Căutare

Monday, April 29, 2013

Despre cât de mică este lumea asta mare


Eu locuiesc într-o urbe în care toată lumea se ştie cu toată lumea, măcar din vedere. Şi chiar dacă nu ştiu pe careva, mai mult ca sigur cel puţin un sfert dintre cunoştinţele noastre sunt comune. Nu am cum să ies din casă şi să nu dau peste vreun cunoscut. Nu contează că ies la mine în cartier, în centru, în parc sau în mall. Că mai nou, avem şi noi mall. Deci, ce vroiam să zic, e că lumea e mică la mine la Craiova. Dar viaţa m-a învăţat că nu numai la Craiova e lumea mică. Ci şi în locuri mai mari. 

De exemplu, într-o vară am plecat la plajă în Grecia cu iubitul aferent epocii respective. Mai precis, am plecat la plajă la Halkidiki. Într-una dintre zile am zis să mergem la plimbare prin Salonic. Eu, la Salonic, atunci, ca şi acum, cunoşteam două persoane: pe un fost iubit din vechile mele tinereţi şi pe patronul unei agenţii de turism, parteneră cu agenţia de turism din Craiova la care am fost eu angajată la un moment dat, patron pe care îl văzusem fix de două ori în viaţa mea.

Eu, vă daţi seama, cu inima cât un purice să nu dau nas în nas cu ex-ul grec. Că nu puteam să-l justific, nu-i spusesem de el prietenului meu. Din mai multe motive, printre care şi că nu mi se părea relevant. Oricum, care ar fi fost şansele să ne întâlnim, în ditamai oraşul, nu? Ei, şi cum ne plimbam noi aşa, romantic, ca doi porumbei ce eram, dăm nas în nas cu…grecul patron de agenţie. Ne-am oprit, ne-am amuzat că uite ce mică e lumea, s-a cam bosumflat că nu am cumpărat cazare de la el, dar deh, dacă alţii mi-au dat mai ieftin, ce să fac? În fine…restul plimbării am fost şi mai crispată…Dacă m-am întâlnit cu unul dintre cunoscuţi, de ce nu m-aş întâlni şi cu celălalt, nu? Dar totuşi, care sunt şansele să cunoşti doar doi oameni într-un oraş mare şi într-o zi să te întâlneşti cu ambii, întâmplător? Aproape nule, se pare. Că nu m-am întâlnit şi cu ex-ul, până la urmă. 

Şi apoi Facebook-ul! Deşi nu folosesc numele real, nu ştiu cum naiba mă tot găsesc oameni despre care am şi uitat că există. În fine, nu-i bai, că oricum am numai prostii pe Facebook.

Dar să vedeţi ce mi s-a întâmplat într-o zi. Primesc un mesaj pe fanpage-ul blogului în engleză. Ceva gen hi, eu sunt cutărescu din Filipine, ştii că ne trimiteam noi scrisori acum 12-14 ani. Şi am stat, şi m-am gândit…Şi da, avea dreptate omu’. Se pare că după ce noi doi ne-am cunoscut romantic pe Mirc, am început să corespondăm îndeosebi pe email. Dar ne mai trimiteam şi scrisori în care ne povesteam nu ştiu ce dracu şi poze (doamne, ce poze i-oi fi trimis???) şi petale de trandafir (el mie, că mie de mică nu mi-au plăcut excesele astea de romantism). Ba chiar am găsit şi scrisorile şi mă bucur că le-am păstrat că s-ar putea să devină relicve istorice, la cum evoluează tehnologia.

Şi revenind în zilele noastre, am schimbat nişte vorbe pe chat cu filipinezul. În primul rând mă interesa cum a ajuns el la Lavinia Writing Corner! Şi mi-a mărturisit băiatul, devenit între timp bărbat însurat şi cu copil, cum s-a gândit el la mine toată vieţişoara lui, cum a ţinut el poza cu mine în portofel până când s-a însurat (poză pe care o laminase, să nu se deterioreze), şi cum m-a căutat el pe google fără încetare, de când s-a inventat google şi până când m-a găsit, în sfârşit. Acum, ce să zic? E şi ăsta un scop în viaţă. S-o cauţi pe Lavinia din Craiova pe net, chiar dacă tu eşti de fel din Filipine. E din ce în ce mai clar că stârnesc pasiuni eterne la nivel mondial.

