Căutare

Saturday, June 22, 2013

Cum să scanezi un document în Perea

Ştiţi că am fost în vacanţă, v-am povestit deja câteva năzbâtii. Acum, să nu credeţi că am ţinut-o numai într-o petrecere, doamne fereşte, eu??? Dacă vă intereseză, am citit şi două cărţi şi un pic din a treia. Am văzut două filme. Am lucrat la romanul meu. Am stat pe plajă cu ochii în zare, cu mintea goală de gânduri şi plină de o stare de bine. Am făcut şi puţină plajă, nu prea multă, că mi-e frică de soare. Am stat degeaba la câte o tavernă sau la câte un bar, fericită că nu trebuie să fac nimic, că nu contează ce zi e sau cât e ceasul. Adică, am făcut chestii care poate par nimicuri dar care de fapt pentru mine înseamnă enorm doar pentru simplul fapt că nu le pot face prea des. 

Într-o zi, însă, m-a scos soră-mea din rutina asta liniştită, pentru că avea nevoie să îi trimit urgent o hârtie semnată de mine. Am listat hârtia cu pricina la recepţia hotelului, am semnat-o apoi trebuia s-o scanez şi să o trimit înapoi. Şi dă-i şi caută scanner. La hotelul meu n-aveau. La hotelurile de pe lângă mine n-aveau. La net cafe, librărie şi încă nişte chestii de genul n-aveau. Şi am purces din ce în ce mai adânc în interiorul orăşelului Perea, că deşi eram la a doua mea şedere acolo, mai încolo de maxim a treia stradă de la plajă nu fusesem niciodată. 

M-am rătăcit printre leandrii şi străzi cu căsuţe aproape identice. Am văzut babe sprijinite în garduri, babe care nu înţelegeau că vreau şi eu un scanner. Am găsit găsit nişte magazine cu sandale drăguţe dar na, că am fost cuminte şi nu mi-am cumpărat nici o pereche. Şi am găsit şi copy shop-uri dar închise că grecii ăştia închid și deschid pe nişte criterii numai de ei ştiute. Măi, şi tot căutând eu scanner, am ajuns într-o galerie de artă. N-aveau scanner dar m-au invitat să rămân la vernisajul care urma să înceapă. Vernisau o expoziţie cu lucrări rezultate în urma terapiei prin artă, mai precis, o expoziţie cu desene făcute de depresivi în scop terapeutic.  Vă daţi seama că m-am simţit ca acasă! Eu, depresivă de mică, consiliată psihologic de câteva ori, pe tratament cu antidepresive, oaaa, eram în lumea mea, ce mai. Am discutat cu oamenii de acolo despre metode de a atrage atenția societății asupra acestei boli, am dezbătut probleme, m-au pus să scriu în cartea de oaspeţi un mesaj pentru depresivii greci, am schimbat emailuri, foarte, foarte fain, pe bune. 

După care am reluat căutarea scannerului. N-am găsit. Istovită, m-am dus la souvlăkăria pe care o găsisem eu printr-o fundătura pe lângă hotelul meu, unde servea un băiat draguţ care înţelegea engleza dar nu o şi vorbea, doar dădea din cap că da sau ba, şi unde un souvlaki plus o bere costau trei euro. Şi m-am aşezat eu la masă şi în timp ce mâncam, am zis să îl întreb şi pe el de scanner, că vorba aia, cine întreabă, nu se rătăceşte. Şi altă grijă chiar n-aveam în ziua aia sau în săptămâna aia.

Eu: Do you have a scanner here, by any chance?
El: Scanner?
Eu: Scaner (am pronuntat cum se scrie adică, mă gândeam că poate-i mai clar, na!)
El: A, scaner no.
Eu: Ok (şi continui să mănânc, tristă rău).

Băiatul, între timp, îşi tot repeta în barbă: scaner, scaner, scaner şi deodată strigă:
- Aaaaaa, scaner!!! My home, scaner!!!
- Ok, great, zic eu, şi scot hârtia. Would you please take this with you, scan it and email it to me?

Nu pricepe. Zic mai rar, fac semne, arăt cu deştiu'. Până la urmă pricepe, că zice:
- I home at 3-4.
- It's fine, no problem! Thank yooouuu!

Păi normal că nu era nici o problemă! Dacă nu îmi trimitea el la 3 noaptea, trebuia să traversez eu iar oraşul la 9-10 dimineaţa, sperând să găsesc copy shopurile deschise. Ceea ce nu era sigur, că poate cei de la copy shopuri erau în vacanţă. Sau poate erau bolnavi. Scriau multe chestii pe uşile alea, dar nu ştiu greacă, că nu pot să le ştiu şi eu pe toate, nu?

A doua zi dimineaţa m-am trezit pe la 9 şi am deschis emailul rugându-mă la toţi zeii să găsesc mesajul mult dorit. Pe care l-am găsit, că, îmi scanase drăguțul de băiat, să-i dea zeii sănătate și multe vânzări la souvlăkărie, l-am forwardat soră-mii şi eu am plecat liniştită la o tavernă pe plajă, să beau cafea şi să mănânc gogoşi, că o viaţă am, vorba aia! Apoi soră-mea s-a trezit că ar vrea să-i trimit și o vedere dar nu m-am mai conformat. Am decis să las căutarea oficiului poștal pentru  vacanța următoare.