele mele de viață rămân constante: îmi plătesc ratele la apartament, plec în vacanțe, îmi satisfac capriciile. Din punct de vedere economic, un bărbat nu face nici o diferență în viața mea. Alte calități trebuie să întrunească un bărbat ca să-mi placă mie și dacă se dovedește a fi porc, îl pot elimina din existența mea fără teama că îmi va rămâne întreținerea neplătită sau că nu mai plec la vară la mare. A nu depinde financiar de cineva este un confort la care nu voi renunța în veci. 

În concluzie la toată polologhia asta, vreau să spun că eu îmi respect toți cititorii și pretind același lucru de la ei. Acesta este un blog personal, pe care dacă vreți să îl citiți bine, dacă nu vreți să îl citiți, iarăși bine. Deci nu îmi spuneți ce și cum să scriu, pentru că absolut nimeni nu îmi poate spune cum să îmi exprim eu creativitatea. Nu vă place, mai sunt un triliard de bloguri în blogosferă deci pa pa. În rest, libertate de opinie cât cuprinde. Cu mențiunea că libertate de opinie am și eu, și dacă tot m-am angajat să răspund la toate comentariile pe care mi le lasă cititorii, să știți că o să răspund în consecință. 


Pupici! :)