Pe lângă faptul că mi s-a părut uşor sărit de pe fix omul, în sensul că se trezea noaptea din somn să vorbească cu mine pe FB deşi nu prea aveam ce să ne spunem, mi s-a mai părut şi aşa, cum să zic, uşor meltean, după vorbă şi după portul din pozele de pe FB. Melteni am destui în jurul meu, sincer nu le duc lipsa, aşa că am zis că un meltean virtual din Filipine e chiar inutil în viaţa mea. Şi drept urmare, i-am cam dat cu flit. Doar că omul e insistent. Nu se lasă. Îmi scrie mesaje zilnic iar sâmbătă m-a sunat pe Viber. Habar n-am când i-am dat numărul meu, probabil în entuziasmul regăsirii n-am ştiut ce fac. Am răspuns, că n-am ştiut că e el. Şi printre nişte cotcodacuri şi alte sunete specifice păsăretului de curte (cred că mă suna din coteţul găinilor, să nu-l prindă nevasta) mi-a spus emoţionat că e EL. La care eu i-am zis că am treabă şi că nu pot să vorbesc. A înţeles omul, a închis şi mi-a mai trimis un triliard de mesaje pe FB. A, în caz că vă întrebaţi de ce are coteţ de păsări, să ştiţi că îi plac luptele cu cocoşi. Oribil.

Asta fu cu Salonic şi cu Facebook. Mâine vă spun cum nu-mi mai ajungea Toronto după două luni de stat în el. Pupici! :)

18 comments:

cotos said...

:)) Mi-ai adus aminte de o domnisoara din Filipine cu care conversam si eu prin 2004 :)) Sau asa cred ca era domnisoara...Mai stii.

coolnewz said...

mie partea cu cotetul nu mi-a placut! ca si eu vreau sa-mi iau asa jucarie! :D
desi nu-mi plac luptele de cocosi, ci doar ouale de gaina. home-made

Lavinia said...

Tot pe Mirc? Sau pe canale mai moderne? :)))

Lavinia said...

Pentru oua mi-as lua si eu. Dar cu luptele nu sunt de acord. Bietele animale:(

IanculescuHimself said...

Si eu am scris in trecut pe tama asta. Este FOARTE mica lumea asta mare :)

Lavinia said...

O sa caut articolul. Sunt curioasa:)

ianculescuhimself said...

Poftiti domnisoara Lavinia:
http://ianculescuhimself.ro/j-o-i/ce-mica-este-lumea

cotos said...

Era pe Mess, atunci era la inceput. Intrai pe tot felul de chaturi dubioase :)) Ce vremuri.

Lavinia said...

Dragut si prompt, ca intotdeauna:)))

Lavinia said...

Cu cati cretini si dubiosi om fi vorbit noi la viata noastra:)))

coolnewz said...

dar cu borsul esti de acord?

Laurentiu said...

Mi-am adus aminte de perioada mea de 'glorie' cand agatam fete mai mari pe mirc :))

Lavinia said...

Da, sunt de acord cu mancarea in general:)))

Lavinia said...

Of doamne, cu cati minori oi fi vorbit eu pe mirc, nu imi mai aduce aminte:)))

Adriana said...

Eiiii... eu conversam cu indieni :)) acum vreo 6-7 ani \:)))

Lavinia said...

Da. Ce vremuri! :)))

Vienela said...

Se pare ca filipinezii au suflete mari si multa iubire de daruit romanilor. Pusese si pe baiatul meu ochii o fata din Filipine, cu care schimba armuri in Conquer. Ne bombarda cu mesaje in fiecare zi, iar noi il luam peste picior pe bietul copil, ca ne aduce acasa fete cu ochi alungiti. :)) Sa cauti la mine "Delicatesa preferata de Cati". :))

Lavinia said...

Frumoase filipinezele, parca sunt papusi:)) Are gusturi bune fiul tau:))