Căutare

Tuesday, April 30, 2013

Ce mică este lumea asta mare. Azi, Toronto.

Ieri vă povesteam despre cât de mică este lumea asta mare, cu exemple din Salonic şi de pe Facebook. Dar să vedeţi cum a devenit Toronto prea mic pentru mine, după doar câteva săptămâni! 

Când am aterizat la Toronto, nu ştiam pe nimeni. Adică îi ştiam pe cei la care stăteam, dar ei nu se pun, că ei nu aveau viaţă socială şi nu au contribuit cu nimic la integrarea mea în viaţa mondenă a oraşului. 

O lună mai târziu, mi-am făcut un iubit. Mai precis, pe la sfârşitul lunii ianuarie. Undeva prin februarie, acest iubit a venit într-o bună zi să mă ia de acasă, să mergem nu ştiu unde. Era însoţit de un prieten cu care mi-a făcut cunoştinţă în fugă, fără prea multe formalităţi, după care eu m-am retras în lumea mea, pe bancheta din spate, că mă dureau ovarele de îmi venea să mi le extirp singură. Nu aveam nici un chef de socializare. Şi cum tipul stătea pe bancheta din faţă, tot drumul am avut vedere exclusivă la ceafa lui şi parţială la profil. Peste vreo juma de oră, iubitul meu şi-a lăsat prietenul undeva şi noi ne-am văzut de ale noastre.

Pe la începutul lunii martie, după îndelungate cercetări şi multiple încercări eşuate, am reuşit să-mi fac şi o prietenă. Am făcut clic din prima cu fata asta. Ne-am cunoscut azi şi mâine am ieşit în club. Ce mai, dragoste la prima vedere. Deci, cum ar venii, la data ieşirii în club eu cunoşteam la Toronto după cum urmează: pe iubitul meu, care era la Montreal în seara respectivă, puţin din ceafa prietenului său şi pe prietena mea, care era cu mine.

Ne-am dus într-un club cu mai multe etaje şi cu mai multe încăperi, ditamai blocul. Ne-am plimbat noi dintr-o cameră într-alta şi până la urmă ne-am decis să rămânem în cea mai mişto, care era şi cea mai aglomerată. Ea s-a dus să ia bere de la bar, eu am rămas într-un colţ, singură şi cam copleşită de aglomeraţie, că sunt uşor claustrofobă de fel, pe lângă faptul că sunt pitică şi am senzaţia că toată lumea e pe cale să mă calce pe cap.

Şi cum stăteam eu aşa şi căscam gura la oameni, văd cum vine spre mine, zâmbind şăgalnic, un băiat drăguţ, drăguţ de tot. "Al dracu, ce noroc am," mi-am şoptit eu în barbă, zâmbind la rândul meu băiatului că de altfel eu sunt foarte bine crescută şi consider că zâmbetele e musai să fie reciproce, mai ales dacă băiatul e drăguţ. O chestiune de educaţie, zic eu. Se aşează băiatul în faţa mea, el râde, eu râd, nu mai înţelegeam nimic. Până la urmă, zice el:
-         Hi, Lavinia.

"Al dracu', ce faimoasă sunt eu la Toronto", mi-a trecut mie prin cap.

-         Nu ştii cine sunt? Ne-a făcut G. cunoştinţă. Sunt prietenul lui!

Fuck, fuck, fuck.

Am dat-o pe glumă, că nu mai era cale de întors. 

-      Ia întoarce-te cu spatele. Da, tu eşti, îţi recunosc ceafa, că mai mult la ea m-am uitat după ce ne-a făcut G. cunoştinţă. Ştii, că eram în maşină. Tu în faţă, eu în spate.

Am încercat eu să dreg busuiocul, dar ce mai, o comisesem. Flirtasem cu prietenul iubitului meu. Dar pe bune, Greater Toronto Area are 2.5 milioane locuitori, dintre care eu ştiam trei: unul era plecat din oraş, unul era cu mine şi cu al treilea am dat nas în nas într-un club imens şi aglomerat. Ăsta e ghinion, pe bune. Ziceţi şi voi. 

Ei, şi pe parcursul anului petrecut acolo, mi s-au tot întâmplat pozne din astea. Cel mai amuzant a fost cu un coreean pe care l-am cunoscut la un language exchange. L-am cunoscut vorba vine, că el nu vorbea engleză, eu nu vorbeam coreeană. Am zis cum ne cheamă şi cam atât. Şi eu am uitat imediat cum îl cheamă că avea un nume din ăla…de coreean.

Şi după seara aia, să te ţii. Dădeam nas în nas cu coreeanul aproape zilnic, niciodată în acelaşi loc. Şi pentru că nu puteam comunica, râdeam ca proştii unul la altul. Cred că eram un adevărat spectacol pentru trecători. Ne întâlneam, ne opream şi ne puneam pe râs, apoi ne vedeam fiecare de drumul lui. 

Şi altă păţanie, ceva mai siropoasă. Într-o zi, o prietenă mi l-a prezentat pe prietenul ei, iar câteva zile mai târziu, altă prietenă mi l-a prezentat şi ea pe prietenul ei. Era acelaşi tip. Ştiu că atunci m-a trecut aşa, un fior, gen "oare m-am teleportat la Craiova?". Dar cum CN Tower mă veghea falnic din zare, mi-am dat seama că nu, nu sunt la Craiova, sunt doar într-o telenovelă torontoniană că deh, asta e, lumea e mică peste tot, chiar şi oraşele cu peste două milioane de locuitori. 

24 comments:

mihaela said...

Bine ca nu ma mai simt asa deprimata ca traiesc intr-un petec de oras, probabil oriunde as pati la fel, din 4 milioane de oameni m-as ciocni tot de doi

cotos said...

Se zice ca cei cu pielea galbeana seamana toti intre ei, poate l-ai confundat si ei din politeti iti zambeau :)) Dar, sa stii ca kharma is a bitch :P

Oana said...

N-ar trebui sa mai stau sa citesc din-astea la job ca se uita colegii lung la mine ca ma uit la monitor si rad. :))

Lavinia said...

Da, sa stii. E mica lumea, vere:)

Lavinia said...

Eu invatasem sa-i cam deosebesc. Mai mult de atat, invatasem sa fac diferente intre coreeni, japonezi, chinezi si filipinezi. Si invatasem sa deosebesc mexicanii, columbienii, argentinienii si peruanii dupa accentul cu care vorbeau spaniola:)))))

Lavinia said...

Da-le si lor, spread the joy:))))

coolnewz said...

cum naiba sa nu poti sa comunici cu coreeanul? semne, nimic??

alina said...

iubitul tuturor prietenelor tale, nu era unul si acelasi cu coreeanul, nu :)

bucuros said...

deci cine a zis ca "e o lume mica" dreptate a avut.

Lavinia said...

Eu, de fel sunt fluenta in body language dar nu ma intelegea el. Era vina lui, bineinteles:))))

Lavinia said...

Nu. Era un roman, de fapt. Un roman cocalar si de neam prost care se credea darul facut de dumnezeu femeilor:)))

Lavinia said...

Mare dreptate, sa stii!

Adriana said...

:)) uite asa, cititndu-te pe tine uit eu de faptul ca sunt plecata de sarbatori intrun satuc uitat de lume :)))

Ana Q. said...

haha, m-ai amuzat teribil cu povestea! Chiar tare faza cu "intoarce-te cu ceafa ca pe aia am vazut-o mai mult" :D Si faza cu domnul coreean, imi si imaginez cum dadeati unul peste celalalt pe strada si va pufnea rasul pentru ca alta metoda de comunicare comuna nu stiati. Epic!

Lavinia said...

Sunt frumoase locurile uitate de lume. Dar pe perioada determinata!!!:)

Lavinia said...

Da, nu stiu cum intru in situatii din astea nostime, dar tare e frumos:)))

Mihaela Pojogu said...

Ioi mai bine ma intalnesc cu un coreean decat cu un specimen, iubitul tuturor. Cel putin trag o portie de ras si imi fac ziua mai buna :)

Cristi said...

Ce tare! Oricum, din ce scrii te integrezi repede, nu ai probleme cu socializarea așa că sigur o să cunoști și altă lume.. :)

Vienela said...

:)) Este ca o gura de aer curat in peisaj, Lavi! Stilul tau amuzant, inconfundabil de a scrie imi insenineaza mereu ziua. Rad ca proasta la monitor, imaginandu-mi ceafa baiatului si mutra ta, cand ai aflat la club ca este chiar prietenul prietenului. :))

Lavinia said...

Da, da, mai ales daca nu aveti limbaj comun, distractia e garantata:)))

Lavinia said...

Asta s-a intamplat acum ceva timp, intre timp m-am si intors de la Toronto. Dar pe parcursul anului petrecut acolo m-am integrat rapid si am cunoscut o gramada de oameni misto. Ma adaptez rapid, din fericire:)

Lavinia said...

Esti o draguta, Vienela:)))

Andra said...

Adevarul e ca, la ultima vacanta in Italia, am reusit sa intalnesc o fosta colega pe care n-o vazusem de vreo 15 ani. Nu stiu daca a fost pura coincidenta sau viata ne-a readus impreuna, cert e ca lumea e mica!

Mircea said...

Cam greu cu coreenii :)) Am dat de unul prin Bucuresti si chiar n-am reusit sa pricep nimic din ce zicea.